Impreuna cu fiica mea…

Imi amintesc cu placere de Craciunul din anul 2010. Pentru prima data, am sarbatorit intr-o noua formula. Mai precis, familiei noastre i s-a adaugat un nou membru, fetita noastra iubita. Am impodobit bradul cu mare emotie si am scris scrisoarea catre Mos Craciun in numele ei… Am realizat ca ea e cel mai frumos cadou pe care il puteam primi, asa ca eu nu am mai cerut nimic de la Mos Craciun. Acum, in prag de sarbatoare, ascultam colinde, bem Jacobs si asteptam cu nerabdare reactiile ei la vederea bradului impodobit. DA, ar fi raspunsul la intrebarea care da titlul concursului! Craciun fericit!

Ningea infernal…

Desi e primavara cu acte in regula, a nins napraznic, ca-ntr-o zi de miez de iarna atunci cand noi am spus Da in fata ofiterului starii civile. Pentru ca acum cateva zile ne-am casatorit.

Am facut toate lucrurile intr-o alta ordine decat cea fireasca. Mai intai am ramas insarcinata si abia apoi am fost convinsi ca ne iubim. Iar dupa aceea, am asteptat sa nasc si ceva mai tarziu am depus actele pentru casatorie. E drept ca ne-au impiedicat sa trecem la fapte mai devreme tot felul de incurcaturi birocratice, divorturi si partaje nefinalizate pana la stadiul definitiv. Dar marturisesc acum, cu mana pe inima, ca nu am avut nicio clipa inainte senzatia ca, fara acte, nu am fi o familie.

Nu stiu sa spun daca intr-adevar casatoria mai are un rol insemnat in mersul unei iubiri. As minti sa spun ca simt cea mai mica diferenta intre ceea ce simteam inainte sa devin, oficial, sotia barbatului langa care traiesc. Dar stiu sigur ca ziua cununiei noastre a fost o zi ciudata, ametita de emotii, in care se facea ca  ningea infernal, eu strangeam la piept un buchet de lalele, iar iubitul meu o aseza pe fetita noastra pe masa unui primar care ne intreba ceva, noua ne vajaiau urechile si nu auzeam prea bine ce, dar raspundeam cu Da.

De ce nu stim sa spunem NU

Foarte rar sunt in stare ca, atunci cand mi se cere ceva, sa refuz transant si ferm. Si stiu sigur ca nu doar eu sufar de slabiciunea asta. Englezii au gasit formula dulceaga a lui “Ma tem ca nu”, dar noi, in romana, foarte adesea spunem DA, pentru ca nu avem curajul de-a ne sustrage dintru inceput.

Sufar de lasitatea neasumarii refuzului si in chestiunile marunte, si in cele insemnate. Primesc zilnic telefoane la care sunt intrebata daca voi ajunge la tot felul de evenimente si, recunosc cu rusine ca, de multe ori, mai ales atunci cand sunt grabita, spun ca voi veni, chiar daca stiu sigur ca nu am cum sa ajung. Am ajuns sa fac asta si pentru ca, in timp, am priceput ca daca declar cinstit ca nu am de gand sa merg, fata cu voce dulce de la capatul celalalt al firului va incepe un demers lung si obositor in care sa ma convinga ca-mi va parea tare bine daca voi ajunge si, intr-un final, ma va obliga sa promit ca merg. Sa promit mincinos si sa ma incarc cu un pacat nesuferit…

Nu stiu sa spun NU atunci cand cineva imi cere sa mai stau un minut undeva, fiindca vrea sa-mi comunice neaparat ceva, comunicare care este, evident, in interesul lui. Oricat de tare m-as grabi - si intotdeauna ma grabesc foarte rau - nu am puterea sa spun “lasati, vorbim alta data”. Ma opresc, stanjenita, si bineinteles ca minutul promis se transforma intr-un manunchi mai groscior de minute.

Nu stiu sa spun NU cand cineva imi cere bani, chiar si atunci cand nu am. De cateva ori m-am imprumutat eu insami ca sa pot sa imprumut mai departe pe cineva care mi-a cerut cu insistenta un ajutor financiar, cateodata nerambursabil.  Nu stiu sa spun NU nici atunci cand cineva imi cere cu tot dinadinsul o intalnire, desi stiu prea bine ca e timp pierdut. De fapt, am observat ca nu insista napraznic sa iti ceara ceva decat aceia care au ei ceva insemnat de obtinut. Cei care vor sa iti propuna ceva cu adevarat valoros pentru tine iti explica limpede de la inceput si, daca-ti cunosti interesul, n-ai nevoie de munca de lamurire. Spui DA, fara ezitari.

Dar, cu mult mai grav este ca, de-a lungul vietii, am facut compromisuri serioase numai fiindca m-am lasat asuprita de rusinea de a refuza. Am acceptat sa fac si al doilea pas in relatii paguboase, in care ma lamurisem de la prima intalnire, numai de jena de a nu spune NU si de a-l jigni pe amaratul care nu-mi placea niciun pic. M-am prefacut ca nu vad inselatorii si minciuni, din simplul motiv ca nu am fost in stare sa spun ca nu, nu cred o iota din scuzele si explicatiile acelea cusute cu ata alba. M-am inhamat la proiecte grele si nesuferite, numai fiindca nu am fost capabila sa ma sustrag. M-am angajat sa fac munci neinteresante si drumuri inutile, doar fiindca mi se inclesteaza gura si sufletul cand vine vorba sa spun, clar, tare, NU. Nu stiu, nu pot, nu ma intereseaza. Si daca pentru toate celelalte metehne ale mele despre care vorbesc deschis, tocmai ca sa le gasesc mai usor leacul, ma simt in stare sa gasesc, mai devreme sau mai tarziu, o rezolvare, pentru slabiciunea asta nu intrevad mari posibilitati de ameliorare. Dar niste sfaturi mi-ar fi de mare folos. Daca-mi vor fi date pe ton imperativ, n-am sa pot sa le spun NU, si-am sa le urmez…