Pe cine iubesti mai mult, pe mama sau pe tata?

Am auzit de curand intr-un magazin replica pe care au luat-o la misto, de un milion de ori, scenetele sau comediile. O doamna buclata incerca sa fie draguta cu un baietel de 5, 6 ani si il intreba: pe cine iubesti mai mult, pe mama sau pe tata?

De cate ori vrem sa fim prietenosi cu cate un copil ii spunem, cu totii, acelasi gen de banalitati. Incepem intrebandu-l cum il cheama, apoi cati are si, eventual, in ce grupa e la gradinita si cand merge la scoala. Te-ai facut baiat mare! Te-ai facut fetita mare!- zicem, obligatoriu. Apoi, daca vedem ca lancezeste conversatia, continuam cu mareata aberatie pe care am mostenit-o din stramosi: pe cine iubesti mai mult?

Cred ca intrebarea dateaza de pe vremea cand abordarea psihanalitica nu fusese inca descoperita, iar parintii nu-si faceau niciun fel de probleme legate de traumele pe care le-ar putea produce indemnandu-i pe copii sa iubeasca mai mult pe unul dintre ei. Desi pe vremuri familiile, o data constituite, nu se mai rupeau nici in ruptul inimilor indragostite, accidental, de cate cineva din afara cuplului, totusi, parintii nu-si faceau griji ca odraslele ar putea iubi mai mult pe unul dintre progenitori. In schimb, astazi, cand deja majoritatea familiilor se despart, nu mai prididim sa ii invatam pe copiii proveniti din familii destramate sa ii iubeasca deopotriva si pe mama si pe tata. Chiar daca tatal tau locuieste cu o papusica platinata si are inca trei copii, care mai de care mai razgaiat, tu, ca un copil mare si intelept, trebuie sa iti iubesti parintii in egala masura. Chiar daca mama ta a fugit de acasa cu un june musculos care arata ca un coleg de-al tau un pic mai mare, nu ai voie sa ai nici resentimente, nici ranchiuni.

Pe cine iubesti mai mult? Pe mama care are un nou sot foarte smecher sau pe tata care are o concubina care nu gateste deloc? Ii iubesc egal si pe mama, si pe tata. Pe amandoi, deopotriva- este raspunsul corect. Iar daca poti sa ti-l insusesti intr-adevar si chiar sa crezi in el, premiul nu e decat propriul tau echilibru mintal, si e valabil pentru tot restul vietii.

Un copil pentru el? Un copil pentru tine?

Aproape ca nu imi mai amintesc motivul pentru care am facut copiii. Stiu sigur ca o lunga perioada nu am vrut copii, ca nu-mi placeau si nu-mi trecea prin minte sa devin mama. Apoi parca s-a schimbat ceva, dar as minti sa spun ca stiu exact ce.

Am scris si am spus o multime de povesti despre cum s-a produs schimbarea in gandul si in viata mea, insa, in momentele de luciditate, recunosc ca nu sunt in stare sa discern cat din ele este constructie literara si cat adevar. Marquez spune ca viata nu este ceea ce ai trait, ci ceea ce iti amintesti pentru a povesti. Iar eu il cred, pentru ca stiu ca povestea este aceea care ramane, aceea care merge mai departe de vietile si de adevarurile individuale. Totusi, dincolo de viata vazuta ca demers narativ, raman urmele pasilor nostri prin destin. Si raman oamenii pe care i-am intalnit si pe care i-am iubit, cei de dragul carora am facut gesturi, fapte, copii.

Traim intr-o lume in care femeile au dreptul sa aleaga daca raman sau nu insarcinate. Daca, totusi, asta se intampla fara stirea sau voia lor, exista sansa de a se razgandi si inca o mie de penitente pentru a fi iertate ca nu s-au simtit in stare sa duca lucrurile la bun sfarsit obstetric. Deci, categoric, in spatele fiecarui copil nascut exista o alegere. L-ai facut pentru ca ti l-ai dorit? L-ai facut pentru ca tanjeai sa devii mama? L-ai facut pentru a darui un miracol barbatului iubit? Sau pentru a-l tine langa tine, obligandu-l sa nu mai plece mai departe prin viata?

Acum, cand copiii mei sunt ai mei ca niste bucati de trup si de suflet, nu mai stiu daca i-am facut pentru barbatul iubit sau pentru mine. Sunt ai mei, pentru totdeauna. Am multe povesti, dar cred ca adevarul se ascunde printre randuri chiar si pentru mine insami. Sunt sigura ca i-as fi facut si daca mi-ar fi fost anuntata pedeapsa de a ii creste singura. De asta nu ma indoiesc, ba chiar am si martori, care traiesc fericiti langa mine si vor trai pana la adanci batranete. Dar nu pot sa fiu sigura ca atunci cand am decis sa ma bucur, bucuria a fost destinata sufletului meu sau uluirii lui…

Mentalitate de fumator

Am fost recent la aniversarea unei fetite de 3 ani, ai carei parinti fumau tigara de la tigara. Petrecerea avea loc intr-un club in care fumatul era permis si, ca un facut, mai toti parintii copiilor invitati aveau aceeasi meteahna.

Unei doamne care s-a asezat cu tigara aprinsa chiar langa caruciorul in care adormise fetita mea cea mica i-am atras atentia ca e loc destul in club, cat sa poata sa fumeze putin mai departe de un biet bebelus adormit. M-a masurat uluita, ca si cum i-as fi cerut ceva absurd si, dupa ce si-a turtit tigara in scrumiera, a privit ostentativ catre ringul de dans pe care topaiau copiii in jurul tatalui micii aniversate. Da, ati ghicit! Taticul tinea smechereste, intr-un colt al gurii, o tigara aprinsa, iar putin mai incolo, chiar pe marginea ringului, o mamica si-un tatic aplaudau de le sarea scrumul direct din tigara pe jos.

Ma uimeste, ma intristeaza si ma oripileaza mentalitatea de fumator care, pentru a-si ingadui accesul la o placere absolut personala, nesocoteste cu buna stiinta avertismentele conform carora ii imbolnaveste si pe cei din jurul lui. Ma revolta parintii care fumeaza in crestetul copiilor lor. Cred ca ar trebui sa existe o lege care sa-i protejeze pe cei mici nu doar de abuzuri si maltratari, ci si de gesturile lipsite de responsabilitate ale parintilor dedulciti la vicii frumos mirositoare, dar aducatoare de prapad. Numai ca stiu si cat de prost vazuta sunt cand imi expun in public o asemenea teorie. Cat de inchistata la minte par celor care ma asculta, mai ales daca auditoriul meu cunoaste dulcea dependenta de tutun. Si, totusi, spun mai departe, asa cum am spus si atunci, inainte de-a-mi impacheta copiii si de-ai lua acasa. Stiu, nu-s prea simpatica, ok…

O singura fiinta…inseamna totul

Imi doresc un singur lucru, sau mai bine spus, o singura fiinta sa apara in viata mea: un copil. Sunt sigura ca, dupa acea, nu trebuie sa-mi mai doresc nimic, nici sanatate, nici prosperitate, nici fericire, nici liniste, nici iubire, pentru ca acest copil va insemna toate aceste lucruri la un loc.

Legaturi pe viata

Care sunt legaturile noastre pentru toata viata? De cine suntem si vom fi pentru totdeauna legati? Ai cui suntem, pana la urma?

Le-am explicat ieri copiilor mei mai mari ca legatura dintre ei este indestructibila. Pentru ca nu voiau sa imparta un fel de mancare – asa cum, adesea, nu vor sa imparta nici jucariile – le-am dat ca exemplu faptul ca noi, adultii care ii crestem, impartim, fara ezitari sau zgarcenie, tot ce avem. “Voi sunteti sot si sotie”, mi-a replicat Ilona, incercand sa imi argumenteze ca legatura mea si a consortului meu este cu mult mai serioasa decat a ei si a fratelui sau. Si atunci m-am simtit nevoita sa ii explic cat de superflue pot sa ajunga relatiile intre soti. “Noi, daca nu o sa ne mai iubim, ne vom desparti”, i-am spus, explicandu-i ca in felul acesta se destrama miliarde de casnicii pe acest pamant, asa cum, de altfel, s-au destramat si mariajele noastre anterioare. Si apoi i-am vorbit despre cat de insemnata este legatura ei de sange cu fratele ei. Cu parintii ei. Cu cei care au acelasi sange ca si ea.

Nu stiu daca am spus adevarul, sau doar am ticluit o pledoarie pentru un copil nedumerit. Nu stiu sa analizez lucid cat de legata mai sunt astazi de parintii sau de sora mea. Dar stiu ca mi-as dori ca toti copiii mei sa isi fie, unul altuia, sprijin si reper. Ca as vrea sa nu ne despartim niciodata, sa imi ramana mie, prunci fericiti si apropiati, pentru totdeauna, asa cum stiu singur ca imi doresc sa-mi dainuie iubirea pentru toata viata. Dar ma intreb, intr-un frison de luciditate: exista vreo sansa? Mai conteaza vreun pic legaturile de sange? Mai au vreun rost juramintele din fata altarului, de vreme ce ni se ingaduie sa le incalcam? Mai exista legaturi pe viata?…

Povestea comorii noastre

Eram insarcinata cu un bebe de aproape 4 kg si mai aveam 2 saptamani pana la nastere. Stateam linistiti ca mai avem 2 saptamani in care putem pregati totul pentru noul membru al familiei, insa n-a fost sa fie asa… Pe la 3 noaptea bebelusa mea a inceput sa bata la usa, semn ca vrea sa fie printre noi. Am inceput sa cautam pe net care sunt etapele firesti ale travaliului si ne-am dat imediat seama ca A VENIT ZIUA. Considerand ca nu-i asa grav am renuntat sa o sunam pe ginecolog si am decis sa asteptam dimineata. Cred ca au fost cele mai lungi ore din viata mea, mai ales ca nu stiam ce ma astepta, fiind prima nastere.

In principiul totul era pregatit, dosarul medical pentru cezariana, bagajul, ginecologul era a doua zi de garda… insa nu totul este cum iti planifici. La 6 sunam la maternitate sa vedem cand incepe doctorul garda si aflam cu stupoare ca maternitatea ESTE INCHISA pentru curatenie si ca toate urgentele merg spre alta maternitate. Incercam sa fim calmi, insa cu aceste vesti nu prea aveam cum. Sunam la doctorita care afla si ea de aceasta veste si ne invita la ora 8.00 la maternitate. Acolo totul era inchis si sigilat, certuri peste certuri… Consultandu-ma aflam ca bebe e ok si cu siguranta asta e ziua ei de nastere. Cand? Mai asteptam … sa se faca curatenie. Am mers acasa si am asteptat pana la ora 14.00 ca dragutele de calculatoare sa poata face internarea (era inchis si sistemul de internari)…

Probabil numai o mama poate cunoaste sentimentul in care te debarasezi treptat de hainele de strada, apoi de sot, apoi de bagaje si ramai doar tu si echipa de medici si asistente. Imi dau lacrimile gandindu-ma ce era atunci in sufletul meu, un liant de frica, speranta, asteptare, credinta, dorinta de a termina mai repede… Se spune ca totul a durat cam jumatate de ora, eu fiind in anestezie n-am simtit nimic. Trebuie sa spun ca mi-a fost mereu frica ca n-am sa ma mai trezesc din anestezie si ca sotul isi va creste singur puiul. Dar am scapat cu bine. Cand m-am trezit o asistenta imi verifica semnele vitale, sotul era langa mine (nu stiam ca o sa-l lase sa intre asa repede) si in cateva secunde ne-a adus si bebelusa. Mi s-a parut asa de mare si de bolfosica ca n-am sa uit niciodata acel pupic pe care i l-am dat pe obraz.

Cred ca dincolo de durere si starea pe care ti-o confera spitalele a fost cea mai frumoasa zi din viata mea. Defapt prima din cele mai intense momente pe care ni le ofera mereu fetita noastra. Am plans cu lacrimi cand am vazut-o in fundulet sau foindu-se sa coboare din pat, si de fiecare dat ma emotionez mai tare. Plang de fericire cand aud MA-MA sau cand rade in hohote si doresc tuturor aceasta bucurie pe care nu o poti masura in bani sau aur, dar e CEA MAI DE PRET COMOARA.

E bine sa ai frati?

Unii spun ca nu poti avea o copilarie frumoasa daca esti copil singur la parinti, altii sunt gata sa jure ca faptul ca au beneficiat de statutul de odrasla unica a familiei le-a daruit avantaje de necontestat.

Cunosc destui adulti care marturisesc cu onestitate ca, desi au frati, nu se inteleg deloc cu ei. Ca viata i-a dus in directii atat de diferite unii de ceilalti, incat nu mai au prea multe de impartit cu cei alaturi de care au crescut. Si am avut si bucuria de-a vedea familii atat de unite, incat fratii, chiar ajunsi astazi la varste inaintate, stiu absolut totul unul despre ceilalti, se vad cat de des posibil si isi fac cele mai intime marturisiri unii altora.

Exista inca, de fapt cred ca vor exista intotdeauna expresii in care referirea la statutul de frate sau sora este o dovada incontestabila a  profunzimii legaturii. “Imi este ca un frate” spunem despre prietenii buni sau descriem relatiile stranse ale celor de langa noi cu sintagma “se au ca fratii”.  Iar cand prietenia isi cere dreptul la mai mult decat o simpla conventie traditia spune ca oamenii au dreptul sa se preschimbe in “frati de cruce”.

Eu am crescut langa o sora apropiata ca varsta si am construit multe amintiri absolut superbe avand-o alaturi. Am inaltat si multe neincrederi si ezitari, recunosc, si am invatat destule nuante ale certurilor. Dar cred ca, daca mi-ar fi dat sa aleg, n-as schimba nimic in realitatea copilariei mele. Poate in realitatea de acum, cand ne-am instrainat, parca, nepermis de mult. Si doar arareori ma intreb daca e bine sa ai frati. In cea mai mare parte a timpului stiu raspunsul…

prima intalnire cu un inger

Era intr-o frumoasa zi de Craciun cand, insarcinata fiind am inceput sa am dureri, dar le-am pus pe seama oboselii. Am insista toata ziua de 25 decembrie ca sunt doar obosita, pana noaptea tarziu cand durerile (contractiile) erau din 5 in 5 minute, asa ca am pornit spre spital insotita de iubitul meu sot.

Evident acolo a trebuit sa ne despartim, ca partea lui “de munca” se incheiase practic. Nici nu stiu cum sa va spun in cuvinte cat de singura am simtit ca raman intr-un loc total strain mie, dar asta nu a fost decat pentru cateva ore, caci, in scurt timp s-a produs miracolul vietii mele!!!

In dimineata de 26 decembrie 2007 am cunoscut-o “face to face” pentru prima data pe fetitza care, multumesc lui Dumnezeu, este fetitza noastra.

Partea grea de povestit e acum…felul in care ne-am “intalnit”. Credeti-ma pe cuvant ca-mi este greu sa exprim in cuvinte trairea aceea, valurile de sentimente pe care pana atunci nu le-am mai simtit,nu le-am mai trait.

Bebelusa noastra nu plangea in momentul cand a vazut lumina zilei, era treaza, linistita, ca si cum stia ca totul va fi bine si ca urmeaza sa o cuprind cu bratele si iubirea mea de mama. Pana ce moasa, asistenta si habar nu mai am cine(am uitat total de prezenta lor) au asezat-o pe o “masutza” in apropiere ca sa-si faca ele treburile pe acolo , fetiza mea m-a privit exact in ochi!!! fara sa clipeasca si fara sa caute un alt punct in incapere. Nu va pot exprima in cuvinte ce am simtit. Toata lumea asta eram doar eu si ea si nimic in jurul nostru, decat lumina, caldura si liniste.Apoi am simtit-o in bratele mele cat era de micuta si de firava,gingasa ca nimic altceva pe lumea aceasta. M-a cuprins un sentiment suprem de fericire, o senzatie pe care nu am mai trait-o niciodata pana atunci, cu toate ca am avut o viata fericita si pana atunci, dar nimic nu se compara cu trairea de atunci, si asta pentru ca intr-adevar s-a produs o minune!

O minune e fiecare copil pe aceasta lume! Si sincer imi pare rau ca nu pot si nu stiu cum sa pun in cuvinte aceasta experienta, dar ii multumesc lui Dumnezeu in fiecare zi pentru ca mi-a dat sansa sa o traiesc cu atata intensitate!

imi dau demisia din functia de adult

Imi dau demisia,

Subsemnata Muarariu Raluca Alina, va aduc la cunostinta demisia irevocabila de a demisiona oficial din functia de ADULT pe care o detin acum abuziv.
Dupa o analiza detaliata a situatiei, m-am hotarat sa ma retrag si sa preiau atributiile unui copil de sase ani, cu toate drepturile si indatoririle pe care le-am avut candva, dar la care am renuntat cu prea mare usurinta.
Vreau sa desenez cu creta colorata pe strada unde locuiesc, atunci cand trec oameni maturi si importanti spre serviciu si sa nu-mi pese de stresul lor in lupta cu minutele si traficul care ii asteapta.
Vreau sa fiu mandra de trotineta mea cea rosie. Vreau sa cred sincer ca bomboanele Tic-tac sunt mai bune decat banii, pentru ca le poti manca.
Vreau sa stau intinsa la umbra unui copac, cu un pahar de limonada in mana si cu ochii la norii pufosi care alearga pe cer, intrebandu-ma cu uimire de ce adultii nu fac la fel.
Vreau sa ma intorc in trecut, la vremurile cand viata era simpla.
Atunci cand tot ce stiam se rezuma la cele sapte culori, cinci poezii, zece cifre si vocea mamei care ma chema la masa cand nu imi era foame.
Vreau inapoi, atunci cand nu imi pasa de cat de putine lucruri, stiam, pentru ca nici nu stiam cat de putine stiam.
Vreau sa cred, ca odinioara, ca totul pe lumea asta este fie gratuit, fie se poate cumpara cu pretul unei inghetate la pahar.
M-am maturizat prea mult si nici nu mai stiu cand m-am trezit mare. A fost cu siguranta un abuz si imi cer iertare.
Ce s-a intamplat cu timpul cand aveam impresia ca moartea este un concept de poveste, ca doar imparatii batrani mor ca sa faca loc pe tron printilor tineri, casatoriti cu printese castigate in urma ultimei zmeiade?

Vreau sa ma reintorc la vremea cand toti copiii citeau carti folositoare, cand muzica era neotravita, cand televiziunea era pentru stiri si emisiuni de familie, fara sex explicit si violenta implicita la fiecare zece secunde.
Vreau desene animate cu Donald Duck, peripetiile echipajului “Speranta”, navigand cu “Toate panzele sus” .
Ce bine era cand credeam, in naivitatea mea, ca toata lumea din jur este fericita deoarece eu eram fericita!
Promit solemn ca, imediat ce o sa-mi reiau atributiile de copil, o sa-mi petrec dupa-amiezile catarandu-ma in copaci, calarind bicicleta varului meu si citind Capra cu trei iezi, ascunsa in coliba din fundul gradinii.
Imi iau angajamentul ca nu o sa imi pese de facturile de telefon, curent, gaze, apa, gunoi, cablu Tv si Internet, taxe anuale de proprietat, computerul virusat si faptul ca masina de spalat nu mai functioneza.
Va asigur ca nu o sa fiu pusa in incurcatura atunci cand o sa fiu intrebata:
“Ce-o sa te faci cand o sa cresti mare?”, deoarece acum stiu: vreau sa fiu COPIL.
Gata cu plecatul la serviciu cand ar trebui sa dorm si sa-l visez pe – Harap Alb, gata cu stirile despre teroristi, bombe si caderi de avioane.
Gata cu barfele anturajului, care nu-mi dau pace nici la biserica, ochi inrositi, medicamente scumpe.

Gata, stop, cedez! Demisionez din functia de ADULT. Vreau sa cred in sinceritatea zambetelor, nobletea vorbelor, o lume a cuvantului dat si respectat, a dreptatii, a pacii, a viselor implinite, a imaginatiei innobilate, a ingerilor buni si a omului dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu.

Vreau sa am iarasi sase ani si jumatate. Fiti voi mari si importanti… si ocupati… si ingrijorati. Eu vreau sa cresc… MICA!
Din tot sufletul..inca mai vreau sa ma alinte bunica, si …inca mai vreau sa fiu emotionata la primirea unei pungi de pufarini luate din banutii de la mama…
Vreau sa stau in bratele celor care inca ma mai iubesc…vreau la tata…sa ma duca dupa gat.
Vreau…si tot vreau….vreau tot ce-am pierdut….in sirul asta de ani…..
Vreau sa mai fie din nou asa cum era o data.…Raluca

Cu cine seamana copilul

Am inceput sa am strangeri de inima de cate ori vine vorba despre asemanarile bebelusului meu. Pentru ca am priceput deja ca, nu stiu cum, nu stiu de ce, inevitabil se ajunge cu discutia intr-un punct in care nervii mei stau sa cedeze.

“Seamana leit cu primul nepot pe care l-am avut de la fiul nostru”, imi spun socrii mei recent capatati, desi tot ei sunt de acord ca primul nepot seamana leit cu fosta lor nora de apusa si dusa amintire, drept care e ca si cum cineva mi-ar zice ca fetita mea seamana, ma rog…, nu pot sa merg mai departe cu gandul. “Ba seamana leit cu baiatul tau”, imi spune cate altcineva, desi e la fel de evident ca baiatul meu e bucatica rupta din sotul pe care l-am detinut mai la tinerete, deci, iarasi, rationamentul se impotmoleste in refuzul meu de a-l duce pana la capat.

“Cu matusa Parasca seamana leit”, imi spune cate o ruda din neamul sotului, iar altii se minuneaza ca, ce ciudat, cu mine nu seamana niciun pic, parca as fi cumparat-o de la magazin. Mai degraba seamana cu nevasta celuilalt frate, care are o fetita care aduce bine cu fetita mea, fiindca amandoua sunt din neamul lui tanti Parasca, si-s verisoare, si-n familia lor toti o sa aiba parul cret si ochii caprui, inclusiv fetita mea care acum pare sa aiba parul drept si ochii verzi…

Nu stiu daca e o forma de a-ti exercita suprematia in familie atunci cand declari ca nou-nascutul e copie la indigo a cate unui personaj insemnat al unuia dintre clanuri. Insa sunt sigura ca imi face placere cand cineva imi spune ca fetita seamana cu mine sau cu ai mei, ca si cum asta ar fi o dovada ca putem deveni nemuritori. Ca ma uit la ea si mi-e imposibil sa-i vad in zambetul ei pe niste stramosi ai unei familii din care nu am facut parte nicicand, pe care nu i-am cunoscut si nu i-am visat niciodata, asa cum nici ei nu m-au visat si nu m-au asteptat catusi de putin. Ca eu vad in privirea ei licarul din ochii mamei mele, ca eu o simt a mea in tot si in toate, asa cum am simtit-o din prima secunda in care a inceput sa creasca in corpul meu, nu in conturul de fum al vreunei strabunici nestiute, de cenusa al vreunei foste nesuferite neveste, de umbra al unei matusi in etate pe care eu n-am s-o intalnesc, poate, nici in viata asta, nici in eternitatea viitoare. Si ca, indiferent ce ni se pare noua acum, ea va creste ca o floare fara seaman pe lume, asa cum floarea Micului Print a crescut unica in dragostea si in destinul ei, neasemuita in fragilitatea, in duiosia, in curajul sau prins intr-un lujer subtire, splendid…

« Pagina precedenta — Pagina urmatoare »