Casatoria. Rostul. Fericirea

Mi-a povestit o prietena ca, desi n-a crezut niciodata in lucruri de genul acesta, e tot mai convinsa ca are cununiile legate. Ca motivul pentru care nu-si gaseste linistea si rostul vine de undeva, din afara cusururilor sau pretentiilor ei.

Nu stiu sa va spun cu adevarat daca am crezut-o sau nu. Mai degraba, nu. Stiu, insa, sigur, ca am vazut femei cu defecte cu mult mai mari decat ale ei si cu daruri si haruri mult mai rarefiate, care nu avusesera nicio problema in a-si gasi parteneri dornici sa ramana cu ele si sa le fie devotati. Marturisesc ca m-am minunat mereu care sunt criteriile dupa care unele femei isi gasesc mai usor decat altele linistea si implinirea sau conform caror legi ciudate ale atractiei femeile nu foarte frumoase sau nu foarte harnice sau nu foarte respectabile devin obiectul adoratiei unor barbati demni de visarea sexului opus. Sau viceversa, desigur… Insa, de data asta, in stradania indurerata a prietenei mele de a gasi o explicatie pentru singuratatea care o impiedica sa fie fericita, am priceput ca, indiferent daca sunt intelectuale sau femei fara multe scoli, daca sunt frumoase sau urate, daca sunt gospodine sau dornice de cariera, oricum, visul cel mai pretios al femeilor este sa isi gaseasca perechea si sa ramana impreuna pentru totdeauna.

Intr-o era in care tot mai putini oameni respecta traditiile, descopar ca, de fapt, coordonatele esentiale ale fericirii noastre raman aceleasi. Vrem lucruri simple: dragoste, casatorie, familie, copii, liniste, fidelitate. Iar atunci cand nu le obtinem, cand nu le gasim, scotocim nebuneste sa descoperim de ce nu ne-au fost date si suntem dispusi sa acceptam pana si explicatii absurde sau mincinoase. Pentru ca nimeni nu vrea sa fie singur. Rostul nostru este sa ne gasim perechea si sa putem trai impartind totul la doi si obtinand, printr-o operatiune aritmetico-metafizica paradoxala, o fericire inmultita cu zece.

Ningea infernal…

Desi e primavara cu acte in regula, a nins napraznic, ca-ntr-o zi de miez de iarna atunci cand noi am spus Da in fata ofiterului starii civile. Pentru ca acum cateva zile ne-am casatorit.

Am facut toate lucrurile intr-o alta ordine decat cea fireasca. Mai intai am ramas insarcinata si abia apoi am fost convinsi ca ne iubim. Iar dupa aceea, am asteptat sa nasc si ceva mai tarziu am depus actele pentru casatorie. E drept ca ne-au impiedicat sa trecem la fapte mai devreme tot felul de incurcaturi birocratice, divorturi si partaje nefinalizate pana la stadiul definitiv. Dar marturisesc acum, cu mana pe inima, ca nu am avut nicio clipa inainte senzatia ca, fara acte, nu am fi o familie.

Nu stiu sa spun daca intr-adevar casatoria mai are un rol insemnat in mersul unei iubiri. As minti sa spun ca simt cea mai mica diferenta intre ceea ce simteam inainte sa devin, oficial, sotia barbatului langa care traiesc. Dar stiu sigur ca ziua cununiei noastre a fost o zi ciudata, ametita de emotii, in care se facea ca  ningea infernal, eu strangeam la piept un buchet de lalele, iar iubitul meu o aseza pe fetita noastra pe masa unui primar care ne intreba ceva, noua ne vajaiau urechile si nu auzeam prea bine ce, dar raspundeam cu Da.