Criticam. Laudam. Asteptam

Nu reusesc sa imi dau seama care atitudine ne mobilizeaza mai tare. De multe ori, am impresia ca oamenii se indeamna sa ia cuvantul (sa scrie, sa vorbeasca, sa susoteasca) atunci cand sunt nemultumiti de ceva. Alteori…

Am observat ca sunt oameni pe care nu ii scoate din mutenie decat supararea. Nu graiesc, nu intervin, nu se prezinta decat daca ceva i-a indignat. Iar atunci simt nevoia sa contrazica. Sau sa injure. Cand vorbim despre interventiile pe internet, cei care protesteaza nici nu-si dau numele real. Cand vorbim despre intamplarile care ne aduc fata in fata, cel mai adesea protestatarii se impart in doua tabere: cei care spun pe fata ce ii nemultumeste si cei care barfesc pe la spate, incercand sa ii instige pe altii.

Eu am parte, insa, mai mult de intalniri cu oameni pe care ii urneste din loc bunavointa, admiratia, dorinta sincera de conversatie. Prin natura meseriei mele, sunt atat de norocoasa, incat intalnesc oameni amabili, care au ceva de impartasit, care vor sa isi spuna povestile si se bucura sa le citeasca pe ale mele, pentru ca se regasesc in uimiri, in asteptari, in razvratiri, in emotii pe care eu le-am trait deja si am avut curajul sa vorbesc despre ele. Primesc in fiecare zi a vietii mele laude care ma fac sa rosesc si mi se par intotdeauna exagerate, dar intorc multumiri, cu recunostinta, celor pe care i-am facut sa imi raspunda la cuvinte, confirmandu-mi astfel ca viata mea are un sens.

Insa dincolo de cele doua categorii clare de oameni, care iti ies in intampinare sau iti raspund ca sa iti dea dreptate sau ca sa te contrazica, intrevad adesea o categorie nedrept de bine reprezentata de oameni care nu vor sa vorbeasca deloc. Care stau si asteapta ziua de maine fara sa vrea sa teoretizeze, inchisi intr-o tacere, intr-o speranta sau intr-o asteptare din care nu-i poate scoate nimic. Iar daca nu stiu sa imi dau seama daca sunt mai multi cei dornici sa critice decat cei bucurosi sa iti dea dreptate, cred ca pot sa evaluez ca, din pacate, cei mai multi sunt cei care nu mai vor de mult sa intalneasca oameni noi. Care nu mai vor sa teoretizeze. Care isi traiesc viata si asteapta ca, intr-o zi, intelesurile sa vina de la sine. Filosofii. Nepasatorii. Insinguratii. Ciudatii. Genialii. Sau, pur si simplu, cei pe care nu am reusit inca sa ii preschimbam in prietenii nostri.

Deocamdata…

Un ocean al gesturilor invaluit in atingerea celor apropiati!

Pierduti in marea de desert a cuvintelor suntem cel mai adesea intr-o goana nesfarsita inspre a ajunge la momente si expresii diferite uitand placuta eternitate a aceea ce se vrea a tinde mereu inspre realizarea unei persoane infinit mai vii si mai prezente decat ceea ce gasim in gesturile ordinare ale unei continuitati uzuale. Avem tot ce ne dorim, ceea ce credem este ceea ce urmeaza si ceea ce stim este ceea ce avem - nimic mai diferit decat o simpla soapta si un simplu gest, vin sa ne apropie sau sa ne calauzeasca in viata pe noi sau poate doar pe faptele noastre… atunci, e poate extraordinar, cand reusim sa ne bucuram de fiecare clipa petrecuta impreuna!
O vara ispititoare de amintiri va doresc

Complimente

Simtim nevoia sa ne facem unii altora complimente, numai ca, de foarte multe ori, rezultatul este exact pe dos. Reusim sa il facem pe cel gratulat cu vorbe de lauda sa se simta stanjenit sau chiar nefericit.

Pe mine ma ingrozeste intotdeauna avantul celor dornici sa faca remarci referitoare la varsta. “Nu-ti arati varsta” spun unii, iar interlocutorii lor spun un “multumesc” strepezit, pentru ca se gandesc ca remarca asa-zis amabila inseamna ca, desi sunt in varsta, uite, se tin bine, totusi. “Nu ti-as fi dat varsta asta” e iarasi o afirmatie cu doua taisuri care, desi are aproape intotdeauna intentii bune are, in tot atatea cazuri, rezultate proaste.

Formula “Vai ce ai slabit” poate suna, si ea, neplacut, unui om care nu s-a considerat niciodata prea gras, ca sa nu pomenesc despre cat de rau te poate lovi in moalele orgoliului orice referire la faptul ca te-ai ingrasat si esti, desigur, “grasa si frumoasa”.

De mai multe ori am auzit formula pe care, categoric, oameni cu mult mai vizibili decat mine, o indura si mai frecvent: “aratati mai bine in realitate decat la televizor”, care te face sa te intrebi, automat, cat de rau trebuie sa fi aratat la televizor daca asa, nemachiata si in rochie de strada, arati mai bine decat atunci cand erai data cu smacuri speciale si purtai haina de sarbatoare.

“Te plac asa cum esti” e tot o formula cu doua taisuri, care te arunca, pe loc, in abisul interogatiei legate de cum esti, de fapt, daca admiratia celuilalt vine in ciuda trasaturilor tale.

Ma abtin sa fac complimente atunci cand nu sunt sigura ca nimeresc pe un taram propice si, recunosc, sunt destul de circumspecta cu amabilitatile altora. Dar imi plac complimentele. Visez sa traiesc intr-o lume in care sa ne vorbim unii altora numai despre ce avem frumos si sa ne aducem bucurie, prin doar cateva cuvinte, bine alese. Care, insa, ar putea fi acelea care sa mearga la sigur?…

O fraza memorabila

Rezonam in primul rand la lucrurile care au legatura cu noi. Ne impresioneaza filmele si cartile in care ne regasim, cautam in arta si in povestile din jurul nostru solutii pentru propriile noastre dileme.

De-a lungul vietii, am intalnit, fiecare dintre noi, macar o fraza, un gand, o reflectie care ne-a deschis noi orizonturi. Cineva, un cineva stralucitor, genial,  - sau doar mai destept, mai lucid sau mai talentat decat noi in puterea sa de a se exprima - a asezat in cuvinte o idee care s-a potrivit manusa pe intregul nostru fel de a fi.

Eu am cateva fraze pe care le pot aseza ca motto al intregii mele existente si am cateva sintagme a caror desavarsire imi este emblema. Mi-am asezat blogul marilor mele marturisiri sub vorbele lui Octavian Paler: “Ceilalti lupi m-ar sfasia daca ar sti ca urletul meu e in realitate un plans”. Iar in chestionarul lui Proust am raspuns ca fraza sub umbra careia mi-as adaposti destinul este “Iart-o, Doamne, ca a iubit prea mult”.  Dincolo de marturisirile mele deja infaptuite, va spun ca as fi dat orice sa fi putut scrie eu versul lui Nichita “Atat de mult eu o iubeam pe ea, ca insusi cerul se curba albastru”, ca ma cutremur de maretia eminescianului  ”Mai suna-vei, dulce corn,/ Pentru mine, vreodata?”, de splendoarea cuvintelor lui Omar Khayyam: “Si trupul tau care mi-e astazi cel mai dorit dintre limanuri…”

Care sunt frazele tale-reper? Care sunt cuvintele memorabile pe care le-ai intalnit intr-un moment cand aveai nevoie sa iti randuiesti viata? Care sunt citatele tale favorite, motto-urile sub care iti adapostesti inima?

Cel mai greu e cand e simplu

Ar fi cu mult mai usor daca le-am face pe toate la timpul lor. Daca nu ne-am incalci viata in amanari si daca nu ne-am pierde in cate un lant nesfarsit de interpretari alambicate ale unor realitati simple.

Insa, nu stiu de ce, o data cu trecerea anilor, capatam deprinderi tot mai nefolositoare. De exemplu, ne invatam sa lasam totul pe ultima clipa si, de foarte multe ori, facem asta cu mandrie. In anii facultatii, ne luam la intrecere sa lasam toate raspunderile pe zilele si, mai ales, pe noptile din sesiune, ca si cum ar fi cu adevarat o mare isprava sa fii neserios un an intreg, apoi sa te storci intr-un efort disproportionat ca sa inveti intr-o zi ce altii au reusit intr-un an. Si sa uiti tot, desigur, peste inca o zi… Apoi, de-a lungul vietii, preluam obiceiul, la pachet cu nejustificata mandrie: lasam pe ultima clipa prezentarea de la birou, vaccinul copilului, vizita la stomatolog. Iar pe cei care isi planifica totul din timp ne invatam sa ii ironizam..

E simplu sa spui adevarul mereu. Sa nu ascunzi nimic despre tine, sa nu te lasi impresurat de taine paguboase. Dar noua ni se pare greu ceva atat de simplu, si-atunci ajungem sa cadem in plasa ascunzisurilor si a lucrurilor spuse doar pe jumatate. Dupa ani si ani de incalceli, nu mai stim nici noi ce am spus si cui. Am o prietena care nu i-a marturisit niciodata mamei ei ca a divortat, apoi s-a recasatorit cu acelasi barbat. Si un prieten care nu i-a spus sotiei ca are un copil facut cu o alta femeie, care locuieste intr-o alta tara. Sigur ca ar fi cu mult mai simplu sa spuna adevarul si sa mearga mai departe fara povara unor taine atat de apasatoare. Dar nu e usor atunci cand e simplu.

Ar fi simplu sa iertam oamenii care ne-au facut sa suferim si sa uitam intamplarile care nu ne-au fost pe plac. Insa noi alegem mereu sa tinem minte, sa ne revoltam, sa vrem sa ne razbunam. Preferam sa avem vieti complicate si suflete grele, desi ar fi atat de simplu daca am putea face curatenie in ganduri, in fapte, in cuvinte…

Declaratii de dragoste

“Nu am ochi decat pentru tine. Si cu ochii inchisi, tot pe tine te vad”. E o replica din “Pisica pe acoperisul fierbinte”, o declaratie splendida care mi-a rascolit toate amintirile.

Auzind-o, m-am intrebat cand am facut ultima data o declaratie de dragoste. Cand am simtit nevoia sa asez in cuvinte alese sentimentele mele, dorinta mea imperioasa de a-i arata celui iubit ceea ce simt. Cand m-a tulburat ultima oara un vers scris parca anume pentru inima mea. Si mi s-a facut dor de lunile de inceput, de tulburatoarea stare de indragostire, de ravasirea aceea superba care nu-mi dadea voie sa dorm, sa respir, sa privesc frumusetea lumii fara s-o impart cu locatarul gandurilor si al inimii mele.

De-a lungul vietii, mi-am gasit in carti si in filme replici de dragoste pe care le-am imprumutat pentru iubirile mele. M-am marturisit, ani la rand, destinatarului sentimentelor mele chinuite si fara speranta, cu vorbele personajului din Pacientul englez: “In fiecare noapte te scot din inima mea, si in fiecare dimineata te gasesc acolo, la loc”. Am recitat apoi, ametita de dorinta, vorbe de dor pentru “trupul tau care mi-e astazi cel mai dorit dintre limanuri”, la fel cum spus-a Omar Khayyam. Am imprumutat vorbele lui Nichita Stanescu  si am soptit “si sa te-mbratisez cu coastele-as fi vrut” sau am dardait de frisoanele indepartarii fara voie, ascunzandu-ma sub versurile Anei Blandiana: “Fara tine mi-e frig./N-am inteles niciodata/ Cum simte aerul/ Ca ai plecat.”

Si, intr-un final, mi-am ingaduit sa iau versurile lui Adrian Paunescu si sa le fac chezasie a unei iubiri fara sfarsit: “Si jur pe tine si pe apa toata/care ne tine barca inclinata/ ca vei ramane - dincolo de numar/ si dincolo de forme, masti si vorbe - /al meu, de-a pururi, ca un brat in umar.”

Care sunt cele mai frumoase declaratii de dragoste pe care le-ai facut sau care ti-au fost adresate? Care sunt cele mai frumoase cuvinte de dragoste pe care le-ai auzit undeva, candva? Le-ai trait? Le mai astepti? Le visezi inca?