Stau pentru copii

Aud in stanga si-n dreapta o justificare care spoieste cu o glazura nobila nenumarate relatii bazate pe compromisuri. “Stau pentru copii”…

Se folosesc de aceeasi scuza, de acelasi motiv, de aceeasi durere, de aceeasi traditie, si barbati si femei care, altfel, nu-si mai gasesc de multa vreme locul langa partenerul lor din casa. Si, in adancul inimii, ii inteleg pe fiecare dintre ei. E adevarat, nimeni nu vrea sa isi raneasca copiii. Pentru pruncii nostri suntem in stare de orice sacrificii. Suntem in stare sa nu dormim si sa nu mancam. Sa ne umilim si sa cersim. Sa mergem desculti pana la capatul lumii si sa venim inapoi, ca sa ii mai vedem o data. Si-atunci, daca suntem in stare de orice sacrificii, de ce nu ne-am arunca si inima in focul tristetii vesnice pentru ei?

Oamenii intelepti si lucizi stiu, insa, ca niste copii care traiesc langa parinti nefericiti vor porni ei insisi in viata oropsiti de amprenta tristetii. Copiii care cresc in umbra unui parinte infidel vor fi ei insisi infideli sau isi vor cauta, din instinct, parteneri necredinciosi, incercand sa ii vindece de meteahna despre care au inteles din copilarie ca aduce atata suferinta. Si nu vor reusi. Si atunci concluzia, taiata in carne vie de inima, e ca, atunci cand un barbat si o femeie nu mai sunt fericiti impreuna, e mai bine sa se desparta, ca sa-si fereasca copiii de spectacolul neputintei si al deznadejdii.

Totusi, pasul despartirii e cumplit de greu de facut. Ne temem de singuratate, ne temem ca nu vom mai gasi nicicand partneri care sa ne iubeasca copiii sau ne temem ca n-o sa ne mai vrea nimeni cu copiii nostri cu tot. Si atunci ramanem in relatii chinuite, mintite. Iar formula “Stau pentru copii” ne salveaza demnitatea in propriii ochi. Si in ochii lumii.

Cine iubeste si nu lasa

Pe oamenii care ne iubesc cu adevarat nu-i putem parasi niciodata. Pentru ca e imposibil sa nu ii iubim si noi pe aceia care ne daruiesc pe de-a-ntregul dragostea lor. Si chiar daca se intampla cateodata sa ne despartim, fiindca viata ne arunca pe unul intr-o parte a orgoliului si pe celalalt in cealalta margine a trufiei, daca suntem meniti unul altuia, ne vom reintalni.

Un foarte bun si drag prieten mi-a spus ca iubita lui l-a parasit. Fara ca ei sa se fi inselat, fara sa se fi mintit, fara sa-si fi consumat iubirea, totusi, intr-o clipa de razvratire sau de nemultumire, ea a ales sa plece, singura, pe un alt drum.

“Stiu ce am gresit si o voi aduce inapoi”, mi-a spus. Si eu l-am crezut, pentru ca sunt convinsa ca atunci cand iubesti cu adevarat, generos si nemarginit, e imposibil sa nu-l convingi pe celalalt sa iti raspunda in acelasi fel. Dragostea cere dragoste, intr-un fel de revers splendid al dorintelor noastre de razbunare. Si chiar daca am trecut in viata prin mai multe despartiri, in care fie eu am plecat si nu m-am mai uitat inapoi, fie am fost parasita sau alungata, eu am stiut ca, de fapt, nu acelea erau marile povesti de iubire care-mi fusesera harazite, ci doar episoade frumoase, emotionante, pe care le-am traversat ca sa pot ajunge, candva, acolo unde-mi este limanul fericit.

Daca ar fi fost mai mult decat episoade, iubirile acelea nu s-ar fi putut destrama. Cel plecat s-ar fi intors, iar cel alungat nu s-ar fi dat dus, din orgoliu, niciodata. Ci, iubind, s-ar fi asezat pe pragul alesului sau si ar fi asteptat, oricat de mult ar fi fost nevoie.

“Daca o iubesti cu adevarat, vei reusi”, i-am spus. Si nu doar ca sa il consolez sau ca sa-l incurajez, ci pentru ca eu cred ca o mare iubire, in care inca nu s-au incalcat regulile, nu s-au terfelit inimile in tradari, in razbunari, in mistificari, are toate sansele sa-si regaseasca drumul cel bun spre vesnicie. Eu cred in forta adevaratei iubiri. Si cred ca cine iubeste nu lasa, nu de teama blestemului din cantec, ci de teama eternitatii traite fara rost.

Dupa divort

Perioadele despartirilor scot din oameni cele mai rele, mai urate, mai periculoase instincte de razbunare si de aparare. Cei care au fost parasiti impotriva vointei lor - pentru ca intotdeauna unul isi asuma curajul sau nebunia de a pleca, lasand in urma o revolta - se repliaza intru atac, iar cei care au plecat cu gandul de a-si vedea de fericirea lor egoista se razgandesc si intra in jocul dusmaniei.

Iubirile intrerupte brusc sunt urmate de perioade intense de ura arzatoare. Cei care nu puteau respira candva unul fara celalalt ajung sa se sufoce de rautate, de indignare, de dezgust in fata deciziilor la care nu mai participa si pe care nu le pot accepta. Fostul iubit devine dintr-o data o faptura mizerabila pe care declara ca au dispretuit-o de la bun inceput, insa, din altruism, din bunatate, s-au incapatanat dorind sa o schimbe intru fericire.

Unde se duc iubirile noastre? Ce se alege din generozitatea care ne face sa ne invaluim partenerii de care suntem indragostiti intr-un nimb de tandrete si splendoare, dincolo de care niciun defect nu mai pare insemnat sau durabil? Cum de aceia care ne-au fost liman si reper insemnat al sufletului se preschimba, numai pentru ca nu ne mai iubesc, in monstri pe care vrem sa ii ucidem abia dupa ce i-am torturat indelung, luandu-le casele, copiii, numele si bucuria de a trai?

Opusul iubirii nu este ura, este indiferenta. Cat inca mai uram, iubirile noastre nu sunt stinse de tot, dar din ele a ramas doar otrava, doar sfasierea. Abia cand nu mai privim inapoi cu manie, cand reusim, din nou, sa vrem binele celui care a trait alaturi de noi candva, asa cum se cuvine sa vrem binele oricarui semen, inseamna ca am trecut cu adevarat peste o iubire, peste o dezamagire si, uitand, iertand, ni se da sansa sa iubim din nou. Si sa fim fericiti.

Dupa despartire, potopul

Toata lumea ii condamna pe cei care, dupa ce s-au despartit, scot la iveala marturisiri ingrozitoare despre fostii lor parteneri. “De ce ai stat cu el?”, “De ce ai ramas langa ea?”, intrebam cu totii atunci cand aflam ca aceia care se despart cu scandal au trait indurand tot felul de nedreptati.

Ni se pare firesc ca oamenii sa se desparta fara sa scoata la iveala vreo nemultumire. Ne imaginam ca aceia care s-au sarutat si s-au iubit candva n-ar trebui sa se planga vreodata de partenerii pe care, odinioara, ii ridicau in slava tuturor sperantelor lor. Si, totusi, daca suntem onesti, ne dam seama ca si noi insine i-am improscat cu ganduri si vorbe otravite pe aceia pe care i-am iubit, dar langa care nu ne-am putut gasi linistea.

Acum, in zilele pe care le traversam, Monica si Irinel se cearta nu doar pe copil, ci si pe amintiri. Oana si Pepe sunt gata sa declare ca nu s-au iubit niciodata cu adevarat, asa cum au facut, de-a lungul anilor trecuti, tot felul de cupluri care, dupa ce s-au iubit cu nabadai, s-au vazut nevoiti sa se desparta dintr-un motiv sau altul.

In timp ce romanii se revolta de acuzatiile pe care vedetele aflate in pragul divortului le arunca de la una la alta, eu ma gandesc ca a te dezice de dragostea din care tocmai te-ai eliberat e o cale destul de eficienta prin care sa te aperi de suferinta. Sa spui “n-am iubit niciodata”  e o forma brutala si sigura de a te scutura de doliul pe care, altfel, l-ai duce cu tine multa vreme daca ai recunoaste ca iubesti si acum, numai ca fara speranta. Deci, ce facem dupa despartire? Tacem sau spunem? Iubim sau uram?…

Cand nu faci planuri

Prietena pe care am intalnit-o ieri mi-a marturisit ca prima ei relatie fericita pe care a reusit s-o construiasca este cea prezenta, cu un barbat care locuieste in alt continent decat ea.

Avea si o gramada de argumente: ca le e tot timpul dor unul de celalalt. Ca nu e nevoie sa-si suporte defectele. Ca nu se intalnesc decat atunci cand sunt pregatiti pentru intalnire. Ca in putinele zile pe care le petrec unul cu celalalt nu au timp sa se plictiseasca, sa se gelozeasca, sa se ciondaneasca.

Am intrebat-o, firesc, daca nu e geloasa, iar ea mi-a raspuns ca a trait cinci ani langa un barbat, impartind cu el aceeasi casa, acelasi pat, aceeasi masina, dar ca nu a fost niciodata atat de sigura de partenerul ei cum este acum, cand iubeste un om care locuieste peste Ocean. Ca isi sunt fideli unul celuilalt, ca isi dau zilnic semne de viata si ca isi povestesc tot ce fac, clipa de clipa. Ca el o face sa se simta cea mai iubita femeie din lume si ca stie ca, fiind atat de departe, chiar nu are niciun interes sa joace teatru.

Dar interogatoriul meu a continuat cu intrebarea fireasca legata de planurile lor de viitor. “Nu vreau sa stric nimic”, mi-a argumentat ea lipsa lor de planuri de schimbare. Si desi am invatat la cursurile de comunicare pe care le-am urmat ca nu e recomandat, daca dorim o conversatie profunda,  sa punem la indoiala marturisirile interlocutorilor, in mintea mea au vajait o mie de intrebari care asezau iubirea lor sub semnul indoielii- din perspectiva mea.

Cand nu faci planuri intr-o iubire e semn de seninatate si impacare cu povestea ta de dragoste? E semn ca esti sigur pe ceea ce ai si te bucuri de prezentul tau ca si cum ar fi vesnic? Sau, de fapt, te temi sa investesti in ceva despre care, in strafundul sufletului, stii ca nu poate dura?

Eu simt ca as muri daca barbatul iubit ar fi nevoit sau ar alege sa traiasca departe de mine. Eu am nevoie de dragoste fuzionala si de imbratisare perpetua. Eu sunt un om chinuit si nesigur… Daca ar trebui sa ma despart de doua ori pe an de omul vietii mele, cu care ma intalnesc tot de doua ori pe an, probabil ca as rasturna lumile, as desfiinta granitele, as rearanja toate rosturile geografiei si economiei, ca sa dau, totusi, o sansa, iubirii mele.

Dar eu gresesc adesea si sunt pregatita sa imi recunosc, spasita, erorile. Erorile?…

Fostele sotii, fostii soti

Nu mi se pare un titlu de glorie sa te prezinti ca fiind, inainte de toate, sotia sau sotul cuiva, ca si cum tu n-ai avea o identitate suficient de precisa. Si, in mod sigur, mi se pare, cumva, nedemn sa te prezinti ca fiind fosta sotie a cuiva. Sau fostul consort.

Am citit ieri stirile despre Jennifer Crestol, soprana americana care a venit in Romania, tara fostului ei sot, cunoscutul Damian Draghici. Comunicatul de presa trimis de cei care i-au gazduit concertul preciza, inca din titlu, ca artista este fosta sotie a celebrului…

Cu riscul de a parea rautacioasa, marturisesc ca mi s-a parut caraghios. In primul rand, insasi venirea ei la capatul lumii, ca sa-si lanseze aici albumul, in tara in care a adus-o prima oara cel care ii era sot, mi s-a parut cumva in neregula. Ce sa caute o americanca sa-si lanseze un CD in Romania? Dar, cum traim intr-o lume libera, m-am oprit doar la intrebarea legata de maniera ei de a se prezenta ca fosta sotie.

Cunosc destule doamne care poarta numele fostilor soti, concomitent cu nevestele survenite ulterior. Sunt, asadar, simultan, mai multe madame Popescu, Ionescu, Antonescu, si niciuna nu ar renunta la numele celui care le-a facut onoarea sa le ia de nevasta, asta pentru ca traim inca intr-o lume in care ni se pare ca nu-i de colea sa se gaseasca cate un domn care sa ne fie stapan cu acte in regula. Cunosc si un fost sot al unei doamne celebre, care spune din primele cinci minute de conversatie cine-a fost nevasta lui dintai. Ba chiar si nevasta lui de-a doua se mandreste cu predecesoarea ei, si ii divulga numele de cate ori are prilejul, desi eu stiu ca, in general, actualele le antipatizeaza din start pe foste, iar fostele pe viitoare le urasc de-a dreptul.

Totul e posibil si, pana la urma, fiecare face ce vrea si ce poate. Din iubirile noastre incheiate putem ramane cu o casa si-o masina sau, uneori, cu un renume sau cu un  nume pe care l-am capatat si nu mai vrem sa-l dam inapoi, fie pentru ca ne-a invatat lumea cu el, fie pentru ca ni se pare noua ca ne creste valoarea blazonului. E ceva mai bine decat sa ramanem doar cu o inima facuta ferfenita. Dar eu cred ca tot ce tine de trecut ar trebui lasat acolo si neevocat decat la nevoie. Pentru ca, dupa fiecare despartire, oricat de dureroasa ar fi, incepe, de fapt, o noua viata.

Divortul- lasitate sau curaj?

E foarte greu sa iei decizia de a divorta de cel alaturi de care ai trait cativa ani, mai multi sau mai putini. Oricat de rau ti-ar fi in casnicia ta, decizia de a da divort nu vine aproape niciodata cu usurinta.

Intr-un manual de psihologie, pe lista celor mai grele traume aparute in viata unui om, divortul se afla pe locul al doilea, dupa decesul partenerului.  Indiferent cat de rau ar duce-o in relatia lor, oamenii  se tem cumplit sa divorteze. Chiar daca, in adancul inimii noastre, stim ca relatia in care vietuim este deja compromisa, ne pare rau de anii si sentimentele noastre investite. Cum sa renunti la o bucata de viata? Cum sa lasi in urma atatea sperante, atatea iluzii? Cum sa lasi o constructie pe care ai ridicat-o din temelie sa se ruineze? Cine-ti va da inapoi munca, si asteptarea, si visul?!…

Si, totusi, cel mai adesea, stim prea bine ca nu exista cale de intoarcere catre fericirea dintai si ca, la fel ca intr-o afacere paguboasa, nu exista nicio alta solutie decat retragerea. Cat inca nu s-a pierdut si ultimul rest de demnitate. Cat inca nu s-au risipit si ultimii ani de tinerete a inimii.

Numai ca ti-e mila de cel alaturi de care ai trait si te gandesti ca l-ai iubit candva. Ti-e groaza de lacrimile copiilor care n-au nicio vina si n-ai vrea sa le faci niciun rau, desi ai inteles de mult ca o familie inseamna cu mult mai mult decat sa duci copiii la scoala, sa-i culci la ora fixa, apoi sa adormi si tu de plictiseala si sa te trezesti al nimanui. Ti-e frica de singuratatea care va veni dupa despartire. Ti-e rusine de cei care te vor judeca pentru esecul tau. Iti pare rau de inocenta pierduta o data cu prima despartire, cu ultima speranta ca dragostea e vesnica. Te temi ca n-ai facut destul, n-ai luptat de ajuns, nu ai cautat destule solutii. Si te gandesti si ca, poate, nu exista deloc dragoste pe lume si nu-ti va fi dat niciodata sa fii fericit.

Daca il privesti ca pe o renuntare la lupta, divortul poate fi vazut ca un act de lasitate. Daca il intelegi ca pe un drept al unui om care vrea mai mult de la viata, este un mare act de curaj. Daca il traiesti masurandu-i durerea pe propriul tau suflet, vei sti ca e o piatra de incercare dincolo de care nu vei putea fi altfel decat mai puternic, mai aproape de intelesurile grele, dar profunde ale mersului nostru pe pamant.

De ce ne despartim?

Nu mi-au fost niciodata usoare despartirile. M-am smuls cu greu din fostele iubiri, chiar si din cele care-mi adusesera multa suferinta. Si m-am intrebat, de fiecare data, de ce doi oameni care s-au iubit ajung, totusi, sa se desparta?

Am frunzarit printre amintirile iubirilor mele si printre amintirile celor apropiati mie si am gasit o mie de motive pentru care relatiile nu mai puteau continua. Uneori se intampla ca unul dintre cei doi sa nu mai iubeasca. Te trezesti intr-o buna zi ca dormi langa un strain, ca stai la masa cu un om care nu-ti mai spune nimic care ti-ar putea face inima sa tresalte, ca atunci cand mana lui te atinge e ca si cum ti-ai atinge trupul cu propria mana, fara sa simti altceva decat o apasare calda, lipsita de fiori. Si chiar daca, uneori, stii ca cel pe care nu-l mai iubesti nu poarta nicio vina, esti obligat fata de tine insuti sa mergi mai departe si sa-ti cauti fericirea.

Stiu foarte multe povesti care s-au destramat pentru ca unul dintre cei doi obisnuia sa insele. Cu parteneri de ocazie sau, mai rau, cu o alta persoana constanta in viata si in inima lui. Cum e sa traiesti langa un barbat care, in acelasi timp, poarta in gand  doua femei si le saruta pe una azi, pe alta maine? Cum e sa traiesti langa o femeie despre care stii ca, dupa ce se ridica din asternutul tau se imbraca si porneste, poate, catre asternutul altuia? Cu neputinta de indurat…

De-a lungul vietii mele, m-am despartit, cu greu, de un barbat pe care il iubeam din tot sufletul, ca pe fratele, ca pe copilul, ca pe prietenul meu. Dar nu ca pe barbatul meu. Si apoi, dupa ce inima mi s-a vindecat de rana parerii de rau ca, totusi, intr-o relatie, prietenia nu poate tine loc de iubire, de ardere, de pasiune, m-am indragostit din nou. Si, dupa o agonie prelunga, m-am despartit de un barbat langa care nu ma simteam niciodata in siguranta. Care jura cu o mana pe inima si cu cealalta pe Biblie ca nu ma insala, dar ma facea sa ma simt ca si cum m-ar fi inselat- si-atunci nici nu mai conta unde se afla adevarul. La fel ca in “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”, chinul de-a descalci itele tradarii si pe-ale suferintei era mai greu de suportat decat rezultatele anchetei facute pe cord deschis.

Stiu oameni care s-au despartit pentru ca nu-si mai doreau sa faca dragoste. Am auzit de cupluri care s-au destramat pentru ca unul a evoluat prea mult, a facut scoli, cariera spectaculoasa, iar celalalt a ramas blocat in blazare. Stiu familii care s-au rupt pentru ca unul s-a indragostit de altcineva si a declarat, cinstit, ca vrea sa traiasca altundeva, acolo unde-i da ghes inima sa mearga. Am auzit si de cupluri care s-au despartit pentru ca unul isi dorea copii, iar celalalt isi dorea sa mai copilareasca, el insusi, o vreme. De povesti de dragoste intamplate din prea multa singuratate, in care, de fapt, cei doi nu aveau nimic in comun decat dorinta de-a avea un partener, povesti destramate cand singuratatea in doi a inlocuit-o pe cea onesta, de unul singur.  De relatii care au sucombat din prea multe griji, din lipsa banilor, din invazia necazurilor. De iubiri sufocate de gelozii constant iesite din matca.

Oricum ar fi fost, din orice motiv, m-au durut vestile despre despartiri. Eu cred ca intr-o poveste de dragoste esuata, chiar daca unul alege sa plece de buna voie, iar celalalt ramane parasit si nedumerit, de pierdut pierd amandoi. Cu fiecare despartire, se mai stinge o speranta, mai moare un vis.