Sa fii VIP

Am descoperit aseara ca pana si la cinema exista o sala VIP. Un fel de business-class al cinematografelor. Un fel de Burj al Arab al vizionarii de filme intre salile prapadite, de doua stele.

Am fost cu copiii la premera filmului Minunata aventura a lui Sharpay, in sala VIP a unui mall din Bucuresti. Ne-am tolanit in fotolii incapatoare si moi, prevazute cu un buton ce ridica o platforma care iti ingaduia sa iti intinzi picioarele si sa stai relaxat, fericit, incantat.

Am mancat pop corn si am baut apa cu paiul, iar filmul mi s-a parut exceptional, fara sa pot sa imi dau seama daca din pricina confortului de care am avut parte sau a scenariului plin de umor.

De fapt, vazute in orice fel de conditii, imi plac filmele Disney si, in general, imi place lumea nascuta din visul marelui creator care a fost Walt Disney. Sunt indragostita de parcurile de la Disneyland, pe care le-am vizitat ori de cate ori am avut ocazia ( mai des decat am fost la Luvru, recunosc), iar muzica din filme si din parcurile de distractii mi se pare incredibil de buna, de convingatoare, de emotionanta. Dar parca mai mare si mai memorabil e rasfatul daca, din cand in cand, ai parte de conditii absolut exceptionale. Uneori, merita sa visam ca am putea sa fim, in fiecare clipa, VIP-uri…

Conditiile de lucru

Sunt cu adevarat importante conditiile de lucru? Conteaza intr-adevar daca stai intr-un birou ultramodern sau, pana la urma, rezultatele tin de daruire, de talent, de ardere, si nu de sofisticariile ambiantei?

Am avut de curand o intalnire intr-o agentie de publicitate in care tot decorul mi s-a parut de-o frumusete ametitoare. Peretii erau ornati superb, iar mobilierul, nou-nout, era ingenios si modern. Am fost invidioasa, in sensul cel mai rusinos al cuvantului. M-am gandit ca nu am avut niciodata parte de asemenea butaforie si ca, o vreme, chiar am lucrat scriind pe genunchi. Si, ca sa fiu absolut onesta, m-am gandit ca, totusi, nici macar asa, pe genunchi, n-am scris  enormitati de genul “daca parul meu ar fi o persoana” sau “dragostea trece, cabina de dus ramane”, care, categoric, au fost concepute intr-un decor scump, menit sa stimuleze zvacul creativ.

Sigur ca ideal este sa ai cele mai bune conditii de lucru. Sa ai pauza de masa si sa-ti savurezi pranzul intr-o cafeteria facuta dupa toate regulile bunului gust, apoi sa revii intr-un birou elegant, cu peretii vopsiti in culorile tale preferate. Dar eu am bagat de seama ca oamenii cei mai harnici sau cei mai talentati sunt eficienti in orice conditii. Mi s-a intamplat sa intalnesc pe blog comentarii scrise mai bine decat multe dintre textele angajatilor mei si sa primesc scrisori pe care le-am citit cu lacrimi lungi, innodate in barba, lacrimi de emotie si de prea multa frumusete, nascute din cuvintele unor neprofesionisti.

Sunt sigura ca au facut cariera oameni care nu au intrebat, atunci cand s-au angajat, nimic despre mobilier sau despre masina de serviciu. N-am nicio indoiala ca trebuie sa iti iubesti slujba din tot sufletul ca sa faci performanta cu adevarat. Si daca, pe parcurs, se intampla sa fii rasplatit pentru ceea ce faci bine si poftit sa lucrezi intr-o ambianta de lux, cu atat mai bine. Dar nu cred ca un om caruia nu-i pasa de ce are de facut va deveni eficient numai pentru ca primeste bonusuri si sta pe scaun ultraergonomic. Cred in ardere si in daruire, atat in dragoste, cat si in meseria pe care o practici. Ii invidiez frumos pe cei care isi intalnesc marea dragoste din prima incercare si pe cei care isi fac meseria in onoruri si-n aplauzele sefilor. Dar de admirat ii admir pe cei care se lupta pentru pasiunea lor, care stiu sa trudeasca fara preget si sa iubeasca trecand peste obstacole. Unora nu le trebuie conditii de lucru speciale ca sa fie cei mai buni, si nici conditiile prielnice de iubit nu sunt obligatorii intr-o mare si adevarata dragoste.