Bucurii simple

Nu cred ca e obligatoriu sa fii mare gospodina ca sa ai o familie fericita. Dar sunt tot mai sigura ca nu strica sa stii sa faci cate ceva prin propria casa. In orice caz, am tot mai des impresia ca nu e chiar motiv de mandrie sa nu stii sa gatesti sau sa nu ai habar cum se porneste masina de spalat.

Dupa ce ani intregi am scris despre cum nu stiu sa fac nici macar o omleta, pe masura ce trece timpul descopar placerea de a face mancaruri bune, care sa ii bucure pe cei pe care ii iubesc. Casa noastra miroase tot mai adesea a paine coapta si a orez cu lapte, a musaca facuta la cuptor, a dulceata de trandafiri… Si desi o viata intreaga am incercat sa invat cum sa tin totul in ordine, invat acum si cum sa ne bucuram cand ne batem cu perne sau atunci cand facem din baia de seara un ritual fermecator, in care ne si spalam, dar mai mult radem. Fara sa ne suparam ca, de fiecare data, se uda intreaga camera de baie.

Descopar abia acum, tarziu, bucuriile simple si reconstruiesc reguli sau desfiintez cutume care ne incorsetau. Ma straduiesc sa invat sa ma joc, cu entuziasmul pe care cred ca nici in copilarie nu il aveam. Si ma mandresc cu stradania mea de a fi o mama buna, o gospodina priceputa, o femeie care stie sa tine in ordine hainele copiilor sau sa calce cu grija camasile sotului.

Stiu ca nu le poti face pe toate perfect. Dar am descoperit ca merita sa te straduiesti. Pentru ca rasplata vine inmiit, cu cel mai de pret dar de pe pamant: o viata frumoasa, plina de iubire.

Merita incercat, nu-i asa?

Povesti de desteptat parintii

Una dintre povestile preferate ale fetitei mele mai mici - probabil din pricina pozelor foarte frumoase de pe carte - este Hansel si Gretel. Povestea celor doi frati alungati in padure o face sa freamete de dorinta de a ajunge, macar o data la doua seri, la acelasi happy-end.

In vreme ce Iza adoarme linistita dupa ce a strabatut acelasi periplu printre paginile colorate, mie-mi sare somnul, cutremurata de povestea plina de cruzime. Un parinte ramane vaduv cu doi copii, apoi se recasatoreste. E, insa, cumplit de sarac, iar el si noua lui nevasta abia reusesc sa puna ceva pe masa, pentru ei si pentru cei doi copii ramasi din prima lui casatorie. Asa ca, la un moment dat, mama vitrega il convinge pe barbat sa duca copiii in padure si sa-i lase acolo, fiindca mancarea abia le ajunge si, daca vor ramane cu totii, vor muri de foame. Astfel, daca se descotorosesc de copii, au sanse mai mari sa supravietuiasca.

Batut la cap de femeia cea rea - dar buna, vorba emisiunii…- tatal isi minte copiii si-i duce in padure. Ei stiu ce li se pregateste, asa ca isi iau masuri de precautie si, prima data, reusesc sa se intoarca acasa. A doua oara, insa, figura nu le mai iese…

Povestea o cunoastem cu totii. Hansel si Gretel ajung la casa de turta dulce din padure si, pentru ca sunt copii destepti, scapa cu bine din ghearele vrajitoarei rele. Totul e bine cand se termina cu bine, desi istoria incepe atat de prost, incat eu nu-mi revin din uimire de cand am citit-o prima data.

Oare chiar au existat pe lume parinti care, atunci cand nu aveau mancare de ajuns, isi lasau copiii prada fiarelor, ca sa aiba ei mai mult? Atat de mare sa fi fost vreodata saracia si atat de mica demnitatea de parinte, incat sa te bucuri ca ai scapat de povara pruncilor tai si ca o sa mananci tu mai mult?

Eu stiu ca, din clipa in care devii parinte, in mod instinctiv, tot ce ai mai bun pastrezi pentru copiii tai. Ca nu mananci inaintea lor, oricat de foame ti-ar fi, si ca orice neajuns al lor te doare cu mult mai adanc decat te dor suferintele tale. Ca pe ei ii invelesti, chiar daca ti-e si tie frig, ca pe ei ii asezi sa doarma inainte, desi ti-e somn si tie. Si, totusi, exisa si asemenea povesti care te fac sa te scuturi de somn. Povesti din carti. Si povesti de la stiri, din acelea cu parinti care-si vand pruncii. Cu mame care fug din maternitate, fara nou nascut. Cu tati care nu stiu cum sa fie din nou barbati singuri, fara obligatii… Povesti triste.

Ce model suntem pentru copiii nostri

Intalnesc pretutindeni oameni care imi povestesc ca iubirea nesfarsita, frumoasa, decenta, fierbinte a parintilor sau bunicilor lor le-a marcat existenta, facandu-i sa nu se multumeasca cu nimic mai putin de atat.

Stim cu totii, cu mult inainte de a da nastere pruncilor nostri, ca suntem raspunzatori nu doar de viata si de bunastarea, de hrana, de hainele, de somnul sau de cultura celor carora le-am dat viata, ci si de fericirea lor viitoare. Modelul de familie in care vor creste copiii nostri va fi modelul pe care ei, instinctiv, il vor recrea in vietile lor de adulti.

Am intrebat o femeie nespus de desteapta, a carei seninatate, a carei fericire imi sunt exemplu, daca nu cumva ar fi fost o mama mai buna pentru copiii ei daca, in loc sa aleaga sa divorteze, ar fi ramas in continuare intr-o casatorie in care nu mai era fericita. Iar ea mi-a raspuns simplu si clar: Nu. Pentru ca nu as fi vrut si nu as vrea niciodata ca propriii mei copii sa traiasca, la randul lor, cand vor fi mari, intr-o casatorie in care dragostea a fost inlocuita cu responsabilitatea fata de copii.

O mama care alege sa ramana langa sotul ei indiferent daca relatia din cuplu mai functioneaza sau nu poate sa para copiilor sai o mama eroina, puternica, ce si-a sacrificat rolul de femeie in favoarea celui de parinte. Sau poate fi vazuta prin ochii inocenti ai celor mici ca un perpetuu motiv de vinovatie: din cauza noastra mama nu a fost fericita. Indiferent de categorisire, indiferent de felul in care copiii se raporteaza la alegerea parintilor, cei care le-au dat viata vor ramane pentru ei un reper pe care il vor imita mai tarziu.

O femeie care tolereaza infidelitatea sotului consolandu-se cu gandul ca tot acasa se intoarce el de fiecare data, un sot care se face ca nu baga de seama necredinta sotiei sau, mai mult, accepta explicatia ca ea e speciala si poate iubi doi barbati in acelasi timp, isi vor salva mandria de mama sau de tata in propriii ochi spunand ca au ramas de dragul copiilor intr-o casnicie compromisa, fara sa isi puna problema daca si-ar dori si pentru copiii lor un simt al raspunderii parentale la fel de bine dezvoltat, incat sa anihileze dorul de dragoste implinita.

Dupa ce ne nastem copiii nu mai putem rataci fara rost in vietile noastre. Un tata bun e nu doar acela care isi duce copilul la scoala in fiecare zi, fara sa intarzie, ci acela care e fericit, care-si iubeste sotia, care se intoarce cu dragoste acasa in fiecare zi, facand din familie cel mai de pret liman al cautarilor lumii. O mama buna nu e doar aceea care face cele mai fragede cornulete, ci aceea care il priveste pe tatal copiilor ei cu lumina in ochi, cu drag, cu dorinta, cu respect, asa cum si-ar dori ca fiicele ei sa priveasca, peste ani, catre barbatul langa care traiesc.

Regulile, explicatiile, intelesurile sunt simple de tot si nespus de la indemana fiecaruia. Si totusi, fiecare dintre noi, macar o data in viata, daca nu in fiece zi a vietii, le incalcam. De ce?

Greu in ianuarie

Ieri dimineata, curtea era toata ingropata in zapada. Masina se preschimbase in derdelus numai bun pentru joaca si, oricat de spectaculoasa ar fi fost transformarea peisajului, recunosc ca nu m-am minunat decat o clipa. Dupa care m-a apucat disperarea.

A fost o zi lunga si grea. Poarta se blocase si n-a mai putut fi urnita din loc decat dupa operatiuni lungi si complicate. Masina avea o crusta de gheata care a trebuit sparta centimetru cu centimetru, iar toate aceste deraieri de la rutina zilnica au facut dusmanosul (si eficientul) nostru “hai mai repede ca ne grabim” sa nu mai aiba niciun efect. Copiii au intarziat la scoala aproape o jumatate de ora si au coborat din masina mutrosi si nedispusi sa inteleaga de ce nu am prevazut dezastrul meteorologic. Daca nici asta nu sunt in stare sa faca, atunci la ce mai sunt buni parintii?

Pe strada pe care aveam intalnirea stabilita pentru un interviu nu am gasit loc de parcare. Paul si-a carat luminile - care cantaresc vreo 50 de kilograme- din masina pana la locatie, pret de doua strazi. Si la dus. Si la intors. Apoi am strabatut orasul pe diagonala, in vreo doua ore, dupa care am mai facut inca doua ore in sens invers. Cand am ajuns acasa, poarta se blocase din nou. Si, imediat ce am intrat pe usa, (dupa lupte indarjite ca sa destelenim poarta) s-a oprit curentul electric. Iar asta inseamna, cum m-am mai vaicarit de atatea ori, ca, in casa noastra asezata pe o ulita din Popesti Leordeni, nu avem nici caldura, nici apa, nici internet…

Iubesc iernile inzapezite. Inainte sa ninga, am umblat prin lume cu sufletul insetat de alb si am visat mult, desantat, patimas, la copilaria mea in care sanii trase de cai treceau prin fata portii. Iubesc lumina din ochii copiilor mei atunci cand ne jucam cu bulgari si, cu naivitate, asez undeva in panoplia amintirilor de pret siluetele tuturor oamenilor de zapada pe care i-am inaltat an de an. Insa daca vremurile si vremea se vor incapatana sa fie la fel de potrivnice, sunt gata sa arunc nostalgiile la cos si sa cer referendum pentru abolirea iernii din calendarele celor oropsiti de obligatii administrative. Si s-o las la liber doar pentru cei aflati in concediu, in cate o casa cu soba si flacari tandre, in care copiii se culca devreme si nu merg la scoala, iar parintii se aduna seara langa semineu si, tolaniti pe o blana de urs, isi reinnoiesc juramintele dragostei. Altfel, e greu in ianuarie…

Stau pentru copii

Aud in stanga si-n dreapta o justificare care spoieste cu o glazura nobila nenumarate relatii bazate pe compromisuri. “Stau pentru copii”…

Se folosesc de aceeasi scuza, de acelasi motiv, de aceeasi durere, de aceeasi traditie, si barbati si femei care, altfel, nu-si mai gasesc de multa vreme locul langa partenerul lor din casa. Si, in adancul inimii, ii inteleg pe fiecare dintre ei. E adevarat, nimeni nu vrea sa isi raneasca copiii. Pentru pruncii nostri suntem in stare de orice sacrificii. Suntem in stare sa nu dormim si sa nu mancam. Sa ne umilim si sa cersim. Sa mergem desculti pana la capatul lumii si sa venim inapoi, ca sa ii mai vedem o data. Si-atunci, daca suntem in stare de orice sacrificii, de ce nu ne-am arunca si inima in focul tristetii vesnice pentru ei?

Oamenii intelepti si lucizi stiu, insa, ca niste copii care traiesc langa parinti nefericiti vor porni ei insisi in viata oropsiti de amprenta tristetii. Copiii care cresc in umbra unui parinte infidel vor fi ei insisi infideli sau isi vor cauta, din instinct, parteneri necredinciosi, incercand sa ii vindece de meteahna despre care au inteles din copilarie ca aduce atata suferinta. Si nu vor reusi. Si atunci concluzia, taiata in carne vie de inima, e ca, atunci cand un barbat si o femeie nu mai sunt fericiti impreuna, e mai bine sa se desparta, ca sa-si fereasca copiii de spectacolul neputintei si al deznadejdii.

Totusi, pasul despartirii e cumplit de greu de facut. Ne temem de singuratate, ne temem ca nu vom mai gasi nicicand partneri care sa ne iubeasca copiii sau ne temem ca n-o sa ne mai vrea nimeni cu copiii nostri cu tot. Si atunci ramanem in relatii chinuite, mintite. Iar formula “Stau pentru copii” ne salveaza demnitatea in propriii ochi. Si in ochii lumii.

Draga jurnalule…

Incerc sa-mi notez in filele tale tot felul de intamplari care m-au facut sa tresar, sa ma mir, sa ma bucur sau sa ma intristez. Fiindca am constatat ca, daca nu notez, desi aproape intotdeauna sunt convinsa ca n-am sa uit niciodata prin ce am trecut si ce am simtit, totusi, constat, la foarte putina vreme, ca nu-mi mai amintesc absolut nimic.

Exista niste jurnale ale bebelusilor care se pot cumpara din comert. Sunt foarte folosite ca daruri pentru prima vizita facuta intr-o casa abia vizitata de barza sau pentru petrecerea de la botez. Cineva, un om intelept si cu spirit practic, a creat niste cartulii frumoase, cartonate, elegante, colorate in pasteluri prietenoase, in care parintii sunt invitati sa noteze cand s-a nascut puiul lor si cat cantarea la nastere, apoi cum a fost la prima baita, la prima intalnire cu fratii sau bunicii, la botez, la primul Craciun, la cea dintai aniversare. Pe fiecare fila pregatita pentru notatiile parintilor emotionati exista si loc pentru fotografii, pentru ca amintirea sa fie cat mai completa.

Am primit si eu cate un asemenea jurnal, la fiecare dintre copiii mei, insa nu am completat niciunul, niciodata. Probabil ca am trei cartulii stivuite undeva in dosul rafturilor de la biblioteca. Insa de curand m-a apucat febra reconstituirii. Deschisesem deja de pe la inceputul anului un jurnal dedicat mai intai Izei, apoi tuturor copiilor mei. Apoi mi-am dat seama ca nu pot pierde anii dintai ai maternitatii mele si am scos de prin cufere toate pozele, toate insemnarile, toate sms-urile, si am inceput sa le pun cap la cap, recompunand un jurnal al celor trei copii ai mei.

Pe masura ce scotocesc mai mult, imi dau seama cat de multe lucruri se uita, cat de multe se pierd. Si cat de iremediabila ar fi fost disparitia lor daca nu as fi facut acest efort cat sunt copiii inca mici, cat inca mai am o sansa sa adun textele mele dedicate lor si sa le pun cap la cap tresariri, revelatii, uluiri de mamica tanara. Si ma bucur ca m-am dezmeticit acum, inainte sa fie prea tarziu pentru a-mi aminti…

Draga jurnalule, iti multumesc ca ma ajuti sa raman mereu tanara, sa stiu cum m-am simtit intalnindu-mi copiii pentru intaia data…

Voi ati tinut vreodata un jurnal?

Copiii nostri frumosi

Ma straduiesc sa ii invat regulile simple ale fericirii. Ii rog sa spuna doar adevarul si sa creada in el. Le povestesc despre dragoste si despre fidelitate, ca reguli ale cuplului senin, indragostit, unit…

Le cer sa invete, ca sa fie destepti, informati, cu sanse de a dobandi, peste ani, intelepciunea. Ii rog sa citeasca si, daca ei nu vor sau nu pot, le citesc eu, sperand sa ii ademensc, astfel, catre frumusetea nemasurata a cuvantului asezat pe pagini de hartie. Inventez jocuri ale mintii care sa ii faca mai destepti. Si ii port cu mine prin lume pretutindeni, incercand sa ii preschimb in fapturi cat mai dezinvolte, mai prietenoase, mai adaptabile.

Am grija de sanatatea lor si, desi asta pare sa fie cea mai grea parte a indatoririlor mele casnice, ma straduiesc sa ii fac sa manance cat mai corect si mai bine. Recunosc, nu prea reusesc, iar asta ma ingrijoreaza destul de serios. Incerc, insa, sa compensez ducandu-i sa faca inot, si dansuri, si aikido…

Ne straduim din rasputeri sa facem totul cat mai bine. Si, totusi, cu toate stradaniile noastre de parinti, stim ca nu exista nicio garantie ca fiii si fiicele noastre vor fi frumosi, fericiti, linistiti. Ca vor intra la scolile pe care noi le visam pentru ei, ca vor fi inalti si atletici, ca isi vor gasi, de la prima incercare, dragostea cea mare, care sa ii tina toata viata si nu doar atat… Nu exista garantii pentru fericire. Doar credinta noastra, doar speranta ca am facut tot ce ne-a stat in putinta. Doar clipele magice in care, privindu-ne copiii, ne vedem pe noi, renascuti, in cea mai buna si mai frumoasa versiune a noastra. Ca si cum ni s-a dat sansa sa traim din nou inca o viata, in care sa facem totul mai bine decat prima data.

Noaptea mosului

Sarbatorile incep cu noaptea Mosului Nicolae. Ne cremuim ghetele, ne lustruim sperantele si dam deoparte zavorul ferestrei, asteptand sa ni se aseze miracolele pe pervaz.

Minunile vin mai ales pentru copiii nostri, pentru ca ei au inca sufletul atat de curat, incat stiu sa le deosebeasca de intamplarile de rand. Minunile vin mai ales pentru copiii nostri, pentru ca dragostea noastra nemarginita ii inconjoara inca, asa cum, probabil, niciodata in viata nu li se va mai intampla. Sau poate pentru ca ei cred, inca, pe de-a-ntregul, in sarbatoare, in Mos Craciun, in iubirea fara sfarsit.

Iar eu… Doar atunci cand trebuie sa-mi apar copiii de relele lumii ma simt un adult responsabil, puternic, gata de lupta. Si parca numai cand pregatesc darurile pentru copiii mei simt ca am crescut, ca sunt un adult raspunzator de mersul inainte al lumii si de fericirea altora. Insa dupa ce termin de impachetat, redevin copil si astept sa vina Mosul si pentru mine. Inainte sa adorm, asez ghetutele in geam si visez ca sunt din nou o fetita si ca maine ma voi bucura de cea dintai dovada a splendorii iernii.

A venit Mos Nicolae?

Parinti buni si parinti rai

Din cand in cand, in rarele momente de inseninare, dupa cate-o izbanda sau dupa cate-un mare noroc, am avut clipe in care am fost mandra de mine.

Cateodata, probabil ca o data la cativa ani, am simtit ca pot fi o sotie buna, macar din cand in cand. Si tot de atatea ori m-am razgandit. Rareori, la mari ocazii, incununate de premii sau aplauze, m-am simtit o profesionista destoinica in ale scrisului si abilitatilor editoriale. Sigur ca entuziasmul nu m-a tinut mult. Am avut si cateva zile rasfirate prin viata - adunate, nu cred sa faca mai mult de o luna - in care m-am simtit frumoasa. Dar aproape ca am uitat cum ma simteam atunci.

Recunosc, insa, ca n-am ajuns inca sa traiesc etapele acelea in care sa ma declar - fie si doar pentru o zi, pentru un ceas - un parinte bun. La orice analiza, oricat de milos m-as privi, ca mama imi gasesc noian de cusururi. As putea sa fiu mai atenta. As putea sa fiu mai rabdatoare. As putea sa fiu mai prezenta. As putea sa fiu mai severa. As putea sa fiu mai ferma. As putea sa fiu mai inventiva. As putea sa fiu mai gospodina. As putea…

E cel mai insemnat rol al meu de pe pamant si nu stiu daca e firesc sa nu fiu niciodata multumita de mine sau indoielile mele sunt, de fapt, absurde. Iar daca, in bucata mea de viata strabatuta deja sper ca am invatat, macar in mare, sa deosebesc binele de rau, inca nu sunt in stare sa spun care parinti sunt cu adevarat buni si care sunt parinti rai. Cei care sunt autoritari si-si duc copiii pe drumul pe care ei il considera bun, fara sa tina seama de dorintele celor mici? Cei blanzi si permisivi, care au grija sa-si lase pruncii cat mai liberi? Cei care muncesc mult si strang bani de ajuns ca sa le faca, din start, copiilor lor, o viata usoara? Cei care stau cat mai mult acasa cu ei, chiar daca asta inseamna ca nu vor avea nicicand o viata indestulata? Cei care se ocupa temeinic de hrana sanatoasa, de educatia fizica, de dezvoltarea armonioasa a urmasilor lor?…

Pana la urma, oare exista pe lumea asta parinti care isi iubesc copiii si sunt multumiti de ceea ce fac pentru ei? Poate ca da. Poate ca nu. Eu, cel mai nedumerit parinte al planetei, stiu ca nu stiu…

Si noi ce mai mancam?…

Am ajuns la vorba lui Mencinicopschi, pentru ca mi-e tot mai complicat sa aleg meniul potrivit pentru a doua zi. Daca tot ce e bun e ori hipercaloric, ori toxic, ori prea scump, ori prea greu de gatit, noi ce mai mancam?

Se citesc in disperare cartile care contin sfaturi despre nutritie, iar daca vrei sa dai o lovitura intre prietenii tai de pe Facebook, mergi la sigur postand o dieta cu pretentii de eficienta. Numai ca eu, una, m-am pierdut printre atatea pareri contradictorii.

Sunt unii care sustin ca nu trebuie sa ne atingem de lactate, iar altii care ne invata cat de important este laptele in alimentatia noastra. Am auzit de curand ca e mai sanatos si mai sigur sa mancam carne de porc decat carne de pui, care, chipurile, ar avea hormoni. Iar in cea mai recenta dieta peste care am dat era recomandat sa mananci… pui bio. Nu stiu unde se gasesc puii bio, ca eu n-am vazut nicaieri, asa ca mi-am amintit si de sfatul caruia carnea de pui trebuie inlocuita integral cu aceea de curcan, care ar fi de o mie de ori mai sanatoasa. Si curcan stiu de unde sa iau.

“Beti zilnic doi litri de lichide pe zi” ni se recomanda si la televizor, fara sa faca CNA-ul vreo precizare daca cei doi litri trebuie sa fie de apa, de bere sau de cola. Insa, daca e sa fim intelepti si sa alegem apa si nu visinata, eu am citit ca nici apa nu mai e ce-a fost si ca s-ar parea ca si indemnul la baut fara masura s-ar putea sa fie pagubos. Din ultima dieta recomandata, am aflat ca apa trebuie bauta pana la ora 20, cel tarziu, si ca nu e voie sa te culci cu burta plina de apa. Si mi-am adus aminte ca, in copilarie, bunica ne certa daca dadeam de dusca prea multe pahare cu lichid inodor, incolor si insipid, amenintandu-ne ca o sa facem broaste in burta.

Intre doua retete, intre doua diete, ma vad nevoita sa incalc mai toate recomandarile nutritionistilor si sfatuitorilor de bine. Beau cand mi-e sete, mananc cand mi-e foame, iar copiilor mei le dau, pana la urma, doar ce vor ei, fiindca am aceleasi panici pe care le au mai toate mamicile planetei, temandu-ma sa nu-mi ramana odraslele lihnite de foame. Si desi m-am saturat sa citesc ce mananca altii, nu ma pot abtine sa va intreb, cu glas nu curios, ci ingrijorat: deci, noi ce mai mancam?

Pagina urmatoare »