Secretele din cuplu

Ne-am propus sa ne spunem totul unul celuilalt. Sa fim nu doar iubiti, ci si prieteni. Sa ne rezolvam problemele impreuna si sa evitam sa tinem departe unul de altul ganduri, idei, planuri, intamplari…

Ne-am propus sa nu ne despartim niciodata. Sa nu stam separati decat atunci cand e absolut obligatoriu si, neaparat, cat mai putin cu putinta. Sa nu calatorim unul fara celalalt si, intr-o regula care s-a nascut pe parcurs, fara s-o ceara nimeni, sa nu mancam atunci cand suntem despartiti si nu putem gusta, impreuna, aceleasi delicii.

Si, totusi, mai ales in pragul sarbatorilor, cand toti simtim mai profund ca oricand nevoia de sinceritate, ma gandesc ca poate am gresit. Ca e, poate, nevoie de un pic de mister intre doi oameni. Ca nu se poate trai fara taine…

Nu stiu cum sa fac sa dosesc bani si sa ii cumpar sotului meu un cadou, pe furis. Nu gasesc tertipurile potrivite si, ca si la sarbatorile trecute, sfarsesc prin a ma da de gol, iar asta imi strica o buna parte din entuziasmul sarbatoresc. Dar nu asta e, totusi, cea mai grava problema… Nu stiu cum sa fiu eu insami, cea dezinvolta, care flirteaza uneori, e drept, cu masura, fara sa ma simt vinovata. Nu stiu cum sa ii ador pe Nikita Michalkov sau pe Nae Caranfil sau pe Peter Gabriel, desi ei traiesc pe alte planete si nu-i voi intalni niciodata, fara sa am senzatia ca admiratia mea fara masura contine, totusi, ceva indecent. Si, mai ales, nu stiu cum sa vorbesc despre toate gandurile acestea, fara sa simt nevoia sa ascund, totusi, cate ceva…

Pot exista relatii de iubire in care sa nu exista nici cea mai mica taina? Exista oare cupluri in care fiecare gand e destainuit, fiecare razvratire e iertata, fiecare greseala uitata? Eu ma indoiesc, dar…

Suflete-pereche

Am invatat sa cred in sufletele-pereche in anii copilariei, nutriti din marile povesti de dragoste sau de prietenie ale lumii. Am inteles inca de atunci ca tine de noroc si de curaj deopotriva sa iti gasesti sufletul-pereche. Si sa il recunosti. Si sa-l pastrezi langa tine…

Am trait cu emotii la fel de adanci istoriile de iubire asezate in file de carte, precum pe cele de prietenie sau camaraderie pe viata si pe moarte consemnate in literatura lumii si a stelelor. I-am intalnit pe Tristan si Isolda in acelasi timp in care am dat cu sufletul peste cei patru muschetari si mi-am dat seama ca nu e obligatoriu sa-ti gasesti jumatatea de suflet intr-un cuplu, desi asa ne-am dori cu totii. Numai ca, uneori, daca nu avem atat de mult noroc, incat sa ne implinim inima si viata printr-o mare iubire, o iubire rotunda si desavarsita, ne putem inalta deasupra singuratatii dandu-ne sansa unei mari prietenii, a unei istorii de loialitate si onoare care sa ne innobileze si sa ne faca mai buni.

Apoi, pentru o vreme, mi-am trait viata ca si cum n-as fi stiut niciodata ce trebuie sa caut. Am mers prin viata cu ezitari, temandu-ma sa-mi asum riscuri, multumindu-ma cu iubiri fara aspiratii la eternitate. M-am consolat spunandu-mi ca, in jurul meu, cei mai multi dintre semeni se complac in relatii de fatada, ca mai toti dorm in pat cu un om, dar viseaza la altul, ca juramintele de iubire spuse in fata legiuitorilor nu coincid cu declaratiile de dragoste spuse la ceas de taina si ca, pana la urma, nu-i nicio rusine sa iubesti putin si apoi s-o iei de la capat.

Intre timp, mi-am recuperat credinta in sufletele-pereche. Ma oglindesc in omul de langa mine si stiu ca nicio alta intamplare nu ma va mai face sa ma ratacesc de la drumul in doi, chiar daca sunt convinsa ca pentru asta am nevoie de curajul si puterea de-a fi mereu treaza, atenta, deschisa, iubitoare, fidela, generoasa. E insa un exercitiu de care sunt mandra. Un exercitiu care ma tine in viata.

Credeti in sufletele-pereche?

Cu martori, fara martori

Facem nunti mari si pompoase, la care chemam toate rudele si toti prietenii, ca martori la fericirea noastra. Ne alegem nasi dintre oamenii vrednici, si ii rugam sa vegheze la dragostea pe care vrem s-o aratam, demna, intregii lumi.

Chemam preotii sa ne binecuvanteze iubirea care, pentru ca n-a venit niciodata chiar in vremea puritatii, trebuie dezlegata, mai intai, de vechile pacate. Si ne inchinam la sfintii din icoane, spundu-le, convinsi, ca vom fi impreuna la bine si la rau.

Apoi strabatem anii frumosi ai casniciei tinandu-ne de mana, legati de inelul de aur scrijelit cu numele celuilalt si de juramintele pe care nici nu ne putem gandi ca le vom incalca vreodata. Facem copii si strangem din nou, la botez, toti prietenii, toate rudele, toti oamenii dragi - si mai putin dragi, ca sa le aratam ca noi suntem fericiti si ca mergem inainte. Si, o vreme, avem grija sa ne adunam cu totii la aniversari, sa aratam albumul cu poze si sa reconfirmam ca suntem de neurnit din drumul drept al casniciei noastre.

Vin, insa, una cate una, mai intai micile tradari. Si micile taceri. Apoi tradarile mari, de neindurat. Odata cu promisiunea ca nimeni nu va afla, niciodata, ce s-a intamplat. Vin dupa aceea iertarile de o zi, spuse mai mult din teama de a nu-l lasa pe celalalat sa plece, eliberat de legaminte. Si vin iertarile prelungi, la fel de prelungi ca lacrimile innodate peste inima, pe care nu le aratam nimanui. Vin minciunile. Vin prefacatoriile.

“Cine indrazneste sa ne judece?”, intreaba, cu glas metalic, cei care odinioara se aratau lumii in toata splendoarea iubirii lor. “Intr-un cuplu, doar cei dinauntru stiu ce se intampla”, pareaza ei orice incercare de a fi judecati sau intelesi. “E problema noastra”, spun lumii raspicat, inainte sa ajunga la divort.

Dar eu cred ca daca ai chemat sute de martori la fericirea ta, nu mai poti face apel la dreptul tau de a-ti trai, minti si parasi dragostea dupa bunul sau raul tau plac. Cred ca daca ti-ai prezentat partenerul, cu aplomb, cu emfaza, drept sotul sau sotia ta, n-ar trebui sa te miri cand oamenii care v-au vazut de mana rad de tine, fostul ginere, vazandu-te incornorat, sau iti plang de mila tie, mireasa de acum cativa ani, stiind ca ai fost inlocuita in gratii cu o amanta mai tanara.

Daca vrem sa fim aplaudati pentru iubirea noastra, daca chemam martori sa ne duca la altar, ne pierdem dreptul de-a pretinde ca iubirea noastra, cu suisurile si coborasurile ei, ne priveste numai si numai pe noi. Daca ne tradam sotul, ii tradam pe nuntasii care au lacrimat de emotie vazand sarutul nostru de miri indragostiti. Daca ne inselam sotia, ne batem joc de nasii carora le-am cerut sfatul si grija, de parintii care s-au bucurat vazandu-ne asezati la casa si la rostul nostru.

Dar noi suntem invatati sa smulgem lumii doar laudele. Sa avem voie sa ne proslavim miracolele vietii si apoi sa le cerem celor din jur sa se prefaca a nu vedea ca am esuat. Iar daca totusi ei nu sunt atat de discreti pe cat ne-am dori, sa-i dispretuim, fiindca nu-nteleg nimic, nu-i asa?

Tradari mici si tradari mari

Doar si-au trimis sms-uri. Si cateva e-mailuri. Au vorbit de cateva ori la telefon si, atunci cand au iesit ultima data la cafea, s-au sarutat. Dar lui i-a parut rau. Si eu aflasem oricum. Si n-a continuat.

Si, pentru ca n-au ajuns in punctul acela din care nu mai exista cale de intoarcere, pentru ca nu s-au dezbracat si n-au facut amor, pentru ca nu au ajuns sa isi spuna unul altuia “te iubesc”, chiar daca au umblat nauci cateva luni de zile, purtandu-se unul pe altul in gand, nu se poate spune ca tradarea lor fata de partenerii alaturi de care traiesc in fata legii si a lumii poate fi considerata o tradare mare. Nu. E o mica tradare si poate fi iertata…

Dar daca ar fi ajuns sa faca pe furis planuri de viata si de moarte, daca in orele si zilele lor furate de la randuielile oficiale ale vietii s-ar fi simtit atat de fericiti unul cu altul, incat le-ar fi fost greu sa se intoarca acasa, atunci, da, tradarea lor ar fi fost enorma si de neiertat. Iar daca am fi aflat, s-ar fi cuvenit sa ne despartim pe data, fiindca dincolo de o tradare mare se naste o prapastie enorma.

Am vorbit aseara, la o intalnire emotionanta cu cititoarele, despre tradari mari si mici. Despre iertari generoase si cuprinzatoare si despre neputinta unora de a ierta, de a uita. Si am inteles ca nu exista reguli. Ca unii iarta ceea ce altii considera de neiertat. Ca altii nu iarta nici macar ceea ce nu s-a intamplat, dar ar fi putut sa fie. Ca exista iubiri care se declara eterne trecand peste orice fel de tradari si exista, deopotriva, si amoruri fierbinti, care dureaza putin si se intrerup la prima adiere a ispitei.

Nu cred ca exista tradari mari, mici, mijlocii. Exista doar gesturi ale partenerului pe care le poti accepta si altele peste care nu poti sa treci. Exista slabiciuni si deznadejdi. Si exista consecinte ale derapajelor noastre de la juramintele cuplului, chiar daca derapajele dureaza o clipa sau un an. Nu exista tradari mari sau mici, dar exista iertari de o zi si iertari definitive. Pe care sa le alegem ca sa fim fericiti?

Impreuna

Exista in biserica fortificata de la Biertan, monument pastrat peste veacuri, o capela a despartirilor. Sau a impacarilor. Totuna. Un loc in care cei care stateau sa se desparta se impacau sau intelegeau ca nu sunt facuti unul pentru altul.

Un preot care asculta spovedaniile celor dornici sa se desparta, inainte de a le da binecuvantarea pentru vietile lor separate, ii obliga sa treaca printr-un ritual care sa ii ajute sa se decida cu adevarat. Ii inchidea pe cei doi intr-o capela cu gratii, din care nu puteau iesi vreme de o saptamana sau chiar o luna. Iar inauntrul capelei nu aveau decat un singur asternut, cu o singura perna, o singura farfurie, o singura lingura, doar o furculita si o cana pentru apa…

Foarte multi dintre cei care se iubisera candva, dar care acum nu se mai intelegeau, ieseau din capela cu gratii vindecati de dorinta despartirii si indragostiti unul de celalalt din nou, ca in prima zi. Erau insa si destui care, in ciuda timpului petrecut impreuna, impotriva obligatiei de a imparti totul, nu se mai puteau reconcilia. Si atunci preotul le dadea iertarea pentru despartire, intelegand ca, daca nici atunci cand au avut o singura farfurie si o singura perna nu s-au impacat, inseamna ca intr-adevar nu sunt facuti unul pentru altul.

Timpul petrecut impreuna este proba trainiciei dragostei noastre. Puterea noastra de a fi fericiti unul cu altul, de a indura sau de a ne bucura de timpul nostru in doi ne arata daca vom ramane sau nu impreuna. Din pacate, insa, nu mai exista capele ale celor care trebuie impiedicati sa se departa. In epoca vitezei nu ne mai amintim ca important e sa ramanem impreuna, nu sa ne intoarcem la singuratate.

Ce-am avut si inca nu am pierdut

Pentru ceea ce simtim dintr-o data ca am putea pierde, suntem gata sa facem lucruri nebunesti. Sa ne straduim profund si emotionat. Sa muncim si sa incercam sa mai pastram, macar un ceas, macar o zi, ceea ce am avut si s-ar putea sa nu mai avem…

Oamenii care simt ca sunt la un pas de despartire isi gasesc ragaz pentru vacante romantice si pentru week-end-uri parfumate, doar in doi, sperand ca vor recladi tot ce au sfaramat in ani de nepasare. Inaintea amenintarii cu divortul, multi dintre noi isi amintesc de adevarata tandrete, de politetea in cuplu, de atentiile dulci care fac iubirea atat de frumoasa. Dar, de foarte multe ori, este prea tarziu. Vigilenta noastra ar trebui sa tasneasca mai din timp, iar grija noastra s-ar cuveni sa vegheze clipa de clipa.

In ultima noastra zi de vacanta, ne-am trezit la ora 7, ca sa mai prindem inca o ora de piscina. Ca sa fie liber la micul dejun si sa ne rasfatam in tihna de lumina soarelui de dimineata. Sunt absolut sigura ca vacanta noastra ar fi fost cu mult mai frumoasa, cu mult mai densa, daca am fi facut asta in fiecare zi. Insa nu ne-am gasit energie pentru programul tonic decat in ultima zi, cand regretam profund ca plecam si am fi dat orice sa mai adaugam inca o amintire insorita.

Ne luptam pentru ce am avut - si inca nu am pierdut - cu o putere de care n-ar fi nevoie daca am fi in stare sa pastram, constant, bucuriile vietii. Insa e limpede ca suferim cu totii de tentatia de a lasa totul pe ultima clipa. O tentatie paguboasa, care ne face, adesea, sa ne straduim in zadar.

Ana si Cornel

Pe drumul spre munte intalnesc mereu panouri care fac reclama unei firme de mezeluri despre care banuiesc ca nu-si distribuie produsele decat in provincie, pentru ca, in Bucuresti, nu am vazut niciodata o asemenea marca. Firma producatoare de bunatati din carne se numeste, nici mai mult, nici mai putin, decat Ana si Cornel.

N-am mancat niciodata salam Ana si Cornel, nici sunculita, nici pastrama. Recunosc ca numele nu mi se pare prea apetisant. E clar ca un cuplu de intreprinzatori au pornit la drum in business, fara sa apeleze la serviciile vreunei firme specializate in constructie de brand, in naming, branding, marketing si alte servicii terminate in “ing” englezesc. Oamenii si-au pus ambitiile si dragostea la bataie si au hotarat ca fac o treaba serioasa si gustoasa impreuna. Mie, recunosc, panourile publicitare mi-au atras atentia fiindca numele e complet nepotrivit pentru o fabrica de mezeluri. Prima mea tentatie a fost sa pufnesc in ras. Dar apoi m-am trezit gandindu-ma, cu invidie, ca oamenii astia, care si-au impreunat numele pe un salam si pe-o afacere chiar sunt siguri ca nu se vor desparti niciodata. Chiar nu intra din doua in doua saptamani in angoasele in care ma pravalesc eu din doua in doua zile, temandu-ma de toate tristetile, ispitele, caderile si decaderile care se asaza mereu in calea iubirilor de pe pamant.

Toti ne pastram, cumva, cate un as in maneca. Niciunul dintre noi nu-si trece averile din prima pe numele sotiei sau al sotului, ba chiar stiu destul de multi oameni instariti care evita mariajul tocmai de teama sa nu imparta ce au agonisit ei mai inainte. Iar cand e vorba de afaceri, firmele sunt ba pe numele unuia, ba pe ale celuilalt, ca, la o adica, o nefericita adica, truda profesionala sa nu intre la partaj. Iar brandurile pe care le construim intr-o viata avem grija sa nu intre la nicio imparteala. In schimb, oamenii astia, despre care nu stiu altceva decat ca au ales un nume foarte neinspirat pentru mica lor companie, nu se tem de despartire si ma fac sa cred ca poate ar trebui sa fim cu totii mai siguri pe noi si pe iubirile noastre. Ei stiu ca nu vor taia niciodata in doua salamurile pe care le-au produs la fabricuta lor, stiu ca nu vor da cu verighetele, cu juramintele sau cu sunculitele de pamant, ca sa nu strice tot ce-au construit cu atata truda. Sau macar asa imi place sa cred.

N-am mancat niciodata carnati Ana si Cornel. Nici nu sunt sigura ca vreau sa mananc. Dar as vrea ca, atunci cand mi-ar propune cineva sa construiesc revista, cartea, emisiunea, pensiunea, firma de cosmetice sau de conserve Alice si Paul, sa nu am nici macar o fractiune de secunda vreo ezitare in a zice Da, nu gandindu-ma la cat de potrivit sau nepotrivit e numele, ci la cat de sigura sunt ca, spre deosebire de firmele de mezeluri visate altcandva sub numele Alice si Sorin sau Alice si Andrei, de data asta salamurile, revistele, cartile, pensiunile si indraznelile noastre sunt pentru totdeauna.

Ura in cuplu

Urmaresc de ceva vreme campania publicitara expusa amplu pe panouri stradale, in care aflam ca ea isi face manichiura, iar el muta mobila, finalul fiind mereu in acelasi ton: Schimba macar biroul, macar vopseaua, macar bormasina…

Deduc, de fiecare data, ca ar fi cu mult mai bine ca barbatul truditor sa schimbe partenera lui trandava, care face dezordine, merge la shopping, isi face unghiile sau se hatana pe balansoar, in timp ce el repara, aranjeaza, infrumuseteaza si imbunatateste viata si casa lor. Dar, nu reusesc sa inteleg de ce, el isi reprima pornirea de a schimba nevasta ( e clar ca-l si insala, portretul ei de nemernica imi e deja clar conturat in minte), si se multumeste sa mai cumpere cate o unealta de mesterit prin casa, ori cate o piesa noua de mobilier.

Am vazut de multe ori exploatata in filme tema dusmaniei in cuplu si nu pot sa ma prefac ca nu am vazut si cateva cazuri reale, petrecute chiar sub ochii mei. Faptul ca a ajuns un subiect exploatat in advertising, stiut fiind faptul ca reclamele cu asta se indeletnicesc, incearca sa te faca sa te identifici cu personajele lor, demonstreaza cat de raspandit e fenomenul urii in familie. Soti care nu se mai pot suporta unul pe celalalt raman, totusi, sub acelasi acoperis, dar schimba tigla, tabla de pe casa ori lavabila de pe tavan.  Insa eu nu pot si, mai ales, nu vreau sa inteleg cum s-a ajuns aici. Cum de ura leaga vieti, cum de neputinta uneste destine instrainate, cum de am ajuns sa facem si haz de nenorocirea lasitatii noastre de oameni care, desi nu mai iubim, ci uram, mergem mai departe prin viata alaturi de oameni nepotriviti?

Ei cu ei, ele cu ele

Doi sau trei baieti, cu cate doua sau trei fete, stand la o masa. Ei beau bere, ele cola. Ei vorbesc despre masini. Ele despre rochii.

Nu e prima oara cand vad aceeasi scena la cate o terasa din parc sau chiar si la cate o masa mai sofisticata, la cine stie ce sindrofie. Am vazut asta si le diverse petreceri unde, sub pretextul sau chiar motivul fumatului, barbatii se retrag intr-o bucatarie sau in cate-o curticica, unde incing o tacla suculenta despre motoare, masini tunate, jiglere si chiulase. In timpul asta, sotiile sau iubitele se intretin una pe cealalalta, vorbind despre muraturi, ovulatie, tipare de rochii, modele de epilat.

Am trecut si eu prin faze in care, in cuplul in care eram, mi se spunea ca trebuie sa imi accept cu stoicism conditia de femeie. Mi s-a intamplat de cateva ori sa ma trezesc stand la masa cu cate o femeie necunoscuta - pentru ca era la moda sa iti schimbi des partenerele in cercul acela in care nimerisem - in timp ce barbatii nostri trecusera deja in alta incapere ca sa joace carti sau biliard. Dar nu am rezistat mult sa joc rolul celei care accepta orice, numai ca sa aiba un barbat alaturi. Am eu insami nevoie de libertate, dar nu intr-atat, incat sa imi gandesc bucuriile departe de cel pe care il iubesc.

Eu cred ca motivul pentru care ne alegem un partener de viata si de dragoste e tocmai acela de-a ne intregi sufletul. Ca daca nu vrem sa fim tot timpul impreuna nici nu are rost sa ne mai incurcam vietile - de cuplu -, unii altora. Simt nevoia sa impart totul cu omul meu drag, fie si macar cantarind sau masurand impreuna lumea printr-un schimb de priviri. Nu-mi place sa stau cu femeile. Nu-mi place sa stau nici cu barbatii. Vreau sa fim mereu noi doi, alaturi de lume sau impotriva tuturor. Dar, oricum, noi doi, mereu impreuna, mereu amandoi… Si poate ca gresesc.

O mie de nuante

Copiii nu tin loc de dragoste in cuplu. Iubirea partenerului nu tine loc de cariera. Banii nu inlocuiesc fericirea.

Ne atarnam sperantele in cate un cui al viitorului si ne promitem ca vom fi impliniti mai tarziu. Dupa ce vom avea copilul dorit. Dupa ce ne vom imbogati si vom putea calatori in intreaga lume. Dupa ce vom ajunge celebri, iar cartile, inventiile, fotografiile, picturile, cantecele  noastre vor fi cunoscute pretutindeni pe pamant.

Dar, de fapt, viata are mai multe felii si o mie de nuante care trebuie sa fie prezente toate pentru a ne gasi fericirea. E o greseala sa iti imaginezi ca, dupa ce vei fi mama, nu vei mai tanji nici dupa tandretea partenerului, nici dupa izbanzile profesiei, nici dupa bunastarea contului din banca. Este adevarat ca maternitatea este un liman de seama al feminitatii, dar lucrurile nu sunt atat de lesne intersanjabile. Si, chiar daca nadajduim ca bucuria noastra va pogori intreaga dupa ce vom simti gustul faimei sau al revelatiilor parintesti, de fapt, vom ramane la fel de incompleti si deznadajduiti ca si inainte…

Fericirea e lacoma si ne cere mai mult decat ii putem da. Vrea dragoste si impacare, pretinde familie frumoasa si prunci binecuvantati, cere impetuos recunoastere si respect. De unde sa ii dam atat de multe? Si pentru ca ne e prea greu, mai amanam putin. Ne mai agatam de o iluzie. Ne promitem ca, mai tarziu, dupa ce vom fi bogati, sau slabi, sau casatoriti, sau parinti norocosi de prunci sanatosi, ne vom gasi impacarea. Dar pana acolo mai e drum lung… Uneori, mai lung decat putem duce intr-o viata de om, intr-o moarte de suflet.

Pagina urmatoare »