Interzis strainilor

Ni se intampla destul de des, la suparare, sa rostim vorbe nelalocul lor despre oameni foarte apropiati noua. Sa spunem despre un prieten drag ca e un tampit, despre propriul nostru copil ca e un mototol sau despre barbatul pe care il iubim ca e un nemernic.

Spunem ce avem de spus ca sa ne varsam furia. Ca sa ne potolim nervii. Ca sa ne ostoim obida. Spunem cuiva, ca sa avem un martor al frustrarilor noastre. Spunem ca sa fim compatimiti, mangaiati, alinati. Ca sa fim auziti. Numai ca, dupa o asemenea marturisire, ne putem trezi ca acela care ne-a fost confident si martor ar putea repeta cuvintele noastre.

“Sotul tau e un ticalos” ne va spune prietena care a asistat la dezlantuirea noastra de furie conjugala. “Copilul tau e un papa-lapte” va spune vecina care a nimerit in timpul crizei noastre de deznadejde materna. “Prietena ta e o patachina” ne va turna, la momentul nepotrivit, amica in fata careia ne-am plans ca pana si cea mai buna prietena ne-a dezamagit. Iar replicile lor ne vor face sa scoatem ghearele. Si sa ii uram pe toti cei care au asistat la micile noastre tradari fata de cei care fac parte profund si iremediabil din viata noastra.

Ne barfim familia sau prietenii, dar nu acceptam ca un strain sa faca acelasi lucru, chiar si daca repeta, cuvant cu cuvant, plangerile formulate de noi. In cercurile in care traim suntem dezbinati unii fata de altii, dar ne unim dintr-o data atunci cand cineva din afara incearca sa spuna sau sa faca ceva impotriva unuia dintre noi sau ai nostri. Exista o solidaritate a familiei sau a iubirii care functioneaza din inertie, chiar si atunci cand noi insine nu mai credem in ea. O solidaritate care le interzice strainilor sa rosteasca chiar si o singura data ceea ce noi am gandit de o suta de ori.

Momente de criza

Avem nevoie de cate un moment de criza ca sa ne lamurim in ce directie trebuie sa o ia viata noastra. “Daca scap de aici…” spun toti cei aflati pe muchia cate unui pericol ascutit si, dincolo de teama si de speranta se asaza, limpede, viitorul asa cum ar trebui sa fie.

Daca scap de durerea asta… isi spun femeile inselate si tradate, care inteleg atunci, cand se afla in epicentrul crizei, ca nu merita sa traiasca langa un om care le face sa treaca prin asa ceva.

Daca scap cu bine din asta… gandesc cei ramasi fara slujba, fara casa sau fara noroc, iar gandurile li se limpezesc, asezandu-le destinul la adapost.

Daca scap cu bine de aici…  spun cei ramasi atarnati in lift sau in telecabina, facand planuri de nunta sau de divort.

“N-o sa mai sufar niciodata de foame” spune Scarlett O’Hara, gandindu-se ce va face daca scapa de saracia crunta.

In momentele de criza, cand ni se pare ca totul s-ar putea sfarsi acolo, intelegem ce pretioasa e viata noastra si ce absurd este sa o traim fara noima sau fara sa ne dam sansa de a o reconstrui asa cum ne-am visat-o in anii indraznelii fara limite. In momentele de criza, durerea, deznadejdea, deziluzia ne fac sa pricepem dureros de clar de ce am ajuns intr-o asemenea situatie. Si, dupa plans, sa vedem lumea cu ochi limpeziti de zgura. Si sa luam totul de la capat. Pentru ca eu cred ca fiecare durere ne este data cu rost.

Oportunitati de criza

In limba japoneza, ideogramele care desemneaza cuvantul criza ilustreaza un obstacol. Si o oportunitate. Eu nu stiu sa inteleg cu adevarat oportunitatile din crizele business-ului. Dar incerc sa le pricep pe cele ale inimii. Si sa merg mai departe.

Oamenii isi arata adevarata fata in momente de criza. Atunci cand lucrurile nu merg conform programului, intra in panica si totul capata alt ritm, alta randuiala, alt rost. Citesc prin manuale, si oameni mai intelepti decat mine imi spun de asemenea, ca e vreme de schimbari cu folos. Dar mie mi-e frica, prin toate legile firii, de schimbari.
As fi vrut, dintotdeauna, sa am o viata lina, si un drum de la care sa nu ma abat. Sa-mi stiu, inca din primele tresariri ale inimii, cine-mi este ursitul, sa avem copii si sa nu ne gandim niciodata ca ne-am putea desparti. Sa nu cunosc o a doua iubire si sa nu-mi otraveasca sufletul niciun fel de curiozitati ale mintii poftitoare de dragoste, ale trupului care ravneste atingeri. Dar viata este de doua feluri: pe de o parte, viata din visele noastre, viata asa cum ar fi trebuit sa fie dupa o proiectie a dorintelor care pulseaza, dintotdeauna, in noi, iar pe de cealalta parte, viata asa cum ni se da in fiecare ceas, in orisice clipa. Viata traita.
Uneori imi spun ca am trait mai mult decat as fi vrut. Ca dintr-o criza in alta, dintr-o panica in alta, am glisat prin mai multe vieti, si niciuna nu m-a vrut cu adevarat. Sau, pe niciuna n-am stiut s-o pastrez. Am intalnit, tarziu, un om care a alunecat si el printre iubiri si crize, si ne-am intersectat vietile intr-o oportunitate atat de inalta, incat parea sa fie fericirea insasi. Dar prabusirea din piscul splendorii e atat de cumplita, incat seamana chiar cu moartea, cu o criza dincolo de obstacolele careia nu se intrevad niciun fel de oportunitati. Si, totusi, plutesc mai departe, iar panica mea exersata imi da timp sa vad frumusetile lumii, splendoarea iubirilor visate, fragezimea emotiilor oricarei varste. Si-mi spun ca mie mi-au fost date mereu oportunitatile visarii asezate in cuvant. Ca din orice deznadejde se naste o lacrima care spala pacate. Ca din orice cadere se va naste un zbor spre lumina.

Tara oamenilor care zambesc

Periplul meu prin Londra m-a obligat sa-mi amintesc cat de mult difera cei care traiesc in alte tari de locuitorii tarii noastre. M-am plimbat pe strazi nestiind ce sa admir mai intai: splendoarea orasului sau lumina din ochii oamenilor.

La un moment dat, incepusem sa caut, cu tot dinadinsul, chipuri triste. N-am reusit. Am dat peste cateva tinere melancolice, care aveau, poate, cel mult, o suferinta din dragoste. Maxim un frison metafizic. N-am vazut nicaieri chipurile apasate de griji pe care le intalnesc pretutindeni in Romania. Nu cred ca, intre cei care se plimbau ieri la apus pe malul Tamisei, erau prea multi care sa fi fost cocosati de grija ca, luna viitoare, nu vor avea cu ce sa-si plateasca ipoteca. Stiu, e criza pretutindeni in lume, dar sunt pamanturi cu noroc, unde nici pandemiile nu indraznesc sa loveasca fara mila. Unde si necazurile vin si pleaca mai in varful picioarelor decat pe la noi.

M-a bucurat imbinarea de rase, lipsita de orice fel de prejudecati. Abia iesiti de la serviciu, stateau la o bere blonzi cu chip tipic britanic, langa indieni cu crestetul infofolit in turban sau langa negri imbracati in costume la fel de scumpe ca ale colegilor albi. Undeva pe o plaja abia scoasa la iveala de refluxul apelor, doua fetite blonde se jucau cu doi baietei galbiori, frumosi ca din reclamele la hainute pentru copii.  Si mi-a fost dor cumplit ce copiii mei… Dar nu am lasat nicio tristete sa ma ajunga din urma. M-am molipsit, si eu, de zambetul englezesc, si-am alergat pe malul apei, m-am sarutat sub arcade de pod, si m-am rugat catre cupola de nori schimbatori, si catre curcubeul rasarit in colt de Tower Bridge, sa vina motive de zambet si pentru noi, cei nascuti inspre rasarit de lume, inspre apus de speranta. Sa apucam sa fim fericiti in viata asta, fiindca nu se stie sigur ce va urma…