Responsabilitatile

Exista un moment, in copilaria noastra, dincolo de care incep responsabilitatile. Exista o zi in care intelegem ca avem griji si obligatii pe care trebuie sa le indeplinim, chiar daca nu vrem sau ni se pare ca nu putem.

Am lacrimat la serbarea de sfarsit de gradinita a baietelului meu nu numai de emotia glasurilor suave impletite in cantece de ramas bun, cat mai ales gandindu-ma ca, odata cu scoala, se termina cea mai senina bucata de copilarie. Am plans si mai demult, in urma cu aproape patru ani, cand Ilona s-a pregatit sa faca aceeasi trecere spre lumea plina de reguli si de obligatii. Pentru ca eu, spre deosebire de copiii mei, stiu deja ca rostogolirea spre viata in care toate poverile sunt pe umerii tai incepe odata cu clasa intai. Si nu se mai termina niciodata.

Toti copiii vor sa fie mari mai repede decat le ingaduie timpul. Toti copiii sunt tentati sa isi masluiasca varsta adaugand o jumatate de an, sau un an, sau doi, fara sa fie in stare sa intelega prea bine de ce oamenii ajung sa-si doreasca, mai tarziu, sa spuna ca au ani mai putini decat cei inscrisi in actele lor. Pentru ca, privind de jos in sus, se intrevede doar frumusetea vietii de adult. Libertatea de a lua decizii e vazuta ca un drept, ca o sansa. Iar puterea de a-ti asuma responsabilitatea pentru ceea se intampla cu tine si in jurul tau pare o poarta deschisa catre adevarata bucurie de a trai.

De aproape 20 de ani hotarasc tot ceea ce tine de mine insami, iar de un deceniu incoace decid ce e mai bine sa fac si pentru mine si pentru copiii mei. In acesti ultimi 20 de ani am tanjit, de mii de ori, sa fie cineva mai bun, mai puternic, mai intelept decat mine, care sa imi spuna ce e mai bine sa fac si sa isi asume raspunderea intreaga. In ultimii zece, am cautat pe cineva care sa poata lua cele mai bune hotarari pentru destinul copiilor mei. Am inteles, insa, la timp, ca, dupa ce te faci mare, nu mai beneficiezi de marele privilegiu al lipsei de raspunderi.

Imi spun catodata ca as vrea sa fiu iarasi copil, chiar daca stiu ca nu se mai poate. Sunt mare. Si responsabilitatile au inceput candva, demult, si s-au adunat in noian…

Listele nostalgiilor

Am o lista intreaga de obiecte si de intamplari asezate sub clopotul miraculos al nostalgiei mele. Din copilaria si din adolescenta mea, chiar daca lumea era saraca si cenusie in urma cu treizeci de ani, ma ademenesc mereu cateva franturi de poveste.

Mi-e dor de batistele fine si calcate cu grija pe care le puneam in buzunarul de la sort sau in poseta.

De lingurita de serbet de trandafiri cufundata intr-un pahar cu apa rece.

De ascunzatoarea sacra in care mama asezase suvitele de par pe care ni le taiase din crestet cand impliniseram, pe rand, sora mea si cu mine, un an.

De ritualul nasilor nostri de a ne rupe turta deasupra capului, la fiecare aniversare.

De bucuria mea de copil atunci cand bunica ma lua cu ea intr-o vizita la cate o prietena de-a ei.

De serbarile pe care le organizam in curtea noastra.

De obiceiul mamei de a face, in fiecare duminica, o prajitura.

De iernile cu zapezi enorme, care obligau masinile sa ramana in curti, iar pe noi, copiii, ne tineau departe de scoala.

De incapatanarea de a cauta in fiecare zi in cutia postala, sa vad daca nu am primit cumva, de undeva, o vedere.

Ce altceva ati asezat pe listele nostalgiilor voastre?

Se fura carti

Am vorbit ieri cu un prieten care are o editura si am facut un schimb de impresii legate de targurile de carte. “Se fura carti”, mi-a spus el, cu un soi de bucurie in glas, si recunosc ca nici eu nu m-am oripilat cum as fi facut daca as fi aflat ca se fura bijuterii.

Ni s-a intamplat si noua la cate un targ de carte sa ne trezim ca ne lipsesc cateva carti din inventar, la sfarsit, dar nu am indraznit niciodata sa acuzam pe cineva ca ni le-ar fi luat fara sa le plateasca. Eu m-am gandit mereu ca e posibil sa se rataceasca, sa se piarda, sa le ia cineva din greseala. Insa recunosc ca, in urma discutiei de ieri mi-am amintit cat de mult, cat de nebuneste imi doream unele carti in adolescenta si cum am comis, de cateva ori, niste gesturi de care, astazi, imi este cumplit de rusine.

Nu am furat carti dintr-o librarie, insa tot furt se cheama si atunci cand imprumuti o carte si nu o mai dai inapoi, nu-i asa? Am imprumutat cateva carti de la prieteni si, pentru ca ei au uitat sa mi le ceara inapoi, nu le-am mai returnat niciodata, desi eu am stiut, tot timpul, ca nu e corect ce fac. Si am mai faptuit ceva ingrozitor, un gest pe care incerc sa il repar din rasputeri astazi, donand carti bibliotecilor din tara ori de cate ori am posibilitatea: am rupt pagini din cateva carti pe care trebuia sa le returnez bibliotecii, pentru ca simteam ca, fara paginile acelea, nu mai pot trai.

Astazi exista o mie de modalitati la indemna sa copiezi o carte daca nu o poti cumpara de undeva. O poti multiplica pe hartie sau scana si pastra in computer. O poti fotografia, o poti filma, o poti pastra in multe moduri care sa ti-o daruiasca, daca intr-adevar nu iti este dat altfel sa ai parte de ea. Dar in copilaria si adolescenta mea nu puteai decat sa plangi dupa o carte sau sa incerci s-o pastrezi cat mai mult in suflet si in gand notandu-ti cateva citate din ea.

Ati furat vreodata o carte? Printre multele greseli ale tineretii mele, eu pot sa o numar si pe aceasta.

Intalnirile copilariei

Am citit aici , pe parcursul intregului concurs si a unei teme foarte bine alese de catre organizatori de fel de fel de intalniri . Am citit de prima intalnire si descoperirea minunatei cafele Jacobs , de intalnirile cu prietenii , familia si rudele plecate in afara tarii , de prima intalnire cu bebelusul de abia nascut , de intalnirea cu natura si de tot ce ne inconjoara , de intalnirile cu iubita(iubitul) si despre intalnirile de afaceri dar nu am citit nimic despre intalnirile copilariei noastre .

De acele intalniri , emotionante de altfel , care ne-au marcat viata intr-un fel sau altul , de  intalnirile cu Mos Craciun , atunci cand asteptam cu infrigurare Ajunul Craciunului si ne pregateam cu o poezie sau un cantecel pentru a-l impresiona pe Mosul . De prima intalnire cu doamna educatoare si mai apoi cu doamna invatatoare, de prima intalnire cu o carte , atunci cand am fost foarte mandrii ca am reusit sa citim singuri,  de intalnirea cu primul sarut si cu primii fluturasi din stomacel . De intalnirile copilariei noastre care acum sunt amintiri …. frumoase amintiri .

Parfum de copilarie

Pastrez in mine pentru totdeauna intalnirea dintai cu parfumurile cele mai insemnate din viata mea. Ori de cate ori simt miros de levantica, de portocala sau de cozonac, ma intorc cu sufletul si cu gandul in copilarie.

M-am gandit adesea ca explicatia ar putea fi lipsa de parfumuri artificiale de pe vremea aceea. Sapunurile nu aveau miros, iar femeile nu aveau de unde cumpara parfumuri. Nu existau nici detergenti aromatizati, nici balsamuri de rufe, nici odorizante pentru camera si cred ca nici deodorante nu prea erau. Masinile nu erau burdusite cu braduti si inimioare mirositoare, iar de lumanari sau betisoare parfumate nici nu auzisem.

Poate ca a fost un noroc. Poate ca astfel, noi, cei din generatia crescuta inainte de marea trecere catre democratie, am invatat sa ne bucuram de mirosurile simple si izbucnite din miezul naturii. Poate ca doar asa am invatat sa ne bucuram de parfumul duminicilor in care mama sau bunica faceau prajituri si presarau pe deasupra placintei pudra fina de zahar vanilat. Si am invatat sa iubim florile, pentru ca nu aveam fiole cu arome fine - doar din cand in cand ne aducea cate cineva din Bulgaria cate un flaconas minuscul umplut cu ulei de trandafir, dar mirosul era greu, iar uleiul pata hainele…

Mi-e dor sa coc cozonaci, ca sa miroasa toata casa a familie fericita si a dragoste impartasita. Mi-e dor sa ies in soare dupa ce mi-am spalat parul cu apa in care am fiert flori albe de musetel, ca sa las in urma mea chemarea verii. Mi-e dor sa imbrac o bluza fina pe care am tinut-o intre crengute de levantica sau sa-mi innod peste umar esarfa de matase care a stat intre flori de busuioc. Si, intre atatea doruri pe care nu sunt in stare sa le implinesc, totusi, nu abdic de la obiceiul pe care l-am deprins de mica: in fiecare dimineata, aerisesc asternuturile pe fereastra, pentru ca atunci cand ne asezam in pat sa simtim pe perna adierea libertatii, culoarea zapezii abia cazute, mirosul luminii strecurate printre nori albi. Si sa pot sa ma visez copil…

A ce mirosea copilaria voastra? Ce parfumuri va intorc inapoi in timp, peste ani, peste uitari?

Întâlnirile…

Întâlnirile mele cu oamenii dragi sunt întotdeauna sentimentale, diferita una față de cealaltă. Cele mai emoționante sunt cu mama pentru că o văd foarte rar, iar atunci când ne vedem lacrimile mi se opresc într-un nod în gât, nelăsându-mi loc și pentru cuvinte. Atunci avem timp să ne spunem lucruri care ne macină sau care altora li se par banale. Apoi întâlnirile mele cu casa unde am copilărit. Acolo, pe prispa micuță, de piatră îmi place să stau dimineața cu o ceașcă de ceai sau de cafea, ascultând lătratul câinilor sau cântatul cocoșilor. Unii dintre noi ne dorim să întâlnim cât mai mulți oameni noi, să-i cunoaștem, să ni-i facem prieteni. Eu îmi doresc sî mă întâlnesc cât mai des cu mama, cu locurile unde a început viața mea, de unde am plecat și unde aș vrea să mă întorc întotdeauna cu drag, cu inima deschisă încât să încapă în ea toate simțirile și durerile mele.

E bine sa ai frati?

Unii spun ca nu poti avea o copilarie frumoasa daca esti copil singur la parinti, altii sunt gata sa jure ca faptul ca au beneficiat de statutul de odrasla unica a familiei le-a daruit avantaje de necontestat.

Cunosc destui adulti care marturisesc cu onestitate ca, desi au frati, nu se inteleg deloc cu ei. Ca viata i-a dus in directii atat de diferite unii de ceilalti, incat nu mai au prea multe de impartit cu cei alaturi de care au crescut. Si am avut si bucuria de-a vedea familii atat de unite, incat fratii, chiar ajunsi astazi la varste inaintate, stiu absolut totul unul despre ceilalti, se vad cat de des posibil si isi fac cele mai intime marturisiri unii altora.

Exista inca, de fapt cred ca vor exista intotdeauna expresii in care referirea la statutul de frate sau sora este o dovada incontestabila a  profunzimii legaturii. “Imi este ca un frate” spunem despre prietenii buni sau descriem relatiile stranse ale celor de langa noi cu sintagma “se au ca fratii”.  Iar cand prietenia isi cere dreptul la mai mult decat o simpla conventie traditia spune ca oamenii au dreptul sa se preschimbe in “frati de cruce”.

Eu am crescut langa o sora apropiata ca varsta si am construit multe amintiri absolut superbe avand-o alaturi. Am inaltat si multe neincrederi si ezitari, recunosc, si am invatat destule nuante ale certurilor. Dar cred ca, daca mi-ar fi dat sa aleg, n-as schimba nimic in realitatea copilariei mele. Poate in realitatea de acum, cand ne-am instrainat, parca, nepermis de mult. Si doar arareori ma intreb daca e bine sa ai frati. In cea mai mare parte a timpului stiu raspunsul…

Ziua in care nu mai suntem copii

Exista in istoria fiecaruia dintre noi o ultima zi a copilariei. Un pas iremediabil pe care il facem catre maturitate. Un moment in care pierdem ceva. Si castigam altceva.

Imi amintesc ardoarea pe care o puneam mereu in dorinta mea de a evada din copilarie. Cate detalii frumos colorate asezam in speranta ca, atunci cand voi fi mare, lumea intreaga ma va astepta numai ca sa-mi deschida larg si generos portile spre toate  minunatiile ei. Cum tanjeam dupa independenta adultilor, dupa puterea lor de a conduce lumea, dupa dreptul lor de a decide ce e bine si ce e rau pentru copiii lor si pentru ei insisi.

Am avut nevoie de ani multi in care sa ma dezmeticesc si sa inteleg ca, totusi, cei mai multi dintre oamenii mari doar se prefac ca ar sti care e rostul trecerii noastre prin univers. Ca doar interpreteaza niste roluri atunci cand se poarta ca si cum ar sti diferentele dintre bine si rau. Si ca tuturor ne e dor sa fim copii, in speranta ca ar putea aparea totusi cineva care sa aiba grija de noi si sa ne indrume pasii spre fericire.

Eu nu am mai fost copil intr-o zi in care am priceput ca, de fapt,  stiu mai bine cum stau lucrurile in familia noastra. Cu mult mai bine decat parintii mei care continuau sa se certe fara sa mai indrepte nimic. Si, din ziua aceea, am inceput sa ma prefac.  Ma prefac de atunci in nestire: ca sunt pregatita sa decid pentru mine si pentru cei care, din dragoste, s-au alaturat mie. Ca stiu care e rostul trecerii noastre pe pamant. Ca sunt in stare sa nu repet certurile absurde auzite in copilarie. Ca stiu ce e bine si ce e rau pentru mine si pentru copiii mei. Ca sunt om mare.

Iti amintesti de ziua in care nu ai mai fost copil?

Locul in care te-ai nascut

M-am nascut si am locuit pana la 10 ani pe o strada neasfaltata din Ploiesti. Din cand in cand venea o masina si stropea strada cu pacura, ca sa nu se mai ridice praful. Nu erau copaci deloc de-o parte si de alta a drumului si nici in curte nu aveam decat un singur pom, un plop inalt si subtire, pe care il imbratisam din cand in cand.

Dupa ce am inceput sa calatoresc prin tara impreuna cu parintii mei, pe la 10, 12 ani, m-am gandit pentru prima oara ca, daca m-as fi nascut intr-un altfel de loc, intr-o casa de la geamul careia sa vad marea sau o vale de rau, sau de pe prispa careia sa mi se arate padurea in toate culorile ei amestecate de o mana divina, poate ca altfel as fi indraznit sa privesc lumea, mai tarziu.

Mi-am imaginat apoi, in anii tineretii, coplesita de splendorile europene descoperite pas cu pas, ca toti cei care s-au nascut si au crescut printre minunatiile Italiei sau ale Spaniei sau ale Frantei trebuie sa fie oameni chiar speciali, in stare sa desluseasca fara ezitari toate nuantele maretiei si ale frumusetii. M-am gandit ca aceia care au avut norocul sa traiasca printre cladiri somptuoase, sa isi bucure zi de zi ochii cu arcade gratioase, cupole elegante, coloane suple, au supt simtul proportiei si masurile frumusetii o data cu laptele mamei. Apoi am cunoscut cativa dintre cei pe care ii credeam norocosi si mi-am dat seama ca nu e obligatoriu adevarat ce-mi imaginasem. Ca sunt oameni care au trait in praful Baraganului, dar cu ochii mintii au vazut lumea intr-un miliard de nuante splendide, in timp ce altii au crescut printre monumente coplesitor de frumoase si n-au priceput mare lucru.

Si atunci am inceput sa ma intreb: e important peisajul asupra caruia ne exersam privirea copilariei pentru iscusinta, maiestria, arta pe care o vom pune, mai tarziu, in intelegerea culorilor si formelor universale? Conteaza, totusi, pentru felul in care invatam sa deslusim lumea, locul in care ne-am nascut?

Prietenii pe care nu-i mai regasesc

Stiu sigur ca i-am iubit din tot sufletul si, totusi, astazi, nu mai sunt prietenii mei. Cred ca, de fapt, relatiile de prietenie sunt chiar mai fragile decat cele de iubire.

Nu mai stiu nimic de niciunul dintre prietenii mei din copilarie, desi as fi putut sa jur, odinioara, ca nu imi voi putea trai mai departe viata fara sa impartasesc cu ei marile revelatii. Nu mai tin legatura cu prietenele mele din liceu, iar cele cateva cu care mi-am intersectat drumul, accidental, nu mi-au mai parut atat de compatibile pe cat le credeam odinioara.

In fiecare zi a sarcinii mele dintai mi-am scris e-mailuri cu Anda, o prietena de peste ocean, impartasindu-i fiecare traire a mea de viitoare mamica. Ea abia nascuse, si ii era drag sa isi reaminteasca pasii miracolului alaturi de mine. Dar, dupa ce am nascut si eu, corespondenta noastra nu s-a mai legat si, incet-incet, am ajuns sa nu ne mai scriem niciodata. Pastrez insa, intr-un sertar virtual, toate scrisorile ei pline de suflet. Si pe ea, pentru totdeauna, in inima mea.

Am trait apoi ani de prietenie adanca si ametitoare cu Mihaela, care era mai inteleapta decat mine, cu Iulian si Iuliana - un cuplu splendid care mi-a fost model-, cu Adi si cu Dana, o familie fericita alaturi de care mi-am crescut copiii dintai, apoi cu Luminita si Daniel, fara de care nu as fi putut concepe niciun pas al viitorului. Dar, fara sa ne fi certat vreodata, la un moment dat s-a rupt ceva intre noi, si am inceput sa ne vedem tot mai rar, tot mai fara tragere de inima.

Incep sa ma banuiesc tot mai adesea ca sunt o prietena rea. Ca trebuie sa fie vina mea pentru toate risipirile adunate de-a lungul destinului. Ca am gresit eu cumva, undeva, de m-am indepartat de oameni pe care ii iubesc si acum. Dar si daca as da dreptate acuzatiei mele, oricum, nu as mai putea reaseza in ordine lucruri deja spulberate, sanse deja irosite. Mi-e dor de prietenii mei pe care nu-i mai regasesc, dar, din pacate, cred ca asta e tot ce pot face…

Pagina urmatoare »