O cafea e mai mult decat o cafea

Am cunoscut-o pe Aurora Liiceanu in urma cu exact 10 ani. Porneam o intreprindere nebuneasca, la care, recunosc acum, privind in urma, eu, una, nu prea ma pricepeam. Urma sa facem o revista, fara sa mai fi facut vreodata asta. Fara sa fi avut o echipa, o structura, o viziune prea clara.

Eram doar eu si Simona Catrina, si un entuziasm atat de nebunesc, incat nu m-am sfiit sa sun, in decembrie 2001, intr-o zi de vineri, la un numar de telefon de care facusem rost cu greu, si sa-i vorbesc Aurorei Liiceanu pentru prima oara in viata. I-am spus cine sunt, fara sa fi fost cineva. Si i-am spus ca vreau sa fac ceva, cumva, dar nu stiu cum si nu stiu cand se va intampla minunea. Nu am habar ce anume din confuzia mea a convins-o totusi sa ma primeasca intr-o vizita, a doua zi.

Copilul meu abia implinise o luna… Asa ca, in sambata intalnirii noastre, am asteptat sa-mi vina sotul de la serviciu, ca sa pot sa-mi smulg pruncul de la sanul de care statea atarnat in nestire si sa plec, increzatoare si disperata deopotriva, spre intalnirea cu o necunoscuta pe care o vazusem, de cateva ori, la televizor. Dar nu-mi putusem lua ochii, si apoi gandul, de la ea.

Ceea ce a urmat este, indraznesc sa spun, fara modestie, istorie. Sau daca, totusi, vi se pare un cuvant prea mare, e trecut. Trecut nobil, trecut pretios, trecut iubit.

Aurora Liiceanu este omul care mi-a stat alaturi in toate incercarile vietii mele care au urmat, in plan profesional sau personal. Nu m-a refuzat niciodata cand i-am cerut ceva. Si nu m-a amanat. A fost cea dintai care, atunci cand am fost alungata de la revista pentru care lucraseram impreuna trei ani, a declarat raspicat ca nu mai ramane acolo, fara mine, nici macar o zi. Si prima care m-a ajutat sa construiesc alta monastire, mult mai luminoasa si mult mai frumoasa… Este omul care, intr-o amiaza in care toate nesigurantele mele clocoteau, - ne intalniseram sa luam pranzul impreuna la “Waterloo” - mi-a propus - ce onoare, ce bucurie, ce uimire, ce sansa! - sa scriem o carte impreuna, obligandu-ma sa merg pe un drum al succesului pe care nu mi l-as fi imaginat, probabil, niciodata.

De cate ori o intalnesc si stam de vorba, ii spun, zambind, ca sunt tentata sa iau notite, ca sa nu se risipeasca atatea idei, numai bune de asezat inr-o suta de carti. Dar ea se daruieste cu generozitate, pentru ca are enorm de multa intelepciune, stralucire, energie de daruit.

Acum, iata, pentru o luna, Aurora Liiceanu este invitatul special al site-ului nostru cu parfum de cafea. Si, redescoperind-o, in dantelaria ei de idei si de ganduri neasteptate, stiu sigur ca diminetile noastre la cafea vor fi mai frumoase decat au fost oricand. Pentru ca Aurora Liiceanu ne-a amintit, in articolul sau, Pareia, ca o cafea e mai mult decat o cafea… Va rog sa o savurati pe minunata mea prietena si invitata, Aurora Liiceanu.

Gravidele

Gravidele mi se par extraordinar de frumoase. Desi inca imi amintesc perfect - de fapt, cred ca n-am sa uit niciodata - ca atunci cand eram eu insami gravida mi se parea ca arat ingrozitor, de cate ori ma uit  pe strada sau in magazine dupa femeile insarcinate, imi par incredibil de atragatoare.

Au o lumina pe care celelalte femei nu o au si cred ca zambesc mai mult decat restul lumii. Burtica lor gogonata le face sa nu-si mai faca atatea probleme legate de imperfectiunile siluetei, fiindca sunt absolvite de orice masuratori nemiloase. Si, in plus, mie mi-e limpede ca niciuna nu se simte singura, asa cum par sa fie intr-adevar multe dintre femeile care strabat lumea in cautarea cate unui rost sau a cate unei bucurii. Pentru ca ele poarta cu ele o inima in plus, a carei pulsatie delicata le tine de urat chiar si in clipele in care orice alt semen s-ar cutremura de insingurare.

Da, recunosc, le privesc cu un soi de jind, cu putina invidie. Fiindca eu stiu ca ele asteapta un miracol si imi imaginez ca si ele sunt convinse ca, la capatul celor noua luni de preumblare pe sub ochii curiosi ai lumii, vor da peste o minune, dincolo de care viata lor va fi cu mult mai frumoasa. Pentru ca imi aduc aminte ca eram mai rasfatata pe vremea sarcinii si, pentru prima data in viata, mi se parea ca sunt indreptatita sa-mi cer dreptul la mai multa atentie si la mai putina munca. Dar nu pot sa uit nici ca, in lunile acelea, nu ma placeam deloc si-mi numaram cu obida kilogramele in plus - fiindca sirul numaratorilor in centimetri il pierdusem deja din primele saptamani.

Sunt frumoase gravidele? Ati fost gravide frumoase si mandre sau, la fel ca mine, admirati doar splendoarea altor femei care-si poarta puisorii in pantec? Eu imi amintesc, cu emotie, dar…

Cand suntem pregatiti sa devenim parinti

O prietena pe care am reintalnit-o dupa aproape douazeci de ani mi-a marturisit, vazandu-ma cu trei copii in jur, ca ea nu s-a simtit inca pregatita pentru a fi mama. Ca isi doreste foarte mult sa traiasca aceasta experienta, ca sotul ei ii este alaturi la bine si la rau, dar ca asteapta, inca, acea revelatie care s-o faca sa se simta pregatita pentru a aduce un copil in familia lor.

Are 40 de ani fara cateva luni. Iar eu, desi am simtit ca faptuiesc o indiscretie, am indraznit s-o intreb daca nu se simte presata de varsta in a lua o decizie. Mi-a raspuns cu glas senin ca nu. Ca traim vremuri in care limitele varstei au fost, deja, incalcate de atatea ori, incat nu mai sperie pe nimeni. Si mi-a insirat exemplele tuturor starurilor de la Hollywwod care au devenit mame pentru prima, a doua sau a treia oara abia dupa patruzeci si hat de ani.

Nu e treaba mea, mi-am spus in gand, de o suta de ori, si am dat sa-mi iau la revedere. M-am gandit ca nu am cum sa inteleg nimic din ce gandeste ea, ca nu stiu ce a trait in ultimii ani si ca faptul ca o recunosc din alte vremuri nu inseamna ca o cunosc… Dar apoi, inainte sa ne despartim, mi-am luat inima in dinti si i-am spus ceva ce cred din tot sufletul. Ceva ce merita spus oricarei femei, oricarui om, nu doar unei prietene: ca nu esti niciodata pregatit sa ai un copil. Ca nu te simti niciodata cu adevarat atat de intelept, atat de puternic, atat de curajos, atat de bogat, atat de linistit, incat sa spui cu seninatate: da, acum e momentul.  Si ca decizia seamana cu aceea, nebuneasca, in care iti dai drumul atarnat de o coarda elastica deasupra unei prapastii sau te arunci cu capul in jos in apa, de pe trambulina. Iti tii respiratia si-ti spui ca ar trebui sa sari acum, fiindca nu se stie daca peste un minut sau peste o ora va mai fi la fel de sigura coarda elastica. Si ca, daca tot ti-ai propus sa faci asta, daca tot ai aflat ce placeri neasemuite, ce bucurii, ce trairi speciale vin dupa salt, merita sa incerci. Acum, nu altadata.

S-a uitat politicos la mine. Si distant. M-a aprobat cu o inclinare mica a capului si mi-a spus ca spera sa ne revedem. Iar mie, mult timp dupa aceea, gandindu-ma ca nu stiu nici eu si nu stie nimeni cand suntem pregatiti sa devenim parinti, mi-a parut rau ca i-am spus ce i-am spus. Dar apoi mi-a parut bine…

Interzis strainilor

Ni se intampla destul de des, la suparare, sa rostim vorbe nelalocul lor despre oameni foarte apropiati noua. Sa spunem despre un prieten drag ca e un tampit, despre propriul nostru copil ca e un mototol sau despre barbatul pe care il iubim ca e un nemernic.

Spunem ce avem de spus ca sa ne varsam furia. Ca sa ne potolim nervii. Ca sa ne ostoim obida. Spunem cuiva, ca sa avem un martor al frustrarilor noastre. Spunem ca sa fim compatimiti, mangaiati, alinati. Ca sa fim auziti. Numai ca, dupa o asemenea marturisire, ne putem trezi ca acela care ne-a fost confident si martor ar putea repeta cuvintele noastre.

“Sotul tau e un ticalos” ne va spune prietena care a asistat la dezlantuirea noastra de furie conjugala. “Copilul tau e un papa-lapte” va spune vecina care a nimerit in timpul crizei noastre de deznadejde materna. “Prietena ta e o patachina” ne va turna, la momentul nepotrivit, amica in fata careia ne-am plans ca pana si cea mai buna prietena ne-a dezamagit. Iar replicile lor ne vor face sa scoatem ghearele. Si sa ii uram pe toti cei care au asistat la micile noastre tradari fata de cei care fac parte profund si iremediabil din viata noastra.

Ne barfim familia sau prietenii, dar nu acceptam ca un strain sa faca acelasi lucru, chiar si daca repeta, cuvant cu cuvant, plangerile formulate de noi. In cercurile in care traim suntem dezbinati unii fata de altii, dar ne unim dintr-o data atunci cand cineva din afara incearca sa spuna sau sa faca ceva impotriva unuia dintre noi sau ai nostri. Exista o solidaritate a familiei sau a iubirii care functioneaza din inertie, chiar si atunci cand noi insine nu mai credem in ea. O solidaritate care le interzice strainilor sa rosteasca chiar si o singura data ceea ce noi am gandit de o suta de ori.

Unde nastem?

O gravida frumoasa pe care am intalnit-o zilele trecute mi-a spus ca e hotarata sa nasca acasa. Ca a citit ea un reportaj aparut intr-o revista lucioasa si ca a priceput ca e mult mai bine asa.

Eu am contrazis-o si am incercat sa o fac sa se razgandeasca, desi nu eram suficient de apropiate cat sa-mi permit sa imi reiau de atatea ori argumentele. Si, totusi, am facut-o. Nu de altceva, dar m-am gandit, concret, la situatiile prin care am trecut eu. Daca as fi nascut acasa cei trei copii ai mei, probabil ca numai cel dintai, Ilona, ar fi avut sanse sa ma faca sa ma bucur de alegerea mea. Pentru ceilalti doi veniti mai tarziu lucrurile s-ar fi aratat teribil de complicate, peste masura de dramatice pentru ca, in mod categoric, as fi fost nevoita sa alerg cu ei in brate (dar oare as fi putut sa alerg?) la cel mai apropiat spital. Victor a stat cateva zile in incubator, iar Iza a avut o problema legata de traiectul digestiv si a fost intubata. As fi putut face asta acasa? Ma indoiesc…

Pe masura ce ne emancipam tot mai tare, cred ca ni se atrofiaza instinctele de supravietuire in situatii de criza. Ma indoiesc ca femeile cu multe scoli si doctorate ar fi in stare sa nasca pe camp si sa taie buricul copilului cu secera, pentru ca, oricum, am dubii serioase legate de faptul ca ar putea merge la camp cu un prunc de 9 luni in pantec. Iar copiii nostri intelectualizati inca din burta mamei se fac tot mai sensibili, tot mai fragili, tot mai bolnaviciosi. Si sunt tot mai predispusi la malformatii.

Chiar daca e perfect adevarat ca ar putea fi mai putin traumatizant sa nastem ca odinioara, acasa, intr-un mediu prietenos, avand familia si moasa langa noi, eu cred ca si noi, si mai ales copiii nostri, am fi mai in siguranta daca am naste, ca si pana acum, in spitale. Evident, alese cu grija si avand alaturi medici buni, care sa ne apere de vicisitudinile sistemului.

O sa va spun unde a nascut pana la urma amica mea nonconformista. Poate ca, totusi, se va razgandi. Sau poate ca nu…

Sunt adult, dar ma tratez

Cand devin prea sobra si prea patrunsa de raspunderile mele de om mare, cand ma concentrez atat de mult asupra cifrelor, incat uit de leganarea versurilor, cand ma iau atat de in serios, incat nu mai sunt in stare sa rad in hohote, imi iau liber o zi de la statutul meu de adult si redevin copil.

In ziua aceea fermecata, in care traim dupa regulile copilariei si nu ale oamenilor mari, imi conving copiii sa chiuleasca de la scoli si, bineinteles, chiulesc si eu de la serviciu. In ziua aceea neasemuita, mancam tort de biscuiti la micul dejun, cirese si capsuni cu zahar la pranz, iar seara, obligatoriu, clatite cu dulceata de visine. Intre timp, ne trecem ziua cu tot felul de activitati pe care le alegem impreuna: ne dam in balansoar, asezandu-ne eu si Iza intr-o parte, si Victor si Ilona in cealalta parte. Facem carnaval si ne deghizam in personaje de poveste, improvizand tinute spectaculoase din hainele pe care le avem prin dulapuri. Ne jucam “inghetata” si alergam unii dupa altii prin curte, dupa ce am spus “pumnareta pumna ti, tapi, tapi, reusi- pumn ascuns”, ca sa decidem cine ramane cu mingea. Iar seara facem impreuna baie in cada cea mare, pe care o umplem cu spuma si cu ratuste de plastic. Iar apoi, ca sa fim cu totii copii pana la capatul zilei, la culcare ascultam o poveste inregistrata, spusa de glasul adanc si plin de blandete al Danielei Nane.

E ca si cum as inghiti un elixir al tineretii. E ca si cum m-as intoarce in timp si, a doua zi, nu mi-as lua viata de la capat, de acolo de unde am lasat-o, ci mi-as relua traseul cu ochi, minte si suflet de copil.

E un exercitiu pe care il meritam, macar o data pe an. E un exercitiu la care avem dreptul, si copiii nostri si noi, deopotriva. E un exercitiu numai bun pentru o zi de 1 iunie sau, daca nu, musai, pentru o zi cu soare si cu dragoste in suflet.

Spun astazi La multi ani adultilor cu suflet de copil. Si spun La multi ani si copiilor nostri, de dragul carora merita sa intinerim, macar din cand in cand.

Bona sau cresa?

Ma intreb, in rand cu toti ceilalti parinti de copii foarte mici, ce e mai potrivit sa aleg pentru mezina familiei noastre. O port, mai departe, cu mine si cu tatal ei, pretutindeni, sau e timpul s-o las sa se desprinda, sa imi iau curajul de a ma desprinde si eu, si sa imi las fetita cu o bona sau cu educatoarele unei crese sau gradinite alese cu grija?

Am participat sambata la una dintre sesiunile deschise de la Institutul de Relatii Umane si am discutat cu alte mamici pe tema alegerilor pe care le facem, in primii ani de viata, pentru copiii nostri. Ne-a dirijat discutia, ne-a impartasit lucruri fascinante, ne-a ajutat sa ne intelegem mai bine temerile si nedumeririle doctorul Cristian Andrei, provocandu-ne sa ne asumam raspunderea pentru deciziile noastre parintesti.

M-am bucurat enorm de discutie, m-am emotionat, mi-am amintit lucruri pe care le uitasem, iar apoi, plecand, m-am simtit mai inteleapta si mai pregatita pentru rolul acaparator de parinte. Dar… E genul meu, pagubos si indurerat, de-a ma considera prima vinovata de tot ce nu am putut face pe pamant. Mi-am amintit, ascultand povesti ale altor mamici, de primii ani ai maternitatii mele, de indarjirea pe care fetita mea dintai o avea atunci cand adormea tinandu-ma de mana, stiind ca, mai mult ca sigur, nu voi mai fi langa ea atunci cand se va trezi. Mi-am amintit de bonele pe care le-am tot schimbat, in cautarea intalnirii perfecte - si tarzii- cu o faptura minunata, care sa-mi iubeasca copiii asa cum ii iubesc si eu. Si a zvacnit in mine si neputinta pe care o luam cu mine ori de cate ori plecam de la gradinita si o lasam pe Ilona plangand, incercarile mele esuate de-a rezolva impasul inimilor noastre schimband intre ele tot felul de gradinite de stat sau de fite, asta, tot asa, inainte sa dau peste un loc binecuvantat, care practica sistemul de invatamant step-by-step, o gradinita care mi-a ocrotit copiii mai mari, mi i-a ingrijit cum se cuvine si i-a invatat o foarte mare parte dintre lucrurile pe care ei le stiu astazi si le vor sti mereu.

Iau, insa, de la capat, toate zbaterile alegerilor. Pentru Iza va trebui sa aleg din nou, asa cum am ales pentru copiii mai mari. O bona care sa ramana cu ea peste zi in casa noastra? O femeie buna, care sa o ingrijeasca intr-un mediu familiar copilului? Sau, mai degraba, un loc in care specialistii sa isi faca treaba, sa ofere puiului de om nu doar ingrijire, ci si educatie, care sa priceapa in fiecare clipa ce se intampla cu copilul meu si sa ma ajute si pe mine sa inteleg mai bine?

Depinde de noi sa crestem copii fericiti, care sa aiba sansa de a fi mai tarziu adulti intelepti si cu suflet senin. Depinde de noi, parintii, sa ii facem increzatori sau nesiguri, sa ii invatam sa descopere cine sunt si incotro merg. Drumul copilului catre un destin norocos sau umbrit incepe odata cu primul planset, cu primul suras, cu primul gangurit. Cu prima decizie, corecta sau eronata, a parintilor. Ce greu, ce frumos…

Ce sansa, ce povara…

Momente insemnate

Adun si consemnez momentele insemnate in cresterea celui mai mic dintre copiii mei cu indarjirea nascuta din neputinta de a da timpul inapoi si de a face acelasi lucru pentru copiii mai mari. Vreau sa vad si sa simt totul. Vreau sa inteleg fiecare zvacnet al devenirii sale, ca sa traiesc experienta maternitatii, pentru prima oara, asa cum ar fi trebuit.

Am fost, la primii copii, o mama ametita de perspectivele noii sale cariere. Am devenit redactor-sef al unei splendide publicatii lunare in ziua in care am nascut-o pe Ilona, primul meu copil, si mi-am crescut fetita dintai sub obsesia implinirii marilor si nesperatelor mele visuri profesionale. Crezusem pana atunci ca doar jurnalistii invartiti, plini de relatii, primesc sansa de a fi promovati intr-o alta bransa, mai eleganta, a trudei lor, iar faptul ca mi s-a propus onest un asemenea post m-a bulversat atat de mult, incat am angajat o bona cu norma intreaga si una pe jumatate- sa aiba grija de puiul meu abia nascut. Cand Ilona avea 10 zile m-am dus la prima sedinta de redactie, iar cand a implinit 3 saptamani am inceput serviciul, zi de zi.

Nu mai pot da timpul inapoi. Revista cu pricina nu-si mai aminteste numele meu, pentru ca patronii ei m-au dat afara cand n-am mai fost indeajuns de supusa. Oricum, treaba fusese pusa pe roate de-o mama dispusa sa-si neglijeze copilul dintai in numele propasirii unui brand revendicat de altii. In schimb, intr-un adanc de subconstient, Ilona va pastra mereu senzatia de singuratate care-o face si acum sa nu vrea sa adoarma si sa stea inclestata de mana mea, crezand ca nu ma va mai gasi alaturi atunci cand se va trezi.

Pe Victor, baietelul meu venit dupa aceea, nu l-am vazut facand primii pasi si asta nu o voi putea schimba niciodata. Eram atat de ocupata cu noi proiecte de business, incat veneam mereu acasa dupa ce adormisera de mult amandoi copiii si plecam la job inainte ca ei sa se trezeasca. Iar pe Victor abia l-am vazut in anii aceia. Oricum, eram atata de obosita, incat n-as fi avut energie sa raspund nimanui la zambete.

Acum, avand cel de-al treilea copil e ca si cum mi s-ar fi dat o noua sansa. Nu am ratat niciun zambet al Izei si stiu exact cum au evoluat gangurelile ei. Am vazut-o cum incepe sa se intoarca de pe o parte pe alta, apoi mergand de-a busilea si, in sfarsit, zilele trecute, mergand singura in picioare, fara sa se mai sprijine de nimic. Am auzit-o zicand “tata” si “mama” pentru prima oara si apoi strigandu-si pe nume fratii: Nana si Victor. Nimic din ceea ce am facut intre timp in plan profesional- si am facut destule, lucruri cu mult mai durabile decat hei-rup-urile mele din anii de inceput ai carierei - nu este la fel de insemnat ca minunea de a fi alaturi de copilul meu in momentele esentiale ale devenirii lui.

Primul cuvant. Primul pas. Primul zambet. Prima zi de scoala. Prima marturisire. Prima dragoste. Prima plecare de acasa…

Care sunt cele mai insemnate momente din vietile copiilor nostri pe care noi, ca parinti, nu avem voie sa le pierdem? Ati reusit sa vedeti totul, sa intelegeti fiecare schimbare? Sau exista in viata fiecarui parinte goluri, pareri de rau, sperante care se vor implini abia la copilul care va sa vina?

Pe cine iubesti mai mult, pe mama sau pe tata?

Am auzit de curand intr-un magazin replica pe care au luat-o la misto, de un milion de ori, scenetele sau comediile. O doamna buclata incerca sa fie draguta cu un baietel de 5, 6 ani si il intreba: pe cine iubesti mai mult, pe mama sau pe tata?

De cate ori vrem sa fim prietenosi cu cate un copil ii spunem, cu totii, acelasi gen de banalitati. Incepem intrebandu-l cum il cheama, apoi cati are si, eventual, in ce grupa e la gradinita si cand merge la scoala. Te-ai facut baiat mare! Te-ai facut fetita mare!- zicem, obligatoriu. Apoi, daca vedem ca lancezeste conversatia, continuam cu mareata aberatie pe care am mostenit-o din stramosi: pe cine iubesti mai mult?

Cred ca intrebarea dateaza de pe vremea cand abordarea psihanalitica nu fusese inca descoperita, iar parintii nu-si faceau niciun fel de probleme legate de traumele pe care le-ar putea produce indemnandu-i pe copii sa iubeasca mai mult pe unul dintre ei. Desi pe vremuri familiile, o data constituite, nu se mai rupeau nici in ruptul inimilor indragostite, accidental, de cate cineva din afara cuplului, totusi, parintii nu-si faceau griji ca odraslele ar putea iubi mai mult pe unul dintre progenitori. In schimb, astazi, cand deja majoritatea familiilor se despart, nu mai prididim sa ii invatam pe copiii proveniti din familii destramate sa ii iubeasca deopotriva si pe mama si pe tata. Chiar daca tatal tau locuieste cu o papusica platinata si are inca trei copii, care mai de care mai razgaiat, tu, ca un copil mare si intelept, trebuie sa iti iubesti parintii in egala masura. Chiar daca mama ta a fugit de acasa cu un june musculos care arata ca un coleg de-al tau un pic mai mare, nu ai voie sa ai nici resentimente, nici ranchiuni.

Pe cine iubesti mai mult? Pe mama care are un nou sot foarte smecher sau pe tata care are o concubina care nu gateste deloc? Ii iubesc egal si pe mama, si pe tata. Pe amandoi, deopotriva- este raspunsul corect. Iar daca poti sa ti-l insusesti intr-adevar si chiar sa crezi in el, premiul nu e decat propriul tau echilibru mintal, si e valabil pentru tot restul vietii.

Un copil pentru el? Un copil pentru tine?

Aproape ca nu imi mai amintesc motivul pentru care am facut copiii. Stiu sigur ca o lunga perioada nu am vrut copii, ca nu-mi placeau si nu-mi trecea prin minte sa devin mama. Apoi parca s-a schimbat ceva, dar as minti sa spun ca stiu exact ce.

Am scris si am spus o multime de povesti despre cum s-a produs schimbarea in gandul si in viata mea, insa, in momentele de luciditate, recunosc ca nu sunt in stare sa discern cat din ele este constructie literara si cat adevar. Marquez spune ca viata nu este ceea ce ai trait, ci ceea ce iti amintesti pentru a povesti. Iar eu il cred, pentru ca stiu ca povestea este aceea care ramane, aceea care merge mai departe de vietile si de adevarurile individuale. Totusi, dincolo de viata vazuta ca demers narativ, raman urmele pasilor nostri prin destin. Si raman oamenii pe care i-am intalnit si pe care i-am iubit, cei de dragul carora am facut gesturi, fapte, copii.

Traim intr-o lume in care femeile au dreptul sa aleaga daca raman sau nu insarcinate. Daca, totusi, asta se intampla fara stirea sau voia lor, exista sansa de a se razgandi si inca o mie de penitente pentru a fi iertate ca nu s-au simtit in stare sa duca lucrurile la bun sfarsit obstetric. Deci, categoric, in spatele fiecarui copil nascut exista o alegere. L-ai facut pentru ca ti l-ai dorit? L-ai facut pentru ca tanjeai sa devii mama? L-ai facut pentru a darui un miracol barbatului iubit? Sau pentru a-l tine langa tine, obligandu-l sa nu mai plece mai departe prin viata?

Acum, cand copiii mei sunt ai mei ca niste bucati de trup si de suflet, nu mai stiu daca i-am facut pentru barbatul iubit sau pentru mine. Sunt ai mei, pentru totdeauna. Am multe povesti, dar cred ca adevarul se ascunde printre randuri chiar si pentru mine insami. Sunt sigura ca i-as fi facut si daca mi-ar fi fost anuntata pedeapsa de a ii creste singura. De asta nu ma indoiesc, ba chiar am si martori, care traiesc fericiti langa mine si vor trai pana la adanci batranete. Dar nu pot sa fiu sigura ca atunci cand am decis sa ma bucur, bucuria a fost destinata sufletului meu sau uluirii lui…

Pagina urmatoare »