O mare iubire

Cum stim ca iubirea pe care am intalnit-o e, cu adevarat, aceea pe care am cautat-o? Cum facem diferenta intre o dragoste mare si-o iubire de rand, care se va risipi in curand?

M-a intrebat aseara una dintre fetele de aici, Dianaa, cum stim ca iubim cu adevarat, cum ne dam seama ca nu am putea trai fara iubirea pe care am intalnit-o. Si mi-a fost drag sa-mi amintesc cum am stiut eu, de fiecare data cand mi-a dat tarcoale o noua iubire, ca e o poveste care va ocupa un loc insemnat in viata mea. Nu, nu din sufocarea aceea splendida pe care o avem de fiecare data cand ne indragostim. Nu, nu din dorinta nebuneasca si absurda de-a il gasi pe el, alesul inimii si-al sufletului, langa umarul tau, de fiecare data cand intorci capul. Nu, nu din frisoanele dorintei care iti alunga somnul si-ti otravesc nesomnul. Ci din nevoie profunda de a-l vedea multiplicat inca si inca o data, in prunci care sa-i semene si sa-l faca nemuritor, in copii de care tu ca femeie sa nu te ma desparti niciodata, chiar daca el va pleca, chiar daca el va ramane…

Am simtit asta de mai multe ori in viata. Dar numai o data, numai acum, am simtit ca el e una si aceeasi fiinta cu mine. Ca ne intregim venind din ere si din vieti in care ne-am cautat, si ca numai impreuna putem fi fericiti. Numai acum, cand dupa imbratisarea noastra intamplatoare am simtit, desprinzandu-ma, ca ma jupoi de piele atunci cand ma dezlipesc de el, numai acum m-am indragostit cu o mare si definitiva iubire. Si abia de data asta am inteles ca avem dreptul sa traim mai multe iubiri intr-o viata, dar ca numai una ne va face sa nu ne mai temem de moarte.

Ce daruri cumparam?

Pe ultima suta de metri pregatim surprize cu funda. Nu exista Craciun fara daruri, si toti ne-am dori sa reusim sa facem mai mult decat o cheltuiala in numele traditiei, ci o bucurie celor de langa noi.

Este un har anume sa stii sa alegi darurile potrivite. Am cateva prietene care nu dau gres niciodata atunci cand aleg pentru mine cate ceva. Darurile lor ma incanta si-mi sunt de folos. Dar eu nu fac parte din stirpea celor care stiu sa ocheasca pe raft obiectul care le-ar placea celor dragi. Ma gandesc mult timp inainte, si mi s-a intamplat si sa dau gres. Uneori sunt prea previzibila si cumpar, la o aniversare, acelasi obiect pe care sarbatoritul l-a mai primit si de la altii. Unii stiu sa aleaga cate un parfum nou care li s-ar potrivi celor pe care ii cadorisesc. Altii aleg obiecte de imbracaminte care vin ca turnate celor care le primesc. Mie mi s-a parut mereu mai usor sa ofer accesorii. Genti, posete, curele, ceasuri, bijuterii, chiar daca darurile mele n-au fost foarte originale.

Dar ma lovesc, in ultima vreme, nu atat de problema darurilor facute din dragoste, ci, inainte de toate, de listele intocmite cu migala si multa sarguinta de copiii mei. Oricat de greu le-ar fi sa isi scrie temele, cand vine vorba sa treaca pe hartie un sir nesfarsit de daruri care mai de care mai scumpe, copiii nu prididesc si nu obosesc. Victor presara, mai nou, printre listele cu masinute si jucarii, nume alambicate de jocuri pentru wii sau nintendo. La un calcul superficial, facut la o prima privire fara TVA adaugat, lista lui de pretentii depaseste cu mult o mie cinci sute de lei. Ilona cere cu gratie jocuri, papusi si haine dragute, citez, “cat mai multe”, asa ca nu stiu sa fac o evaluare financiara, insa ma inspaimant firesc si temeinic. Pentru ca, dupa ce un an intreg mi-am motivat absentele de langa ei cu scuza ca trebuie sa plec sa muncesc ca sa avem bani pentru toate bucuriile pe care ni le dorim, imi e destul de greu sa ma eschivez la ceasul bilanturilor, si sa declar ca Mosul e sarac. Fiindca stiu ca ar urma replica indreptatita : “Ce nu poate aduce Mosul, cumpara-ne tu, te rugam!”.

Si, totusi, eu ma mandresc ca, pentru prima oara am reusit, chiar de sarbatori, sa aduc cel mai frumos dar pentru ai mei. O fetita frumoasa, care-i seamana ravasitor barbatului pe care il iubesc, o surioara dulce si scumpa, copiilor mei. Fara ca asta sa insemne, desigur, ca voi fi scutitita de lista trecuta deja pe scrisoarea trimisa Mosului Craciun…

Voi ce daruri ati pregatit?

Craciun pentru copiii singuri

Una dintre cele mai frumoase experiente de Craciun a fost atunci cand, impreuna cu niste colegi am reusit sa facem fericiti copii ce sufera de diferite handicapuri si care sunt gazduiti in cadrul unui Centru pentru persoane cu handicap din Brasov.

Este atat de minunat sa poti citi adevarata fericire pe chipul unui copil simplu care se bucura chiar si pentru simpla prezenta a lui Mos Craciun si care nu asteapta de la tine lucruri sau jucarii scumpe ci doar o farama de afectiune, un zambet, o vorba spusa din suflet si o imbratisare. Desi le este greu sa se exprime le poti citi in licarirea ochilor fericirea !!!

A fost o experienta unica…de neuitat si, daca aveti posibilitatea, va recomand sa incercati sa faceti si voi cadouri copiilor simpli aflat in Centrele de plasament!!!

Un Craciun frumos tuturor!!!

Ce ar trebui sa invete?

Copiii nostri invata la scoala despre multimi si fractii, fac spelling si religie, merg la cursuri de dans si de scrima. Dar ma intreb adesea daca nu-i conducem in directii tot mai gresite. Daca nu-i indepartam, cu ambitiile noastre de a-i vedea mereu premianti, de esente, de lucrurile cu adevarat insemnate.

Mi se intampla adesea sa le cer copiilor mei sa-si petreaca multe ore in fata caietelor sau a cartilor, cand poate ar fi cu mult mai de folos ca, in orele acelea, sa simta ca suntem o familie si ca dragostea noastra ii va apara de toate relele lumii. Insist sa invete sa schieze, pentru ca eu nu am invatat niciodata si asta ma face sa cred dintr-o data ca e important ca ei sa primeasca lucrurile la care eu nu am avut acces. Fiindca nu am avut sansa sa invat sa cant la niciun instrument, desi mi-as fi dorit, imi pun copiii sa ia lectii de pian de doua ori pe saptamana. Si pentru ca nu am avut niciodata patine cu rotile, cand toti ceilalti copii aveau, indes azi debaraua cu role de diverse modele, desi mi-e frica atunci cand ii vad alunecand incolo si incoace.

Revars asupra lor toate ambitiile mele nerealizate. As vrea sa ajunga Victor cantaret, Ilona actrita, ca sa ma instapanesc pe tot domeniul artistic la care n-am fost in stare sa ajung de una singura. As vrea si sa fie bogati si stapani pe ei insisi, ca sa nu treaca prin umilintele conditiei sarmane si nici prin incertitudinile care iti otravesc viata cu ezitari. Si atunci insist sa invete cate doua, trei limbi straine, sa ia note mari, sa studieze muzica, tenis, inot, pictura si dansuri, in speranta ca tot talmes-balmesul asta de invatatura le va deschide mai usor portile spre implinire.

Dar eu, in adancul inimii, stiu ca toti copiii ar trebui sa invete, mai temeinic decat orice altceva, regulile politetii profunde, normele discretiei care innobileaza. Toate formele respectului pentru munca si pentru frumos. Legea de a spune adevarul si numai adevarul si raspunderea de a fi oameni vrednici, care nu se dau deoparte atunci cand e greu.  Increderea ca dragostea e marea sansa a oamenilor de a fi fericiti. Curajul de a-si alege ca liman familia in care sa daruiasca si sa primeasca iubirea. Si abia apoi, daca se mai poate, engleza, pianul, desenul, tenisul sau artele martiale…

Geloziile copiilor

De ziua ei, fetita mea mi-a cerut sa nu-mi sarut barbatul intreaga zi. A vrut sa petrecem cat mai mult timp impreuna si, in tot acest ragaz, sa nu-mi impart tandretea cu nimeni altcineva.

Printr-un tertip pe care nu l-am deslusit la timp, a avut grija sa-si convinga fratele sa nu vina cu noi in drumurile pe care le-am avut de facut. Si, toata ziua, m-a pazit ca nu cumva sa impart dragalasenii altcuiva decat ei.

Nu m-am suparat pe ea, i-am indeplinit toate cererile cu zambetul pe buze. Dar as minti daca as spune ca nu mi s-a amarat inima constatand ca fetita mea, lumina vietii mele, poarta in suflet atata nesiguranta si atatea gelozii, incat simte nevoia sa profite de aniversarea ei ca sa revendice niste drepturi aparent absurde.

Nu mi-a fost usor nici cand am nascut cel de-al doilea copil. Am avut un an intreg in care am suferit cot la cot cu pruncii mei nedumeriti, multe luni in care in care n-am priceput cum sa ma port ca sa fie bine. Si, de fapt, nu am inteles niciodata cu adevarat. Dar timpul a trecut si ne-a ajutat sa uitam, sa crestem impreuna, sa fim mai intelepti si mai puternici.

Voi avea in curand cel de-al treilea copil, dar nu am gasit inca leac pentru geloziile copiilor mei. Mi-e teama de cum isi vor primi surioara si, mai ales, imi e teama de slabiciunile mele, de vinovatiile mele, de neputinta mea de a-mi imparti dragostea. Si, in adancul inimii, eu cred ca nu e drept sa impartim nimic. Ca ar trebui sa avem un singur copil intr-o viata. Si o singura dragoste, cea dintai si de pe urma. Ca sa nu cunoastem nicicand gustul geloziei.

Da, Mos Craciun exista !

Zapada se asternuse cuminte si imbracase orasul in haina curata de sarbatoare. Vorbisem deja cu un unchi sa vina costumat si sa sune pe la 9 seara, cand stiam ca George si Maria, copiii mei, vor fi curiosi sa afle daca vor primi daruri. Baiatul ii scrisese o scrisoare, fetita era insa prea mica si imi dictase mie dorintele ei. Cu un sac imens, Mos Craciun a venit punctual. Bucuria din ochii copiilor a fost molipsitoare si, cu toate ca eu aranjasem totul, am retrait o clipa emotia copilariei - da, Mos Craciun exista ! Cu poezii (recitate cam stalcit), cu cantece (cu text improvizat), dar mai ales cu fericirea sincera pe care o traiau, copiii l-au impresionat pe Mos Craciun, care le-a lasat (ca sa vezi minune !) exact darurile cerute… Anii au trecut, copiii sunt deja maturi, dar fotografiile au retinut imaginea unei Sarbatori minunate alaturi de Mos Craciun !

Copiii ca instrument de putere

“Am facut un copil in primul rand pentru ca mi-am dorit sa raman impreuna cu barbatul acela”, i-a spus doamna de la masa de alaturi prietenei alaturi de care lua, ieri, pranzul. Iar interlocutoarea ei i-a pufnit in nas: “De parca ar functiona vreodata reteta asta!!!”

Am auzit ieri, fara sa vreau, o conversatie pe care marturisesc ca am purtat-o si eu de mai multe ori cu prietenele mele. Ne-am intrebat adesea daca un copil poate convinge doi oameni sa ramana impreuna, daca ii face pe cei doi parinti sa fie mai fericiti si mai decisi in relatia lor, si daca, intr-adevar, un copil poate sa functioneze ca instrument de putere asupra partenerului de cuplu.

Cunosc multe femei care au facut copii dorind sa-si convinga iubitul sa le aleaga pe ele ca partenere de viata. Care, desi nu dadeau in clocot de ispita maternitatii, au considerat ca va fi miscarea decisiva care le va aseza fericirea pe roate. Eu nu stiu, insa, nici macar un singur caz in care tertipul sa fi functionat eficient. Barbatul indecis nu s-a indragostit brusc de femeia care i-a facut copilul, chiar daca, uneori, s-a indragostit iremediabil de copil. Totusi, iubirea pentru urmasi nu functioneaza la infinit ca liant al unui cuplu dezlanat…

Stiu si cupluri in care povestea de dragoste a avut ceva scantei la inceput, dar, cu timpul, s-a deteriorat, iar copilul facut din dorinta comuna a devenit instrument de santaj dupa despartire. Foste neveste revendica avantaje materiale zdravene la divort, amenintand ca vor creste copilul in ura si-n dusmanie fata de tatal care, dintr-un motiv sau altul, a ales sa plece. Fosti soti traiesc si acum de pe urma nevestelor bogate pentru ca, de ochii lumii si ai copilului, femeile care i-au lasat pentru cine stie ce motiv prefera sa pastreze o relatie amiabila. Iar pretul pe care fostii lor barbati il cer este unul in bani.

Uneori, barbatii aleg sa plece dintr-o familie in care nu se mai simt fericiti. Uneori, femeile decid sa renunte la un mariaj care le ingradeste, sau le umileste, sau le face sa se simta condamnate la eterna blazare. Copiii sufera intotdeauna cand parintii nu mai pot ramane impreuna, dar, in mod categoric, sufera cel mai mult atunci cand sunt transformati in arme ale unui razboi pe care ei nu il inteleg. Si, totusi, asta se intampla aproape de fiecare data intr-o despartire…

Cand voi fi mare

Pretutindeni in jur vad oameni maturi, responsabili, care se iau in serios, asa cum se cuvine la varsta lor. In schimb, eu continuu sa ma simt, in adancul inimii mele, o fetita de 16 ani, care priveste cu uimire lumea si realizarile altora.

Nu sunt in stare sa ma fac mare cu adevarat. Am inca inocente de fecioara, rosesc cand aud o vorba nelalocul ei si ma schimb la fata atunci cand nu-mi convine ceva. Nici macar cu copiii mei nu ma simt ca un adult trecut prin viata, ci, mai degraba, ca un copil mai mare caruia i-au ramas in grija fratii mici, un copil cu raspunderi care-l fac sa se simta mandru si puternic, dar, foarte adesea, nepriceput.

Imi vine de multe ori sa spun: “Cand voi fi mare”… Dar apoi imi amintesc ca oamenii necunoscuti mi se adreseaza cu  ”doamna”, ca arareori ma tutuieste cineva de la bun inceput, ca fetita mea e deja in clasa a doua si ca astept cel de-al treilea copil. Ca am murit deja si-am inviat din dragoste de cateva ori, ca nu mai stiu sa plang cum plang copiii, cu seninatate, ci o fac cu obida si cu truda. Ca am riduri in coltul ochiului si cicatrice in coltul inimii.

Si, totusi, am o senzatie uimitoare ca viata mea nu a inceput inca. In fiecare seara, cand ma pregatesc de scris, ma simt ca o fetita in pragul bacalaureatului. In fiecare noapte, cand ma asez in pat, ma simt ca o mireasa aflata in noaptea nuntii. In fiece dimineata cand ma trezesc si pornesc spre o noua zi, ma rog ca azi sa invat ceva minunat, care sa ma ajute sa mai cresc un pic si, poate, sa ma invete ca, atunci cand voi fi mare, sa fiu fericita…

Semanam parintilor nostri

Ma aud cateodata vorbind cu vocea mamei. Imi recunosc in voce nu doar inflexiunile glasului ei, ci simt, uneori, ca spun exact cuvintele pe care le-ar fi spus ea intr-un context asemenea.

Ma aud vorbind cu glasul mamei, cu vorbele mamei, si stiu ca, daca as auzi-o pe ea rostind aceleasi lucruri mi s-ar parea, mai mult ca sigur, afirmatii superficiale, sau demodate, sau nepotrivite. Si, totusi, ma pomenesc glasuind, ca si cum nu eu as decide ce spun.

Am tot mai mult senzatia ca semanam cu parintii nostri, chiar si impotriva vointei noastre. De cativa ani incoace, m-am pomenit ca adun de pe strada caini si pisici vagabonzi, cum facea bunica mea cand eram mica, si cum a inceput sa faca si mama mea dupa ce a mai imbatranit. Nu le-am inteles impulsul, pana de curand, cand eu insami nu i-am mai putut rezista, si-am inceput sa cred, onest si ridicol, ca voi putea salva lumea animalutelor abandonate…

Ma uit la colegele mele de liceu si le vad avand astazi, la patruzeci de ani, chipul pe care il aveau mamele lor acum mai bine de doua decenii, cand veneau la sedintele cu parintii. Observ cum ridurile li s-au asezat, nemilos, intr-o constelatie aproape identica celei pe care o purtau pe obraz femeile care le-au dat viata. Si vad acelasi lucru si la mine.

Eu si sora mea samanam tot mai mult cu mama si cu sora ei. La contur si la felul de a vorbi. La modul in care varstele se asaza peste trupul si sufletul nostru. Nu am ales, iar daca am fi vrut sa ne impotrivim, probabil ca ar fi fost in zadar.

Retraim tineretea parintilor nostri si imbatranim la fel ca ei, purtandu-le parca inca o data grijile, poverile, fericirile. Si, intr-o dimineata, ne trezim ca, atunci cand privim in oglinda, nu intalnim ochii nostri, ci ochii parintilor nostri, aflati, paradoxal, la varsta pe care-o avem noi azi. Ii revedem pe cei care ne-au crescut, asa cum aratau ei cand aveau copii mici - pe noi. Si, dintr-o data, se intampla cu noi o minune, pentru ca suntem deopotriva parinti si copii. Avem doar zece ani si privim dintr-un colt catre cei mari, care suntem tot noi, chiar daca avem acum chipul ridat al parintilor nostri si, atunci cand vorbim, cand plangem, cand radem, hohotim cu glasul lor, care s-a asezat in propriul nostru glas.

Scoala si lacrimile

Am plans in fiecare an inainte sa incep scoala. In seara de 14 septembrie - pentru ca, pe vremea mea, scolile incepeau intotdeauna pe 15- , udam perna si suspinam in gand ca nu vreau sa ma duc la scoala.

Asta nu m-a impiedicat sa fiu mereu premianta, sa nu ador cateva materii - si sa ma descurc cat de cat onorabil la celelalte - si sa nu ma indarjesc sa fac multe scoli, mai multe decat au facut toti cei din jurul meu. Si, totusi, as minti sa spun ca am iubit scoala. Si nici nu cred ca, intr-un exercitiu onest al memoriei, imi pot aduce aminte de cineva care o iubea cu adevarat.

Sigur ca sunt recunoscatoare pentru transformarile pe care anii de invatatura i-au nascut in mine. Stiu ca n-as fi putut ajunge sa vad si sa inteleg lumea daca nu as fi strabatut, cu truda, manuale care sa ma oblige sa gandesc si sa exersez curajul propriilor rationamente. Dar stiu si ca diferenta intre a iubi scoala si a iubi lumina invataturii e ca aceea dintre iubirea de biserica si credinta in Dumnezeu. Stiu ca, uneori, dascalii nu sunt daruiti cu har si n-au rabdare de ajuns sa vegheze sufletele fragede ale copiilor nostri. Stiu cat e de greu…

Asa ca inteleg tristetea de azi a copiilor mei si a tuturor copiilor lumii. Sterg lacrimile pruncilor mei care nu vor sa mearga la scoala, si-i iert, si-i incurajez, si-i sarut in somn, rugandu-ma sa le fie tuturor copiilor nostri inceputul de an cu noroc, si bland inceputul de toamna, si truda cu folos, si viata cu inteles adanc si fara de sfarsit.

Pagina urmatoare »