Sa stii ce vrei

Dam pretutindeni peste indemnul de a ne formula clar dorintele. De la marturisirea de pe canapeaua psihologului pana la ingenuncherea din fata icoanei, de la negocierea de la serviciu si pana la discutia lamuritoare cu sotul, se pare ca sortii de izbanda ar fi de partea noastra daca am sti clar ce ne dorim, de fapt.

Incercarea cea grea este, insa, tocmai aceasta: sa pricepem mai intai noi ce ne dorim de la viata si de la cei din jur si, dupa ce ne-am lamurit in ce directie vrem sa mergem, nimeni si nimic nu ne va mai putea sta in cale. Dar, de cele mai multe ori, optiunile nu se lasa descoperite atat de lesne pe cat ne-am dori.

Ajungem uneori sa facem o profesie care nu e nici pe departe cea visata in adolescenta, dar care ni s-a ivit in cale si ni s-a parut o buna solutie provizorie. Provizoratul s-a prelungit, insa, la infinit, iar noi am renuntat sa ne mai formulam raspicat dorinta de odinioara. Foarte adesea ne complacem intr-o relatie care ne-a salvat de la singuratate, dar care e departe de idealul iubirii asteptate candva. Ne scaldam compromisul in albia poetica a versurilor “aceasta mintita iubire, oricum, e mai mult ca nimic”, si ni se face teama sa o luam de la capat, asa cum, in adancul inimii stim ca ar trebui.

Renuntam sa le mai cerem copiilor sa ne asculte sfaturile, si nici parintilor nu reusim aproape niciodata sa le spunem cum am vrea sa se poarte cu noi, acum, ca ne-am marit. Si toate acestea nu pentru ca oamenii din jurul nostru nu pot fi convinsi sa ne accepte idealurile, ci pentru ca noi nu stim sa ne spunem, mai intai noua insine si abia dupa aceea celorlalti, cum vrem sa fie viata noastra. Ar fi minunat sa suflam in puful papadiei si sa stim ce sa ne punem in gand. Sa vedem steaua cazatoare si sa nu ne fie greu sa alegem dorinta cea mai de pret, intr-o fractiune de clipa. Sa suflam in tort si sa stim la ce sa ne gandim, inainte sa se stinga flacara…

Sa stii ce vrei e cheia unei vieti curate si simple, traite cu demnitate. Sa stii ce vrei e idealul catre care s-ar cuveni sa tindem cu totii, dar, de foarte multe, ori, nu avem atata curaj sau, poate, atata putere…

Curajul de a fi parinte

Ne-a intrebat cineva in avionul de intoarcere: Cum ati avut curaj sa plecati in vacanta, atat de departe, cu un copil atat de mic si cu inca doi copii, nici ei prea mari? Si ne-a marturisit ca fetita lor e inca micuta, are doar 4 ani, si ca nu o iau niciodata in deplasarile lungi.

Eu nu mai gandesc demult asa. Recunosc, imi era putin teama sa plec cu amandoi copiii cand eram singura, dar asta nu ma impiedica, totusi, sa ii iau cu mine peste tot unde puteam sa ii iau si unde puteau ei sa vina, stiind ca orice drum, orice zbor, orice intoarcere au farmec doar atunci cand ai alaturi pe cei pe care ii iubesti. Cu Dumnezeu inainte si cu toate cele trebuincioase in geanta, am facut cateva calatorii demne de aducere aminte, chiar si in calitatea mea, de acum cativa ani, de mama singura.

Insa de cand sufletul meu si-a gasit perechea si viata mea si-a rostuit jumatatea, chiar nu m-am mai gandit niciodata sa plec in drumurile placerilor noastre fara sa iau copiii cu mine, in ideea ca ar fi mai simplu asa. Sigur ca, uneori, deseori, se face mai anevoios totul cand trebuie sa ai grija, inainte de toate, de alte vieti, mai mici, a caror bucurie si a caror siguranta este, clipa de clipa, mai presus de a ta. Dar, pe de alta parte, rolul de parinte e unul cu norma intreaga si il putem exersa mai cu nadejde si mai cu succes atunci cand avem cateva zile in care scapam de obligatiile profesionale, iar ei nu mai sunt constransi de programul scolii.

Eu nu cred ca e un curaj sa iti iei copiii cu tine in vacanta. E un curaj sa ii lasi sa creasca departe de tine, sperand ca, totusi, nu vei avea motive sa te simti vinovat mai tarziu, cand nu te vei putea recunoaste in cei carora le-ai dat viata. Dar nu inseamna neaparat ca am dreptate…

Dragostea vorbeste!

Nu e deloc dificil sa privesti in sufletul tau si sa realizezi partea care  face din tine o floare a vietii.Floriile nu “traiesc” pentru ele insisi, nici in culoare si nici in parfum.Rolul lor e pentru a aduce bucurie si incantare.Cand iubesti, ceva emana din tine, ceva ce nu poate sa ramana ascuns multa vreme.Si fie ca recunoastem sau nu, ca ne e greu sau nu, toti ajungem sa ne dorim sa primim gesturi/fapte sau sa oferim realitati.In cele din urma asta ne face sa simtim ca traim in fiecare zi, in fiecare moment.Si e daunator pentru noi sa ne pedepsim refuzand de a cunoaste arta fericirii prin daruire.Viitorul nu are nici un rost daca nu ai cu cine sa il imparti.Impartim bucurii, tristeti, incununam zambete si sperante, lacrimi si descurajari, dar in cele din urma, totul e mai frumos in doi.Nu trebuie sa faci o mie de lucruri mari sau impresionante ca sa te faci remarcat in sufletul cuiva, cand poti prea bine printr-un simplu gest de pasare sa faci toate cele o mie laolalta. Trebuie doar sa ai curaj sa nu te dai alaturi, cheia fericirii e sa daruiesti si eu unul m-am simtit mai aproape de cer cand am adus bucurie in sufletul ei( prietenei mele) si nu numai.Nu vreau sa ma laud cu nimic .Mi-ar place ca sa fim din nou impreuna si sa va putem descrie impreuna acele mici-mari gesturi care ne-au adus mai aproape unul de celalalt.Ca era vorba de cate un mesaj pe zi in care sa vedem mangaierea si iubirea celulilalt, ca era vorba de o scrisoare, de un telefon si un glas bland si suav care ne energiza din plin prin dorul ei, mici cadouri, poze, flori cu dedicatii, salate de fructe la pat, platirea unui loc la hotel sau pur si simplu, venirea ei la facultate in orasul meu mai aproape de mine, inseamna mai mult decat gesturi.Consider ca unele gesturi raman in viata simple gesturi, dar in dragoste, gesturile de orice fel. mari sau mici, sunt carti care dainuiesc vesnic in noi.Sper ca tot ele sa ne aduca mai aproape pentru ca stim si recunoastem ca iubirea noastra, unul fata de celalat e vie.Si doar noi stim cat de speciali suntem prin tot ceea ce suntem si facem.

Nimic nu e mai scump si mai valoros in viata decat ceea ce primesti gratis(un proverb chinezesc).

Nu va inlaturati de la fapte si sa nu va fie teama sa iubiti, niciodata!

P.S   Chiar acest text, aici, e un simplu gest.

Iubirea, marele curaj

Este una dintre replicile des intalnite in filme: “Nu mai am curaj sa iubesc”. Si este unul dintre adevarurile care se regasesc in istoria fiecaruia dintre noi. La un moment dat, toti am lasat sa treaca pe langa noi adierea unei iubiri, pentru ca nu am avut curaj s-o urmam, s-o traim.

Cand suntem singuri si oropsiti de rutina, gandul ca vom iubi din nou este lumina dupa care tanjim. Cand, insa, ne-am asezat intr-un destin stabil, cand rosturile ni s-au randuit, cand zvacnetele inimii s-au preschimbat in ticait domol, odihnitor, o noua iubire poate aparea ca o amenintare.

Cand esti casatorit, chiar daca dragostea ta s-a domolit si nu iti mai aduce atata entuziasm ca in primii ani, o iubire proaspata nu e aproape niciodata prilej de bucurie. Stim cu totii ca nu ne-am putea indragosti de altcineva daca dragostea pentru partenerul nostru ne-ar umple inima si ne-ar face fericiti. E limpede ca niciodata o iubire nu se asaza peste alta, ci vine sa umple un gol, dintr-o inima care nu-si mai poate gasi implinirea rotunda. Si, totusi, o dragoste noua insemna neliniste. Inseamna vinovatie. Inseamna suferinta. E un curaj sa-i dam curs sau e mai intelept s-o lasam sa treaca?

La fel, cand iubirea intalnita ni se arata fara sorti de izbanda,, cand stim dintru inceput ca nu vom putea ramane impreuna pentru totdeauna, e un curaj sa vrem sa ne traim povestea pana la final, chiar daca e limpede ca finalul nu va fi nici fericit si nici indepartat? Sau decizia inteleapta ar fi aceea de a ne infrana zborul inimii?

Indiferent de deciziile noastre, eu cred ca, pentru fiecare dintre noi, iubirea e un gest de mare curaj. Numai ca suntem diferiti. Unii sunt gata sa duca mari razboaie. Altii se tem si in vremuri de pace…

A ramane, a pleca

Cand stim ca o relatie a luat sfarsit si trebuie  sa avem curajul de a-i spune adio omului de langa noi? Cand vine momentul in care pricepem ca ar fi mai bine sa renuntam la stradania de a drege ceea ce nu mai poate fi dres?

Am luptat, de fiecare data, mai mult decat era cazul. Am intins peste ani relatii care se terminasera de multa vreme, doar pentru ca nu reuseam sa-mi suprim si ultimele sperante. Daca n-am incercat destul?- ma intrebam, si  nu ma simteam in stare sa plec, de teama ca, mai tarziu, voi regreta ca nu am facut tot ce era omeneste posibil.

In numele dragostei, sau poate doar in numele unei ambitii impachetate frumos, am strabatut ani din viata in care m-am straduit sa rastorn muntii neincrederii. Si abia mai tarziu, dupa ce am reusit sa ma eliberez, imbatata de revenirea la viata, ametita de aerul libertatii inhalate cu nesat, vindecata de toate frisoanele unei iubiri neimplinite, am regretat ca nu m-am desprins mai curand.

E un curaj sa pleci la primul semn al faptului ca nu ti-e pereche intru vesnicie omul langa care traiesti? Sau curajul adevarat este sa ramai, sa te lupti, sa incerci sa transformi nepotrivirile in imbinari demne de destin si tristetile de azi in mandrii viitoare? Intre “a pleca” si  ”a ramane”, ” a ramane” a fost, intotdeauna, prima mea optiune. Si n-am sa stiu, probabil, niciodata, daca a fost o forma de lasitate sau doar un semn al indarjirii mele de femeie care-si cauta marea dragoste.

Cea mai urata zi

Nu cea mai trista, pentru ca asta e greu de reperat. Cea mai trista trebuie  sa fie  ziua in care ai pierdut pe cineva drag. Dar care e cea mai urata zi a ta? Cea in care ti s-a intamplat ceva nedrept, ceva ce ar merita sters din istorie?

Daca ar fi sa ne luam dupa seriale, cea mai urata zi din viata unui om ar putea fi aceea in care s-a impiedicat in vazul lumii si a cazut, intins pe burta, cat era de lung. Sau de scurt. Sau aceea in care a fost dat afara de la slujba. Sau aceea in care i-a luat foc casa. Numai ca, in viata reala, se intampla mai rar lucruri de genul asta…

Daca ar fi sa ne luam dupa povestile prietenilor nostri, cele mai urate zile au fost acelea in care au constatat ca partenerii ii insala. In care cineva le-a confirmat banuiala care le otravea sufletul de multa vreme.

Daca ar fi sa ne luam dupa statistici, cele mai urate zile sunt cele in care oamenilor li s-a facut cate o nedreptate.

Daca e sa aleg din istoria mea personala, cea mai urata zi a fost aceea in care asteptam o minune si am avut, in schimb, parte de o cumplita dezamagire. In care asteptam cu inima batand sa imi intalnesc iubitul si nu am intalnit decat singuratatea mea reverberanta, dureroasa, absurda. Ziua in care am inteles ca nu merita sa ma incred in cuvantul nimanui.

Care a fost nu cea mai trista, ci care a fost cea mai urata zi a ta? Ziua in care frumusetea vietii s-a tinut departe de tine? Povestim mereu despre lucrurile frumoase pe care le-am trait, dar, pana la urma, curajul nostru sta si in puterea de a spune lucrurilor pe nume.

Cine se tachineaza…

Se spune ca aceia care se iubesc se tachineaza si poate ca si reciproca e valabila. Sau poate ca nu. Cei care se tachineaza se iubesc? Sau, de fapt, nu se pot suferi?

Invat in fiecare zi din experienta copiilor mei. Se pare ca, in viata, facem slalom printre etape in care invatam sa ne exprimam iubirea fara rezerve si ani in care nu facem altceva decat sa o disimulam cat mai bine.

Victor, baietelul meu mic, nu se sfieste sa se indragosteasca de fetitele de la gradinita. Imi spune cu glascior firesc si ca nu intelege de ce trebuie sa iubeasca numai una cand lui ii plac la nebunie trei deodata, pentru ca sunt deopotriva dragute si dulci. In schimb, Ilona, deja scolarita in cel de-al doilea an, strabate etapa in care niciun baiat nu-i e pe plac. Colegii de clasa, cu cat sunt mai draguti, mai dezghetati, mai atractivi, cu atat ii par, cel putin in declaratii, mai nesuferiti. Cu atat e mai predispusa sa le vorbeasca pe ton artagos sau sa-i ia peste picior cu fiece ocazie.

Stiu sigur ca vor veni anii preadolescentei, in care dragostea tasneste prin toti porii, iar atunci copiii de azi vor reinvata sa se indragosteasca fara ascunzisuri. Sa aseze ce simt in versuri sau in cantece naive, sa scrie biletele si scrisori de amor. Dupa care vor trai anii primelor incertitudini, ai marilor dezamagiri. Si, din nou, vor deprinde gustul amar al fricii de a spune ce simt, ascunzandu-si bataile inimii sub glume intepatoare.

Abia dupa suisuri si coborasuri ale curajului si ale indraznelii, dupa nadejdi si deznadejdi ale iubirii, vor invata ca dragostea nu poate fi ascunsa sub masti care sa te apere, la nevoie, de ridicol. Ca, de fapt, nu exista nicio urma de ridicol in iubirile adevarate, chiar si atunci cand sunt neimpartasite. Si ca a tachina pe cineva e doar o forma superficiala de a-i arata ca-ti pasa, dar… De aici pana la a iubi e cale lunga, sa ne-ajunga…

Lucruri de care ma tem

Cel mai tare ma tem de suferinta celor pe care ii iubesc. Gandul ca ei ar putea suferi, iar eu n-as putea face nimic altceva decat sa asist, neputincioasa, ma inspaimanta cumplit.

M-au facut sa ajung la teama asta intrata in oase zilele si noptile in care am vegheat, fara sa am puterea sa schimb ceva, langa pruncii mei chinuiti de raceli, de febre, de frisoanele de dupa vaccinuri. M-au facut sa inteleg ca nu exista nimic mai rau decat sa asisti la suferinta cuiva drag, si sa nu poti face nimic, lacrimile zarite in ochii oamenilor langa care mi-am cladit viata si mi-am recladit sufletul.

Ma tem de lucrurile ireversibile. De imbatranirea parintilor si a noastra, de drumul inspaimantator spre neputinta. De instrainarea copiilor, de ziua cand nu ma vor mai iubi si vor pleca spre casele lor fara sa intoarca privirea. Ma tem de moartea celor dragi, de plecarile definitive. De singuratate.

Ma tem de durerea care te umileste, care te dezumanizeaza, care te intoarce in conditia de animal haituit. Si ma tem de nedreptate, pentru ca stiu ca e raspandita pretutindeni pe lume, chiar daca in filme si in carti ne place sa randuim naratiunile in asa fel, incat binele sa triumfe mereu.

Ma tem de risipirea iubirii, de ziua in care te trezesti, dupa o noapte de zvarcoliri, in acelasi pat cu un strain pe care nu-ti mai amintesti daca l-ai iubit vreodata cu adevarat. Ma tem de nedragoste, de neadevar, de tradare. Dar pentru ca nu pot trai chircita de sfasierea propriilor mele temeri, merg mai departe in fiecare zi, ca si cum nu ar pandi niciun pericol asupra inimii mele. Si-mi iau ca pavaza speranta, ma ascund la umbra poeziei si-mi spun, in soapta, versul care imi da putere si sens: “Iubesc, am curaj si ma tem”.

Divortul- lasitate sau curaj?

E foarte greu sa iei decizia de a divorta de cel alaturi de care ai trait cativa ani, mai multi sau mai putini. Oricat de rau ti-ar fi in casnicia ta, decizia de a da divort nu vine aproape niciodata cu usurinta.

Intr-un manual de psihologie, pe lista celor mai grele traume aparute in viata unui om, divortul se afla pe locul al doilea, dupa decesul partenerului.  Indiferent cat de rau ar duce-o in relatia lor, oamenii  se tem cumplit sa divorteze. Chiar daca, in adancul inimii noastre, stim ca relatia in care vietuim este deja compromisa, ne pare rau de anii si sentimentele noastre investite. Cum sa renunti la o bucata de viata? Cum sa lasi in urma atatea sperante, atatea iluzii? Cum sa lasi o constructie pe care ai ridicat-o din temelie sa se ruineze? Cine-ti va da inapoi munca, si asteptarea, si visul?!…

Si, totusi, cel mai adesea, stim prea bine ca nu exista cale de intoarcere catre fericirea dintai si ca, la fel ca intr-o afacere paguboasa, nu exista nicio alta solutie decat retragerea. Cat inca nu s-a pierdut si ultimul rest de demnitate. Cat inca nu s-au risipit si ultimii ani de tinerete a inimii.

Numai ca ti-e mila de cel alaturi de care ai trait si te gandesti ca l-ai iubit candva. Ti-e groaza de lacrimile copiilor care n-au nicio vina si n-ai vrea sa le faci niciun rau, desi ai inteles de mult ca o familie inseamna cu mult mai mult decat sa duci copiii la scoala, sa-i culci la ora fixa, apoi sa adormi si tu de plictiseala si sa te trezesti al nimanui. Ti-e frica de singuratatea care va veni dupa despartire. Ti-e rusine de cei care te vor judeca pentru esecul tau. Iti pare rau de inocenta pierduta o data cu prima despartire, cu ultima speranta ca dragostea e vesnica. Te temi ca n-ai facut destul, n-ai luptat de ajuns, nu ai cautat destule solutii. Si te gandesti si ca, poate, nu exista deloc dragoste pe lume si nu-ti va fi dat niciodata sa fii fericit.

Daca il privesti ca pe o renuntare la lupta, divortul poate fi vazut ca un act de lasitate. Daca il intelegi ca pe un drept al unui om care vrea mai mult de la viata, este un mare act de curaj. Daca il traiesti masurandu-i durerea pe propriul tau suflet, vei sti ca e o piatra de incercare dincolo de care nu vei putea fi altfel decat mai puternic, mai aproape de intelesurile grele, dar profunde ale mersului nostru pe pamant.

Luam atitudine?

Un sofer care-si arunca mucul de tigara pe geam, niste oameni care mananca seminte si scuipa cojile pe jos, un tanar care fura ceva dintr-un magazin… Ce facem cand ii vedem? Luam atitudine sau ne prefacem ca n-am observat nimic?

Teoretic, imi doresc sa indrept lumea. Ma uit revoltata inspre cei care fac fapte rele, dar marturisesc, cu rusine, ca nu am curaj intotdeauna sa intervin. Mi s-a intamplat de mai multe ori sa atrag atentia cuiva care arunca gunoaie pe jos, in trafic sau pur si simplu mergand pe strada, si, in mai mult de jumatate dintre cazuri, am primit un raspuns care mi-a stricat ziua. Fie o injuratura, fie un semn obscen, fie o vorba de ocara. Eu am plecat cu demnitatea botita, incercand fara mari sanse sa ma anim la gandul ca, totusi, am facut o fapta buna, care cantareste si ea, cat de putin, in echilibrul universului.

Recunosc ca, desi in parc am vazut adesea fapte care, vorba poetului, m-au scandalizat, am renuntat la ispita de-a le face morala celor implicati. Gandul ca acela e parcul in care se joaca copiii mei si nu se stie niciodata cat de mult iti poarta pica un om caruia i-ai spus ceva neplacut, m-a facut sa-mi inghit vorbele. Desi cred sincer ca exact in locurile cu copii, adultii ar trebui sa se poarte impecabil.

Acum cativa ani, am incercat sa denunt unui politist faptul ca un tanar agresiv nu te lasa sa parchezi langa Universitate daca nu-i plateai o taxa, desi dupa ora 18 parcarea era gratuita. La mai putin de 20 de metri statea o dubita de politie, iar eu am oprit langa ea si am incercat sa-i povestesc ofiterului toata tarasenia. Dar m-a expediat grabit, fiindca era cu nasul in niste hartii si mi-a spus, nepoliticos, ca are alta treaba. De-atunci mi-a cam scazut avantul de-a imi imagina ca, daca nu pot sanctiona eu o atitudine incorecta a vreunui cetatean, exista foruri catre care sa ma reped cu incredere.

Anul trecut am reclamat la protectia consumatorului o coafeza care mi-a vorbit extrem de nepoliticos, intr-un salon sordid in care nimerisem din greseala si, unde, cand am platit, nu mi-au dat chitanta sau bon, pentru ca nu stiau sa foloseasca deloc casa de marcat. Am reclamat la telefon si am trimis si un e-mail pe adesa de pe site-ul oficial. Dar nu am primit niciun raspuns nici pana in zilele noastre, nici macar un “multumesc ca ne-ati informat”, daca nu un feed-back mai consistent.

Nu ma plang de servirea proasta din restaurante pana cand nu am terminat de mancat, fiindca avertismentul neoficial ca un chelner pe care l-ai enervat iti poate scuipa in mancare imi da fiori si pe sira spinarii si pe lobii ficatului. Asa ca, la un bilant oricat de sumar, reiese ca mai degraba trec prin lume fara sa am curajul sa-i cert pe cei care comit fapte rele, desi nu am scuza ca nu i-as observa, dimpotriva, ochiul meu culege din zbor orice deviatie a bunului simt. Si probabil ca, la fel ca mine, sunt o gramada de oameni care stiu ca, daca toti am lua atitudine in fata anomaliilor lumii, viata noastra, a  tuturor, ar fi mai sigura, mai frumoasa, mai demna. Si, totusi, tacem…

Pagina urmatoare »