La ce sunt bune vacantele

Sa fii in vacanta inseamna sa iti ingadui lucruri pe care, altfel, in tot restul anului, nu ti le poti permite. Sa fii in vacanta inseamna sa ai macar un strop de libertate in plus, multa voiosie, planuri cu duiumul.

In prea putinele mele concedii ma desfat cu posibilitatea de a ma culca oricat de tarziu, pentru ca stiu ca, in afara de micul dejun peste care oricum nu ma deranjeaza sa sar, nu am, a doua zi in zori, nicio obligatie presanta. In nedrept de scurtele mele vacante ma rasfat cu ore prelungi de inot, cu plimbari fara tinta, cu lecturi tihnite si comentate indelung. In insuportabil de rarele mele evadari de acasa ma bucur sa strabat locuri necunoscute, sa imbrac haine comode si racoroase, sa rad mult, sa dorm pe indelete.

Si chiar daca ma intorc cateodata cu trupul obosit de atata mers, de atata umblat, stiu, dupa fiecare plecare, ca voi reveni la trudele mele de fiecare zi cu sufletul mai impacat, cu gandurile mai randuite, cu bataile inimii mai ritmate si mai fericite.

Ce faceti in vacanta si nu reusiti in tot restul anului? Ce izbanzi ale mintii si sufletului rezervati perioadelor de relaxare, de evadare? Cum va intoarceti din vacantele, mai lungi sau mai scurte, pe care vi le permiteti macar o data pe an? Chiar daca nu ati plecat inca, dar faceti planuri de plecare, chiar daca abia v-ati intors din drumurile dragi, putem vorbi despre ce am trait sau despre ce am visat.

Vacanta vacantelor

Fac planuri pentru concediul asteptat intregul an si nu reusesc sa gasesc locul in care sa ne petrecem vacanta vacantelor. Cele mai multe destinatii laudate sunt prea aglomerate si prea putin romantice pentru mine. Cele mai multe locuri recomandate oamenilor romantici sunt prea putin aglomerate si deloc distractive pentru copiii mei.

Unde vad mai mult de 20 de persoane dintr-o singura privire ma simt ca si cum as fi ajuns in iad. Ador piscinele, dar numai pe cele in care sunt doar eu si ai mei. Daca vrei sa ma pedepsesti, ma lasi in costum de baie pe malul unui bazin enorm, in care inoata si se zbenguie in acelasi timp 100 de fiinte. Si daca ma urasti cu adevarat, ma obligi sa iau micul dejun 10 zile la rand intr-un restaurant cat o hala, in care cu greu gasesti loc la masa si vezi zeci de oameni mestecand atunci cand ridici privirea din farfurie.

Copiilor mei, insa, le place exact opusul a ceea ce-mi place mie. Iar eu ma simt vinovata sa aleg tinand cont de dorintele mele si nu de ale lor, desi m-as putea prevala de conditia mea de tutore, de lipsa lor de discernamant sau chiar de faptul ca, daca eu platesc, as putea avea dreptul sa aleg.

Cu riscul de a primi (iar) comentarii in care sa mi se spuna ce cusurgioaica m-am facut, eu sustin, acum, inaintea plecarii in vacanta, cu o tarie pe care nu mi-am gasit-o, parca, in anii dinainte: am si eu dreptul la rasfat. Si copiii mei au, dar parca eu mai mult. Dar asta e alta poveste…

Unde sa ne facem vacanta vacantelor? Nici prea departe, nici prea aproape. Nici cu lume multa, nici prea in pustiu. Nici, nici. Cat sa ne intoarcem cu totii fericiti. Aveti vreo idee?

anul implinirilor

Pentru ca prima pagina a acestui site imi redirectioneaza toate gandurile si dorintele spre un nou inceput, spre ceva magic si plin de speranta ( asta imi inspira imaginea verde cu multi fulgi de nea) atunci pentru anul 2011 dorintele mele ar fi:

- sa imi schimb locul de munca cu unul mai putin stresant

- sa fac scoala de soferi

-sa-mi pot permite sa dau copiii la cursuri sportive

-sa ne permitem un concediu de cel putin 7 zile cu toata familia

-sa avem un catel pentru noi si copii, pe placul nostru

-sa pot ajunge si de aceasta data in vizita la parintii si familia mea draga care locuieste la peste 400 km de noi

-sa castig cafetiera la acest concurs ca intr-adevar lipseste din bucataria noastra

-tot ce vorbesc, tot ce gandesc si tot ce simt sa fie toate in concordanta si atunci voi fi IMPLINITA!

Peste granita?

De indata ce s-au deschis granitele, iar buzunarele mele n-au mai fost chiar atat de goale, incat sa nu imi dau dreptul sa visez la niciun drum mai lung decat pana-n centrul orasului, am inceput sa tanjesc sa calatoresc cat de des in strainatate.

Lumea neromaneasca ma fascina, inainte s-o cunosc pentru ca imi fusese interzisa printr-o oranduire absurda, iar apoi pentru ca aproape tot ce am descoperit dincolo de granita mi s-a parut de-o frumusete fara de masura. Imi amintesc si acum, cu emotie, primul meu drum in afara tarii, cand reuseam sa prind o bursa de studiu pentru cateva saptamani, iar Spania se arata, nerusinat de frumoasa, ochilor mei uluiti. Am avut apoi norocul sa plec de mai multe ori din tara cu diverse motive sau pretexte profesionale. Si, intr-un final, am inceput sa imi ingadui chiar si concedii facute in circuite europene sau in locuri in care turismul e desavarsit, iar peisajul divin.

Nu as putea spune niciodata ca m-am saturat sa calatoresc in strainatate. Mi-e dor de toate locurile pe care nu le-am intalnit, inca, si mi-e dor de frumusetile pe care le-am vazut deja, si-as vrea sa le revad. Insa, intre timp, am priceput si ca, uneori, mai ales atunci cand ai copii, e mai simplu si chiar mai frumos sa iti faci concediul undeva mai aproape de casa. Ca de cele mai multe ori pe copii ii plictisesc de moarte drumurile lungi, ca nu se distreaza deloc asteptand in aeroporturi, iar ei, daca au piscina curata si tobogan pe aproape nu se sinchisesc daca isi fac vacanta in Turcia, in Spania, in Grecia, in Bulgaria sau in Romania. Asa ca sunt mereu in cautare de locatii romanesti unde puii mei sa se simta bine si, in timp ce toata lumea buna planuieste sa plece in strainatate, eu iau referinte despre pensiuni de 4 margarete.

Unde e, pana la urma, cel mai bine sa iti faci concediul? In tara? Peste granita? Aproape? Departe?

De ce nu ne luam concediu de maternitate

M-am intalnit ieri cu o doamna draguta si am vorbit cu ea despre cat de putin am stat, amandoua, in concediu de maternitate. “M-au chemat inapoi de la firma”, mi-a spus ea. “Incepeam un proiect important”, am zis eu.

In ziua in care am nascut-o pe Ilona am primit propunerea sa conduc si sa creez o noua revista. Stateam in sala de nasteri si, dupa cateva ore bune de travaliu, tocmai capatasem o anestezie epidurala de pe urma careia ma simteam plutitoare si nespus de curajoasa. Atunci am primit telefonul care mi-a schimbat viata si asa s-a facut ca am nascut cu gandul la noul meu job.  Cand Ilona avea doar zece zile, m-am dus la prima sedinta de redactie. Oricum, fusesem la serviciu, la ziarul la care lucrasem, pana in ziua dinaintea nasterii.

Cand l-am nascut pe Victor am facut la fel. Am mers la serviciu pana in ultima zi de sarcina si apoi am stat acasa cu el inca trei saptamani. Dupa care m-am intors la birou.

Din povestile mele rezulta, la prima vedere, un devotament neconditionat fata de profesie. Din faptele mele reiese aproape fara echivoc faptul ca am asezat cariera inaintea conditiei mele de mama. Ca am ingrijit mai cu foc revistele decat copiii. Dar ieri, cand povesteam despre toate intamplarile astea si incercam sa fiu onesta, si nu spectaculoasa, mi-am dat seama ca, de fapt, nu am avut de ales.

Ma uit in jur si vad ca raman acasa, dupa ce nasc - mai multa vreme, cu lunile, cu anii - nu neaparat cele care stiu sa fie mame bune, nu obligatoriu femeile care isi iubesc mai mult copiii decat cele care se intorc la slujba, ci acelea care nu au joburi de care sa depinda bunastarea familiei, rasfatatele pe care le intretin barbatii sau cele care oricum, isi urasc locul de munca. Eu nu am cunoscut nicio femeie instarita si cu o situatie echilibrata financiar, cu un loc de munca decent si in care dreptul la concediu bine platit sa faca parte din politica companiei,  care sa vrea cu orice chip sa se intoarca la serviciu lasand acasa un prunc de mai putin de o luna, cum am facut eu, si-atatea alte femei. Dar eu am lucrat mereu pe salarii mici in cartea de munca, asa cum e aproape pretutindeni in tara asta, si banii mi i-am castigat scriind mult, muncind mult, ca sa capat drepturi de autor.  Drept e ca nici nu am lucrat vreodata intr-un loc in care sa nu-mi fie teama ca, la intoarcerea din concediul de maternitate (platit odinioara cu 80% din mai-nimicul de pe cartea de munca) nu o sa ma trezesc ca nu mai am slujba deloc.

Stiu sigur ca as fi vrut si as vrea sa stau mai mult cu copiii mei, asa cum orice femeie intreaga la cap ar vrea. Dar, intr-o lume a supravietuirii, nu-si permit luxul si bucuria asta decat ori cele care de la bun inceput s-au declarat neajutorate si n-au muncit decat atunci cand au avut cate-un zvac creativ care le-a trecut repede - si sotul cu salariu mare, cazut in adoratie, le-a indemnat sa renunte la orice le-ar putea tulbura linistea sufletului lor delicat si fragil si sa se dedice copiilor, daca asta nu le angoaseaza prea tare-, ori acelea care oricum nu stiau sa faca mai nimic, si, decat somere, mai bine in concediu, ori cele putine, rare, geniale sau descurcarete, care au muncit indeajuns si cu folos inainte, in asa fel, incat sa poata sta linistite acasa un an, doi, fara sa se teama ca, intr-o zi, vor ramane fara bani de pampersi.

Eu cred ca orice femeie ar vrea sa stea cat de mult cu copiii ei, dar ca, uneori, viata ne ia pe sus si ne obliga sa fim altceva decat ne cere sufletul. Si ca noi, femeile, ca niste fiinte uimitoare, speciale, ciudate, ne ducem toate poverile cu zambetul pe buze si descalcim itele unui destin pe care nu l-am tesut noi, doar l-am facut se fie cat mai frumos pentru cei pe care ii nastem, ii renastem, ii iubim, ii fericim.