Prietenii pe care nu-i mai regasesc

Stiu sigur ca i-am iubit din tot sufletul si, totusi, astazi, nu mai sunt prietenii mei. Cred ca, de fapt, relatiile de prietenie sunt chiar mai fragile decat cele de iubire.

Nu mai stiu nimic de niciunul dintre prietenii mei din copilarie, desi as fi putut sa jur, odinioara, ca nu imi voi putea trai mai departe viata fara sa impartasesc cu ei marile revelatii. Nu mai tin legatura cu prietenele mele din liceu, iar cele cateva cu care mi-am intersectat drumul, accidental, nu mi-au mai parut atat de compatibile pe cat le credeam odinioara.

In fiecare zi a sarcinii mele dintai mi-am scris e-mailuri cu Anda, o prietena de peste ocean, impartasindu-i fiecare traire a mea de viitoare mamica. Ea abia nascuse, si ii era drag sa isi reaminteasca pasii miracolului alaturi de mine. Dar, dupa ce am nascut si eu, corespondenta noastra nu s-a mai legat si, incet-incet, am ajuns sa nu ne mai scriem niciodata. Pastrez insa, intr-un sertar virtual, toate scrisorile ei pline de suflet. Si pe ea, pentru totdeauna, in inima mea.

Am trait apoi ani de prietenie adanca si ametitoare cu Mihaela, care era mai inteleapta decat mine, cu Iulian si Iuliana – un cuplu splendid care mi-a fost model-, cu Adi si cu Dana, o familie fericita alaturi de care mi-am crescut copiii dintai, apoi cu Luminita si Daniel, fara de care nu as fi putut concepe niciun pas al viitorului. Dar, fara sa ne fi certat vreodata, la un moment dat s-a rupt ceva intre noi, si am inceput sa ne vedem tot mai rar, tot mai fara tragere de inima.

Incep sa ma banuiesc tot mai adesea ca sunt o prietena rea. Ca trebuie sa fie vina mea pentru toate risipirile adunate de-a lungul destinului. Ca am gresit eu cumva, undeva, de m-am indepartat de oameni pe care ii iubesc si acum. Dar si daca as da dreptate acuzatiei mele, oricum, nu as mai putea reaseza in ordine lucruri deja spulberate, sanse deja irosite. Mi-e dor de prietenii mei pe care nu-i mai regasesc, dar, din pacate, cred ca asta e tot ce pot face…

Elembelembus, ou cu albus

In parcul in care ne-am plimbat in timp ce Ilona isi facea orele de canto, am trecut pe langa un grup de copii asezati in cerc, care cantau intr-o limba ciudata, numai de ei intelesa.

Cantecul lor asezat intr-un fel de limba sparga m-a emotionat, m-a azvarlit inapoi in timp, in urma cu 30 de ani cand, pe o strada neasfaltata din Ploiesti, ma intalneam cu ceilalti copii si jucam jocuri asortate cu vorbe pe care nu le-am inteles niciodata. Cuvinte inventate, amestecate cu altele care pareau sa insemne ceva, totul intr-un talmes-balmes care m-a facut sa simt toate nuantele splendide ale copilariei.

Mi-am amintit de rempompim polerim polerasca rempompim, polerim, si mi-a tresaltat inima de dorul primilor fiori ai unei iubiri pe care nu indrazneam s-o numesc astfel. Am retrait emotiile curate ale lui arimjimjim arimjimja, elepionersola, elepionersola, arimjimjim arimjimjimja editemubonsoa si mi-am amintit ca, la sfarsitul jocului, cineva avea dreptul sa depuna o sarutare pe obrazul cuiva… Si ca apropierea buzelor unui baiat, ale unuia anume, ma faceau sa simt timpul cum se opreste in loc.

Si mi-am adus aminte de felul minunat, inocent si liber, in care numaram inaintea jocului, facand in asa fel incat sa randuim ceea ce avea sa urmeze prin cuvinte scapate din frau, evadate din noima: antante disemane te, disemane compane, antante… Drept este ca nu mi-am putut aduce aminte cum incepea numaratoarea pe care o incheiam cu elembelembus, ou cu albus… Dar m-am bucurat sa pot sa retraiesc o tresarire, si un zvacnet, si o teama cu parfum de cafea, pe care le credeam iremediabil pierdute: si-o cafea amara, iesi, te rog, afara…

Ordinea amintirilor

Pe masura ce reiei anumite experiente insemnate de viata, iti revin si amintiri pe care le credeai demult ingropate. Daca ne-am apuca sa traim, macar din cand in cand, ca in tinerete sau in copilarie, am descoperi in noi sipete pierdute de suflet si de aducere aminte.

Intr-una dintre fascinantele lui carti, psihologul american Irvin D. Yalom povesteste cazul unei paciente obeze care, sub indrumarea lui, reuseste sa slabeasca. Pe masura ce corpul ei, prin eforturi cumplite si rascoliri dureroase prin memorie, coboara incet-incet spre forma de la care a pornit candva, mintea pacientei dezveleste intamplarile, in cea mai mare parte triste si rele, care au marcat-o de-a lungul anilor si al acumularilor de kilograme. Ies la iveala, o data cu straturile de trup ascunse de atata vreme, insingurarile greu acceptate, certurile cu parintii, marile esecuri in iubire. Dar si, cateodata, bucuriile uitate, ratacite printre prea multele falduri de trup.

Mi-am trait, pana nu de mult, dezamagirile din dragoste, evocand fara voie toate despartirile, bocind plecarea nu a unui barbat, ci a tuturor celor pe care i-am iubit, cu gandul, cu visul, ori cu fapta. N-am putut face altfel. Asa cum nici acum nu pot schimba nimic.

Traiesc din nou experienta primelor zile de ingrijire a unui prunc si, de undeva, de unde probabil ca nu ar mai fi reusit sa se inalte spre constiinta, daca nu as fi nascut din nou, ma napadesc amintiri splendide sau ravasitoare din anii maternitatii abia descoperite. Imi vad fetita abia nascuta zambind sau adormind sau strambandu-se de durerea colicilor si mi se face dor de timpul cand copiii mai mari erau bebelusi, si mi se face greu de nesomnul anilor in care mi-am vegheat copiii fara ajutor, si mi se sfasie inima inca o data de revelatia neputintei de a fi mama buna pentru doi copii in acelasi timp, de deznadejdea insingurarii traite cu doi copii de mana.

Exista o ordine a amintirilor, si o dezordine a lor, pe care o provocam atunci cand avem curajul sa ne luam viata de la capat. Sa iubim din nou. Sa traim din nou. Sa murim din nou. Dintr-o durere, dintr-o asteptare, dintr-o tacere, dintr-o dragoste prea mare…

Fotografie de Paul Buciuta/ Marea Dragoste

Amintiri…

Dans de fulgi argintii peste catunul cufundat parca in uitare. Ulite troienite, copaci obositi de greutatea omatului, intregesc tabloul unui peisaj rupt din poveste. E Ajun de Craciun si mai presus de toate e sarbatoare…sarbatoare in inimi, sarbatoare sfanta. Glasul bland al mamei care te indeamna sa adormi strabate linistea serii: e indemnul mult asteptat.

Te trezesti cu gandul la brad, la lucrurile pe care ti le-ai dorit sa ti le aduca Mosul. Uimirea si bucuria te coplesesc chiar daca nu ti-a adus tot ce ti-ai dorit: intotdeauna Mosul stie sa te surprinda.

De la o vreme Mosul a incetat sa mai vina. Chiar daca ai fost cuminte, chiar daca stii o multime de poezii, chiar daca ti-ai ascultat parintii si bunicii, Mosul se pare ca te-a uitat. Sau poate doar ti se pare…poate o sa vina in cele din urma. Ai vrea sa te trezesti cu acelasi entuziasm cu care imbratisai chipul drag al mamei dupa ce iti incarcai bratele cu cadouri. Ai vrea sa simti acel fior de fericire care te cuprindea atunci cand zburdai fara griji cu saniuta pe ulitele satului, sa asculti dojeneala bunicii atunci cand veneai ud pana la piele dupa o bataie cu bulgari.

Din pacate amintirile ne ajuta doar sa retraim in minte clipele Craciunului din copilarie. Un Craciun lipsit de griji, luminat de bucuria intregii familii. Nu ne ramane decat sa ne straduim sa pastram in continuare neatinsa atmosfera sfanta a Craciunului, asa cum am cunoscut-o pe vremea cand colindatul in Ajun tinea locul jocurilor pe calculator.

Povestea Craciunului meu.

Craciunul este cea mai frumoasa perioada a anului si spun asta pentru ca el aduna familiile la un singur loc si face totul mai frumos. De Craciun lumea trebuie sa fie mai buna, mai intelegatoare  si nu in ultimul rand mai darnica…

Imi aduc aminte cu foarte mare emotie de unul dintre Craciunurile din copilarie si parca simt si acum acei fiori cu care ma trezeam dimineata din pat, aveam senzatia ca acel moment trebuie prelungit deoarece imi placea acea senzatie cu care ma apropaim cu genunchii tremurand de usa care ducea spre camera cu bradul sub care stateau cadourile. Cand imi faceam in cele din urma curaj sa deschid usa vedeam ca Mos Craciun nu m-a uitat nici anul acesta. Cand deschideam cadourile aceasi emotie ma incerca. Toate Craciunurile petrecute in copilarie le-am avut alaturi de familia mea. Mi se par minunate acele clipe cand stateam langa mama sa pregateasca masa de Craciun cand o ajutam la curatenia dinaintea Craciunului… Masa de Craciun avea o semnificatie foarte mare pentru noi, de fiecare data trebuia sa-i asteptam si pe bunicii sa vina de la tara  sa petreaca alaturi de noi sarbatorile. Nu am sa uit niciodata acele clipe din copilaria mea… Craciunul este o sarbatoare pentru care oamenii se schimba si se aduna pentru a simti minunea acestuia!

Poveste de Craciun

Craciunul este sarbatoarea mea preferata, are o magie aparte care ne invaluie in multa pace si iubire. Cel mai frumos Craciun a fost in copilarie, cand inca credeam in Mos Craciun si asteptam cu nerabdare sa vine sa-i spun o poezie si sa ii cant un colind si apoi el imi dadea daruri. Eram cu adevarat fericita, simteam acel spirit al Craciunului foarte intens, de parca Iisus s-ar fi nascut chiar in casa mea, era un sentiment magnific. Cand esti copil, ai sufletul curat si simti alfel magia sarbatorilor, mie dor de copilarie….

Ne nastem fericiti?

Viata ni se da perfecta, fara cusur. Dar, undeva, pe parcurs, se ciobeste ceva. Cand avem ani fragezi, aflam ca nu traim vesnic. Apoi, musai, o nedreptate ne zgaltaie temeinic si ne arata ca lumea nu e inaltata pe temeliile corectitudinii. Si ne pierdem incocenta.

O data cu inocenta, lasam in paradisul copilariei si sperantele. Ne invatam sa fim tematori. Sa nu vorbim, desi am avea ceva de spus, pentru ca am mai patit-o o data. Am ridicat mana si am impartasit clasei cel mai onest gand al nostru, iar colegii au ras cu gura pana la urechi. Mai bine sa tacem. Dar ca sa nu parem, totusi, atat de timizi, deci slabi, in ochii celorlalti, si mai bine ne invatam sa facem din cand in cand cate o remarca cinica. Sa-l luam peste picior pe cel care a avut, totusi, curajul sa vorbeasca. Sa se invete minte. Si sa taca si el.

Ne punem masti, una peste alta. Una ca sa ne ascunda timiditatea si frica de judecata celor din jur. O alta ca sa le fim pe plac celorlalti, atunci cand avem nevoie. Fiindca nu ne-ar placea sa fim exclusi din toate grupurile. Asa ca scanam cu grija vecinatatile umane, si ne alipim cercului in care parca, parca am sti si noi sa ne prefacem ca suntem fericiti… Ne invatam sa spunem bancuri, ca sa ne fie cautata compania, sau avem mereu pregatita o povestioara amuzanta, neaparat despre noi insine, ca sa nu ramanem singuri la masa. Fiindca oamenilor le place sa rada. Si, cel mai la indemana e sa rada de altii.

Prima tradare din dragoste, prima suferinta din amor, ne obliga sa facem planuri care sa ne fereasca de durere. Sa inselam noi primii. Sa mintim noi mai intai. Si sa ne pastram la indemana, ca un as trist in maneca, o fosta iubire, pe care sa putem oricand s-o reactivam, tot cu o minciuna.

Si abia cand incepe sa ne doara stratul greu de masti, cand simtim ca nu mai putem respira sub atata prefacatorie, cand ne privim dimineata in oglinda si nu mai stim daca vedem in apele cu aburi femeia de succes care zambeste dulce ori de cate ori se simte privita sau aceea care suspina si vorbeste in somn, ne hotaram sa ne intoarcem la lucrurile simple. Sa spunem din nou adevarul. Sa traim ca si cum n-am muri niciodata. Sa vorbim ca si cum nu ne-ar judeca nimeni pe furis pentru vorbele noastre. Sa credem in povestea de azi pentru totdeauna, si sa ne aruncam in bratele dragostei fara sa ne pastram portite de iesire.

Doar dupa esecuri, si renuntari, si iubiri scurte si mintite, invatam sa ne iubim barbatul cu dragoste definitiva, asa cum nutrim pentru copiii nostri. Sa scoatem din gand amenintarea, asigurarea ieftina antisuferinta, ca daca iubirea asta nu merge, e plina lumea de barbati, de femei, si ca oricand ne putem combina, recombina, indragosti, reindragosti. Nu spunem asta niciodata pentru copiii nostri. Nu ne incolteste niciodata in minte gandul ca, daca astia nu ne asculta, infiem altii de la primul orfelinat.

Am scos mastile si m-am aratat lumii si dragostei mele asa cum sunt eu, cu adevarat. Cu timiditatile mele, cu slabiciunile mele. Cu frumusetile pe care le port in mine si cu adevarurile in care cred nesmintit. Cu vinile asumate din trecut, si cu iertarile mele bolnave pe care le duc cu mine. Cu sperantele la care nu vreau sa renunt. Nu sunt pe plac tuturor. Dar sunt libera. Nu mai joc niciun rol. Si abia in clipa in care ma resemnasem sa cred ca voi ramane vesnic singura, ca intoarcerea la inocenta ma va condamna la tristete, mi-am recuperat fericirea.

« Pagina precedenta