Nevoia de a sti

Eu cred ca oamenii ajung sa se desparta pentru ca nu au curajul sa isi spuna la timp, unul altuia, tot ceea ce simt nevoia sa spuna. Dar din lasitate, din teama, din politete, din inertie, aleg sa taca.

Cuvintele si gandurile pe care nu le impartasim la timp celor de langa noi se preschimba in balast, in zat, in lest. Iar greutatile adunate pe fundul sufletului, mai devreme sau mai tarziu, ne vor confisca dreptul la zbor. Adevarurile nemarturisite, bucuriile sau tristetile traite de unul singur nu fac altceva decat sa ne izoleze de lume. Revoltele neasezate in gand, gandurile neasezate in fapta ne otravesc linistea, ne alunga visele.

In urma cu cativa ani, dupa lungi zbateri si cautari in mine insami, am decis sa traiesc spunand ceea ce gandesc si straduindu-ma sa inteleg semnificatia fiecarui gest pe care il fac. E un exercitiu dureros si dificil, care ma obliga sa fiu onesta cu mine insami in fiecare zi. Acum stiu ca, de exemplu, atunci cand spun “nu m-am gandit la asta”, nu m-am gandit fiindca nu am vrut sa ma gandesc. Stiu ca atunci cand intarzii mereu intr-un loc inseamna ca nu vreau sa ajung acolo. Stiu ca atunci cand tac, sunt indeajuns de lasa ca sa nu vorbesc… De foarte multe ori nu-mi plac lucrurile pe care le descopar despre mine, dar ma iert si merg mai departe. Mai greu e cand descopar lucruri urate despre oameni din jurul meu, iar alegerea mea de a le spune ce cred si ce vreau ii raneste, ii revolta, ii transforma in indivizi care nu vor fi niciodata dispusi sa ma ierte.

Nu stiu cum sa gestionez nevoia mea maladiva de a sti, de a intelege, de a marturisi si de a pretinde intotdeauna adevarul. Uneori imi spun ca imi aduce adanci si grave prejudicii. Dar in cea mai mare parte a timpului sunt constienta ca nu s-ar cuveni sa vreau altceva, pentru ca acesta este, oricat de greu ar parea, drumul drept prin propria mea viata. Si ca trebuie sa mai fie pe lume si alti oameni care sa creada asemenea mie, alaturi de care sa pot face calatoria pana la capat…

Sa te tii de cuvant

Tot mai multi oamenii nu-si mai respecta cuvantul, dar o fac sub pretexte dintre cele mai diverse. Eu urmaresc cu atentie reactiile mele si ale celor din jur, incercand sa inteleg de ce, uneori, e mai simplu sa infofolesti un adevar intr-o mie de scuze decat sa faci ce ai promis.

Vad adesea persoane care se simt bine atunci cand iti promit ceva. Care simt ca devin dintr-o data mai importante atunci cand spun, raspicat “las’ pe mine!”, desi, la o ora dupa ce au promis ca vor rezolva ei ceea ce tu nu poti rezolva, isi dau seama ca ar fi o inutila bataie de cap sa se straduiasca sa si faca ce au zis ca pot face.

Am primit de-a lungul timpului foarte multe promisiuni, din partea unor oameni carora nu le-am cerut nimic. Mi s-a intamplat destul de des sa capat oferte de sponsorizare - care nu se materializeaza aproape niciodata - sau variante rapide de descalcire a unor ite birocratice care, de asemenea, nu au nicicand efect. Mi-au scris oameni necunoscuti care doreau sa imi finanteze urmatoarea carte - dar au disparut inainte sa o faca- si altii s-au oferit sa gaseasca o pila ca sa nu mai stau la coada la pasapoarte, dar nu au gasit si, pana la urma, mai tarziu si mai nervos, tot am stat la coada.

Urmaresc de ceva vreme si fenomenul promisiunilor nerespectate sub motivul cate unei depresii. Pentru ca au diverse angoase, oamenii se simt acoperiti atunci cand isi iau vorba inapoi si, in final, asteapta sa ii compatimesti tot tu. “Nu sunt in cea mai buna forma a mea”, iti spun atunci cand tu privesti derutat si ti-e jena sa le ceri socoteala pentru ce n-au dus la bun sfarsit. “Sunt foarte deprimat”, declara cei care nu vin la timp, pleaca la netimp si nu ispravesc ce aveau de ispravit nici la timp, nici la netimp.

Insa eu cred ca oamenii care izbutesc in viata sunt cei care se tin de cuvant. Vad la cei buni si eficienti ca nu-si iau vorba inapoi niciodata sau, atunci cand o fac, pentru ca nu intotdeauna poti realiza exact ce ti-ai propus, anunta din timp si restabilesc termenii unei noi promisiuni. Iar eu ma educ, in fiecare zi, sa invat sa spun Nu inainte de-a promite ceva ce voi dori apoi sa nu fi planuit niciodata in viata. Si sa devin mai atenta cu propriul meu cuvant, mai mandra de el, mai nobila in felul in care il folosesc si il daruiesc. Pentru ca e tot ce am mai de pret.

Blogurile

De ce comenteaza atatia oameni articolele de pe bloguri? De ce ies in spatiul virtual atatea suflete, construind povesti de iubire si prietenii care schimba vieti, luandu-se la cearta sau indragostindu-se unii de altii? Si de ce, la un moment dat, cei care au venit se hotarasc sa plece?

Acum un an si jumatate, cand am infiintat blogul meu personal, nu stiam absolut nimic despre bloguri. Prima data cand am scris pe un blog am facut-o chiar pe pagina mea, gazduita de site-ul revistei mele. Habar nu aveam de regulile blogaritului - daca pot sa ma exprim asa, si iata ca pot -, dar le-am inventat, incet-incet, luandu-ma dupa cele ale bunului simt.

Marturisesc acum ca nu mi-am imaginat ca va insemna pentru mine altceva decat o activitate de marketing. Imi doream sa cresc site-ul revistei mele si atunci m-am hotarat sa includ in reteta lui toate ingredientele de succes: bloguri, poll-uri, quiz-uri, interviuri, pictoriale, filmulete… Cam tot ce se cauta pe net. Dar, de la o zi la alta, intalnirile de pe blog au inceput sa insemne tot mai mult pentru viata mea. M-am marturisit tot mai onest, si oamenii mi-au raspuns tot mai sincer. S-au legat acolo prietenii, dar, fiind un spatiu deschis, s-au incins si scandaluri, din cand in cand. Iar atunci cand s-a intamplat ceva rau, cand cineva din afara a venit si a adresat critici sau cuvinte urate vreunuia dintre membrii mai vechi ai comunitatii, cel atacat a plecat. Si m-a lasat. Cel care a lovit a plecat si el, in curand.

S-a nascut apoi locul acesta magic, cu aroma de cafea, si povestea a reinceput. De mai multe ori am recunoscut ca viata mea s-a schimbat profund de cand mi-am facut prieteni pe bloguri. Ca oamenii pe care i-am intalnit in spatiul virtual mi-au dat putere si curaj sa merg mai departe in clipele grele si m-au felicitat in cele implinite. Ca ei au fost si sunt pentru mine exemple de noblete si generozitate. Ca mi-au devenit prieteni de nadejde, pe care i-am intalnit, apoi, si in viata reala. Am observat, insa, cat de vulnerabili la critici sunt cei care vin intr-un spatiu virtual, chiar si atunci cand nici macar nu si-au spus numele lor real. Cat de raniti pot fi de o vorba aruncata aiurea si cat de mult rau fac oamenii cu gandul inveninat care vin si arunca cu piatra in cate un suflet scos in lume  fara platosa.

Nici mie nu mi-e usor sa primesc atacuri cu vorbe grele. Dar, pentru ca mi s-a intamplat asta de mai multe ori, m-am obisnuit, aproape, cu durerea provocata de acuzatiile, desigur, intotdeauna anonime. De-a lungul timpului, am descoperit sub ID-uri fictive amice invidioase, neveste ale colegilor, cunostinte care imi zambesc in fata, dar ma injura pe blog. Iar eu rezist si nu ma mai supar, decat undeva, in adancul cel mai adanc al gandului. Observ, insa, ca atunci cand unul dintre oaspetii mei de zi cu zi este acuzat de ceva, uluirea lui indurerata ii este de nesuportat. Iar pericolul acesta pandeste la fiecare pas pentru ca, in lumea virtuala, uneori, oamenii pot fi chiar mai rai decat in cea reala, convinsi fiind ca aici nu vor suporta consecinte…

De ce comenteaza oamenii articolele de pe bloguri? Probabil pentru ca se regasesc in ele, pentru ca au la randul lor un punct de vedere interesant, pentru ca simt ca pot intalni in lumea aceea, in lumea aceasta, un suflet care sa-i inteleaga si sa-i asculte. Sau pentru ca asteapta sa se intample  o minune in viata lor.

De ce apar mereu pe bloguri personaje care, fara sa aduca niciun fel de opinie demna de luat in seama, vin si arunca cu noroi in oameni pe care nu-i cunosc? Pentru asta nu am gasit, inca, niciun raspuns. Dar mi-ar placea sa stiu ca toti cei aflati impreuna in lumea virtuala au invatat sa ia doar ce e mai bun din intalnirile la o cafea, la un cuvant. Oare se poate? Imi place sa cred ca da.

Secretul fericirii

M-am intrebat de unde vine fericirea mea de azi. Am cercetat atent  sa inteleg prin ce se deosebeste iubirea pe care o traiesc acum de alte iubiri in care credeam ca mi-am gasit un strop de liniste.

La capatul sirului de intrebari am ajuns la un singur raspuns. Astazi sunt fericita pentru ca nu mai am nevoie sa ma prefac. Pentru ca nu mai sunt obligata sa joc niciun rol. Pentru ca mi se da dreptul sa fiu eu insami si, culmea, cineva ma iubeste pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce pot sa fiu.

Am stiut dintotdeauna ca linistea dinauntru vine atunci cand faci pace cu tine insuti si cu lumea din jur. Cand gandul tau e totuna cu vorba pe care o rostesti si cu fapta pe care o faci. Mi-am dat seama ca marile dureri, marile dezechilibre, marile prabusiri vin peste noi atunci cand gandul ne cere altceva decat suntem obligati sa declaram si sa facem.

Am trait ani buni, ani rai, in care am spus Da, desi gandul meu tipa Nu. In care am facut ceea ce imi spuneau altii sa fac, desi sufletul meu imi poruncea sa ma impotrivesc. In care cuvintele mele mi-au contrazis gandurile pentru ca traiam cu teama ca, daca nu spun ceea ce oamenii de langa mine vor sa auda, voi fi parasita. Iar singuratatea mi se parea o optiune de neindurat. Am spus “te iubesc” si neiubind, am spus “te rog”, desi aveam inima trufasa, m-am prefacut ca fac dragoste, desi dragostea mea era in alta parte.

Azi iubesc de buna voie si traiesc de buna voie, langa un om caruia ii spun adevarul si numai adevarul. Am gandul slobod si cuvantul liber, iar gesturile mele nu ma mai obosesc niciodata, fiindca vin din adancul inimii. Iar daca nici asta nu se numeste fericire, atunci inseamna ca, totusi, n-am aflat secretul adevaratei bucurii si ca tot ceea ce traim e doar un vis in care visam ca visam ca fericirea a venit si pentru noi. Dar se va face, curand, dimineata…