Iubirea cu masura

M-am intrebat adesea de ce o familie care nu are si nu poate avea copii alege sa infieze un animalut si nu un pui de om. Iar raspunsul l-am gasit destul de lesne, privind catre mine insami si nu catre altii.

Adun de pretutindeni resturi de mancare si indes portbagajul carand saci mari de boabe cat mai gustoase pentru cainii pe care ii am in grija. Surprind de multe ori privirile condescendente ale celor care ma aud cerand, in toate restaurantele, doggie bag, si sunt convinsa ca multi ma banuiesc ca vreau neaparat sa termin acasa de mancat ceea ce mi-a ramas in farfurie. Dar mie nu-mi pasa de ceea ce zic altii. Ma simt mandra de devotamentul meu fata de patrupedele care ma viziteaza zilnic pentru o portie de mancare si una de rasfat.

Sunt, cateodata, ingrijorata pentru cainii mei vagabonzi, atunci cand plec mai multe zile de acasa, insa nu uit sa le las la indemana (sau, mai precis, la indebot:) delusoare de boabe si galeti cu apa. Si astfel imi ostoiesc vinovatiile. Pentru mine e limpede ca nu as putea, totusi, sa fac mai mult de atat. Nu as lua un caine sa il tin in casa, nu doar pentru ca am copii mici si nu ar fi sanatos pentru ei, dar si pentru ca asta mi-ar da complet viata peste cap. Cui i-as lasa cainele in grija atunci cand as pleca in concediu? L-as lua cu mine, asa cum fac cei care impart, onest, toata viata lor, cu animalul care traieste pe langa ei? Mi se pare destul de putin probabil.

Iubesc cainii care vin in fiecare zi sa-si aseze capul sub mangaierea mea, insa nu am puterea sa ii opresc pentru totdeauna la noi in curte. Dragostea mea masurata si fara raspunderi totale imi lasa mandria faptelor mele bune, dar nu ma oropseste cu responsabilitati greu de gestionat. Sunt, totusi, niste caini vagabonzi - imi spun in serile in care ei nu apar pe langa casa mea, iar eu pot, totusi, dormi linistita. Stiu ca vor reaparea candva, imi soptesc mie insami, si adorm, cu seninatate.

E mult mai usor sa infiezi caini decat copii. E mai simplu sa iubesti cumpatat, pastrandu-ti un as al libertatii in maneca, decat sa te daruiesti pe de-a-ntregul si pentru totdeauna. Dragostea doare si impovareaza - ne spunem de foarte multe ori ca sa ne justificam ezitarile, nimicniciile. Si uitam, astfel, ca dragostea, dragostea aceea intreaga si fara de masura, ne inalta, ne innobileaza, ne lumineaza.

Libertate si bani

Mi-am spus de foarte multe ori ca a avea o relatie corecta cu banii este o forma de a-ti asigura libertatea. Si totusi, nu o data, am constatat ca, de fapt, banii te pot ingradi.

In momentul in care incepi sa acorzi banilor importanta cuvenita, trebuie sa inveti sa-i pretuiesti. Sa-i pastrezi. Sa nu-i mai risipesti. Am observat cu atentie oamenii instariti care mi-au iesit, de-a lungul vremii, in cale, si am vazut ca toti, fara nicio exceptie, sunt fapturi cumpatate, care nu cheltuiesc cu usurinta niciun leu. Si m-am gandit, de fiecare data, ca primul pas spre bogatie e sa inveti sa nu mai risipesti banii.

Dar eu am fost un copil sarac, care si-a transformat neputinta de-a schimba conditia materiala a familiei sale intr-o virtute a celor alesi. Mi-am proiectat mintea in asa fel, incat sa ma consider mai poeta, daca aveam haine mai ponosite decat ale colegilor mei care aveau blugi noi si note proaste. Sa ma simt mai demna de elevarile imaginatiei, daca lumea concreta nu era atat de generoasa cu mine. Si sa-mi promit ca, atunci cand voi avea bani mai multi, ii voi risipi fara nicio retinere, ca sa fie clar ca sunt mai presus de orice dependenta materiala.

“Omnia mea mecum porto”, mi-am spus mereu cu mandrie, inca din clasa a douasprezecea cand, la ora de latina, am descoperit definitia cea mai credibila a libertatii: Port cu mine toate ale mele. Nimic dintre cele materiale nu ma leaga, nimic nu imi poate slabi virtutile spiritului. N-am averi care sa ma faca vulnerabil.

In timp, mi-am dat seama cat de mult gresesc. Au venit copiii, si am inteles ca “port cu mine toate ale mele” e o sintagma fara sens in urechile si-n mintea unui copil care vrea prajitura. Si jucarie. Si camera mobilata frumos. Si mi-am luat seama la apucaturile boeme si nesabuite. Dar imi pare rau si acum, si mi-e rusine ori de cate ori am grija sa economisesc ceva. Iau micul dejun la hotel fiindca e inclus in pretul camerei, dar inghit cu noduri, de parca mi-ar da cineva de pomana. Si-n sinea mea, ma gandesc ca mai bine as fi dormit pana tarziu, si-as fi pierdut masa de dimineata, ca sa-mi arat eu mie ca nu-mi pasa ca va trebui sa platesc tot ce voi comanda cu doar o jumatate de ora mai tarziu. Mi se intampla adesea si sa am grija sa mananc aproape tot din farfurie, pentru ca stiu ca mancarea a fost scumpa, dar apoi imi pare rau, si bunatatile imi pica greu. Iar cand ma imbrac prea elegant si cineva imi face complimente, ma scuz spunand ca am prins o perioada de reduceri finale, altfel nu mi-as fi permis in veci un asemenea costum.

Ma gandesc ca, totusi, daca as avea bani multi, multi de tot, castigati cinstit, dar fara prea mare truda, as putea si sa risipesc dupa pofta orgoliului, si sa fiu libera sa fac ce vreau, cand vreau. Numai ca asa ceva nu se prea poate. Si-atunci ma multumesc sa ma intreb, si sa bomban, si sa-mi fie rusine de reflexul meu de-a stinge lumina in urma mea, ca sa nu platesc prea mult, dar sa apas, totusi, prompt, intrerupatorul, de fiecare data…