Cand nu il mai iubesti

Sunt tot felul de semne menite sa-ti dea de inteles ca dragostea e pe sfarsite. Dar, de cele mai multe ori, le ignoram, cu buna stiinta, sau ne asezam sub umbrela gandului ca nu poate fi decat ceva trecator.

Cand te trezesti ca nu mai auzi ce iti spune. Sau cand ceea ce spune te plictiseste atat de tare, incat alegi de buna voie sa nu mai auzi. Cand iti vine mereu sa-i faci cate un repros, dar te abtii, fiindca stii ca nu se poate trai asa. Cand a face dragoste devine o obligatie, pe care incerci s-o eviti prin diverse tertipuri sau o accepti in sila, stiind cat de grav e sa refuzi transant asa ceva. Cand orice nimic e un bun prilej de cearta. Cand nu va mai plac nici aceleasi filme, nici aceeasi muzica, nici aceleasi carti. Cand comportarea lui in public te stanjeneste. Cand simti nevoia sa ii mistifici portretul, imbunatatindu-l, atunci cand povestesti ceva despre el.

Ce faci atunci cand intelegi ca nu asta e drumul cel bun al inimii tale? Te dezmeticesti si pui capat unei povesti in care nu mai ai bucurie si speranta? Sau strangi din dinti si-ti spui ca ti-ai trait, la timpul lor, iubirile, iar acum a venit vremea resemnarii?

Stiu cat de greu este sa ai puterea sa recunosti ca moare iubirea. Stiu cat de greu e sa iti regasesti curajul de a o lua de la capat. Dar pentru o viata traita in demnitate, pentru o viata in care iubirea sa ocupe rolul inalt si splendid pe care il merita, o viata in care sa avem dreptul sa fim cu adevarat  fericiti probabil ca nu exista nicio alta solutie. Sau poate exista?

Cand spui exact pe dos

Mi se intampla sa spun, uneori, lucruri exact pe dos fata de cele pe care le gandesc. Cand ma intreba cineva daca m-am suparat… Cand un barbat pe care l-am iubit imi cere voie sa ma paraseasca…

Am reascultat de curand cantecul celor de la Poesis, Elegie, pe versurile lui Zaharia Stancu:

“am uitat de mult cum arati,
dar poate ochii-ti erau albastrii,
parul aprins ca padurile toamna,
mainile mici, si viorii

am uitat de mult cum vorbesti,
dar parca aveai glasul scazut.
mai aud, ca prin vis, o vioara
inganand in trecut

nici nu-mi pasa de tine, nu-mi pasa
dac-ai murit, daca traiesti…
doar o ciuda smintita ma zbuciuma.
cresti din zapezi si matasa”

Si mi-am dat seama ca, uneori, cand ne doare prea tare o decizie a altuia, o intamplare asupra careia nu am avut putere, un gand nascut din mintea altcuiva, nu mai avem curajul sa spunem ce simtim. “Nici nu-mi pasa de tine, nu-mi pasa”, le spunem celor pe care ii iubim cu deznadejde, dar stim ca dragostea lor nu ne mai poate ocroti de tristete. “Am uitat de mult cum arati”, le soptim in gand, cu zambet inghetat, celor al caror chip il purtam pe vecie in suflet si in gand, carora le-am putea desena, oricand, din memorie, conturul obrazului, linia coapselor, profilul admirat indelung…

“Te deranjeaza daca plec?”, mi-a spus intr-o zi un om care as fi vrut sa ramana langa mine pentru totdeauna. “Mergi cu bine”, i-am raspuns, si am ridicat mana sa-l inchin, sa-i fie drumurile aparate de primejdii.  Ani la rand, apoi, m-am intrebat cum ar fi fost daca as fi spus ce gandeam. Daca l-as fi implorat sa ramana. Dar am avut ragaz -aceiasi ani- sa-mi dau seama ca, uneori, cand bataliile au fost pierdute de dinainte de-a incepe, in numele unui rest de demnitate, avem chiar si dreptul sa mintim.