Luam atitudine?

Un sofer care-si arunca mucul de tigara pe geam, niste oameni care mananca seminte si scuipa cojile pe jos, un tanar care fura ceva dintr-un magazin… Ce facem cand ii vedem? Luam atitudine sau ne prefacem ca n-am observat nimic?

Teoretic, imi doresc sa indrept lumea. Ma uit revoltata inspre cei care fac fapte rele, dar marturisesc, cu rusine, ca nu am curaj intotdeauna sa intervin. Mi s-a intamplat de mai multe ori sa atrag atentia cuiva care arunca gunoaie pe jos, in trafic sau pur si simplu mergand pe strada, si, in mai mult de jumatate dintre cazuri, am primit un raspuns care mi-a stricat ziua. Fie o injuratura, fie un semn obscen, fie o vorba de ocara. Eu am plecat cu demnitatea botita, incercand fara mari sanse sa ma anim la gandul ca, totusi, am facut o fapta buna, care cantareste si ea, cat de putin, in echilibrul universului.

Recunosc ca, desi in parc am vazut adesea fapte care, vorba poetului, m-au scandalizat, am renuntat la ispita de-a le face morala celor implicati. Gandul ca acela e parcul in care se joaca copiii mei si nu se stie niciodata cat de mult iti poarta pica un om caruia i-ai spus ceva neplacut, m-a facut sa-mi inghit vorbele. Desi cred sincer ca exact in locurile cu copii, adultii ar trebui sa se poarte impecabil.

Acum cativa ani, am incercat sa denunt unui politist faptul ca un tanar agresiv nu te lasa sa parchezi langa Universitate daca nu-i plateai o taxa, desi dupa ora 18 parcarea era gratuita. La mai putin de 20 de metri statea o dubita de politie, iar eu am oprit langa ea si am incercat sa-i povestesc ofiterului toata tarasenia. Dar m-a expediat grabit, fiindca era cu nasul in niste hartii si mi-a spus, nepoliticos, ca are alta treaba. De-atunci mi-a cam scazut avantul de-a imi imagina ca, daca nu pot sanctiona eu o atitudine incorecta a vreunui cetatean, exista foruri catre care sa ma reped cu incredere.

Anul trecut am reclamat la protectia consumatorului o coafeza care mi-a vorbit extrem de nepoliticos, intr-un salon sordid in care nimerisem din greseala si, unde, cand am platit, nu mi-au dat chitanta sau bon, pentru ca nu stiau sa foloseasca deloc casa de marcat. Am reclamat la telefon si am trimis si un e-mail pe adesa de pe site-ul oficial. Dar nu am primit niciun raspuns nici pana in zilele noastre, nici macar un “multumesc ca ne-ati informat”, daca nu un feed-back mai consistent.

Nu ma plang de servirea proasta din restaurante pana cand nu am terminat de mancat, fiindca avertismentul neoficial ca un chelner pe care l-ai enervat iti poate scuipa in mancare imi da fiori si pe sira spinarii si pe lobii ficatului. Asa ca, la un bilant oricat de sumar, reiese ca mai degraba trec prin lume fara sa am curajul sa-i cert pe cei care comit fapte rele, desi nu am scuza ca nu i-as observa, dimpotriva, ochiul meu culege din zbor orice deviatie a bunului simt. Si probabil ca, la fel ca mine, sunt o gramada de oameni care stiu ca, daca toti am lua atitudine in fata anomaliilor lumii, viata noastra, a  tuturor, ar fi mai sigura, mai frumoasa, mai demna. Si, totusi, tacem…

Indecizii

Traim leganandu-ne intre doua variante extreme. Am vrea sa plecam din tara, dar nu ne hotaram cand; ne-am dori sa divortam, pentru ca am intalnit pe altcineva, dar nu suntem in stare sa luam decizia separarii; ne dorim sa avem o silueta de vis, dar parca nici de sport nu ne arde.

Am crescut ascultand sau citind povesti din care ar fi trebuit sa invatam, inca din primii ani, cum sa deslusim binele de rau. In carti nu e niciodata complicat. Arareori eroii de poveste se sfasie in intrebari sau ezitari. Si, cel mai frumos lucru e ca intotdeauna binele demoleaza raul. In viata de zi cu zi, nu e niciodata nimic la fel de clar. Avem casnicii nefericite, dar ne gandim ca ne-ar fi si mai rau daca am evada din ele, riscand suferinte, riscand singuratatea, riscand oprobriul unei lumi care se uita chioras la cei care nu se conformeaza normelor. Dar, pentru ca stim ca asta nu e o scuza demna, le explicam celorllati ca induram o viata searbada din simtul datoriei fata de copii. Sau, daca nu-i avem, fata de parinti, care n-ar suporta cleveteala lumii. Si amanam o decizie care va veni, oricum, mai devreme sau mai tarziu. Si-n sinea noastra ne gandim ca ar fi preferabil sa amanam pana cand vom intalni pe altcineva liber si dispus sa ne ajute sa facem o tranzitie rapida si eficienta catre un alt mariaj.

Avem slujbe care nu ne aduc bucurie, si ne promitem ca, intr-o zi, o sa-i asezam sefei nesuferite demisia pe masa. Dar, fiindca oricum n-avem curajul unei schimbari radicale, declaram ca ne e mila sa lasam balta toate poiectele care depind de noi si preferam sa ne consideram generosi, nu infricosati de schimbari.

Ne propunem sa avem un copil, dar amanam clipa in functie de ratele la casa sau la masina. Vrem sa slabim, dar lasam pe saptamana viitoare mersul la sala. Stim ca ar trebui sa ne perfectionam engleza, dar parca nu e niciodata momentul potrivit sa incepem.

Suntem sfasiati intre indecizii si amanari si, uneori, ne inchidem in noi si ne traim viata jucand un rol, alteori cerem sfatul prietenilor, desi noi stim prea bine ca nu ne poate spune nimeni ce sa facem. Ca doar noi singuri, intr-un exercitiu de maxima onestitate, putem sa intelegem ce vrem cu adevarat si sa pricepem daca avem sau nu curajul sa trecem la fapte.

« Pagina precedenta