Sorti si ursitoare

Ieri, cand a fost ziua a trei cunoscute realizatoare de programe de radio, m-am intrebat cat de mult semanam cu cei nascuti in aceeasi zi  cu noi. Cele trei doamne pe care le-am aniversat ieri, Liana Stanciu, Raluca Moianu si Mirela Retegan, au foarte multe lucruri in comun.

In afara faptului ca au aceeasi profesie, cele trei femei extraordinare s-au remarcat prin vocea lor spectaculoasa. Cred ca toti le-am auzit, macar o data, si ne-am minunat de claritatea, de profunzimea, de reverberatia vocii lor. In plus, toate trei sunt mame ale cate unei fetite…

Tripla aniversare de ieri m-a facut sa ma gandesc daca exista similitudini de destin intre mine si cele cateva persoane nascute in aceeasi zi cu mine. Si mi-am dat seama ca am in comun cate ceva insemnat cu fiecare dintre ei. Am trei copii, doua fete si un baiat, la fel ca o colega din scoala generala, nascuta in aceeasi zi si in acelasi an cu mine. Traiesc din dedicatia mea fata de cuvantul scris, la fel ca o amica dintr-o alta clasa de liceu, nascuta in aceeasi zi, doar ca un an mai devreme. Si, de fapt, sunt romantica si visatoare, curajoasa si sensibila ca mai toti Racii nascuti odata cu mine sau cu o zi sau doua inaintea mea sau dupa mine. In plus, de-a lungul anilor, mi s-a intamplat sa ma indragostesc mortal (si fara noroc) de doi barbati nascuti in aceeasi zi a zodiei Balantei, chiar daca la distanta de cativa ani unul de celalalt. Iar disponibilitatea mea de a ma indragosti de ei mi s-a parut un element care i-a legat, in mintea si in inima mea, pentru totdeauna.

Semanam sau nu semanam cu cei nascuti in aceeasi zi cu noi? E de vina zodia sau adevarul este ca ursitoarele lucreaza in ture care coincid, an de an, si dau, in aceeasi zi, cam aceleasi tuse sortilor care le intra in responsabilitate? Nu stiu exact, dar banuiesc ca da…

Ce facem cu amintirile?

As fi vrut sa traiesc o singura dragoste, sa impart viata cu un singur om care sa fie martorul tuturor implinirilor sau nedesavarsirilor mele. As fi vrut sa imi gasesc drumul inimii de la prima tresarire indragostita.

Dar nu e niciodata atat de simplu pe cat ne-am dori. Viata ne ademeneste pe cai intortocheate, folosindu-se de propriile noastre slabiciuni. Tineretea e, de cele mai multe ori, taramul incercarilor si, mai ales, al erorilor.

Stivuim in suflet istorii terminate abrupt si asezam una peste alta intamplari care apoi ne fac sa nu mai credem in sansele unei iubiri nemuritoare. Iar atunci cand, in sfarsit, gasim, totusi, dragostea cautata o viata, descoperind-o nu prin meritul nostru, ci prin mila soartei care se rastoarna intru noroc, nu mai suntem in stare sa ajungem la prospetimea credintei dintai.

Ce facem cu amintirile venite dinspre viata traita? Cum stergem din gand tradarile faptuite inainte de vreme, cum uitam ca omul pe care il iubim a mai iubit de o mie de ori inainte sa ajunga la noi? Cum spalam umbrele copacilor de parfumul saruturilor schimbate candva? Cum curatam filmele de amintirea mainii pe care am strans-o altadata, privindu-le? Cum facem trecutul sa devina trecut?

Eu, una, nu stiu.

Celebritate

Probabil ca toti ne-am dori sa fim celebri. Pornind de la tentatia de a fi aplaudati atunci cand ne spunem poezia, in copilarie, si ajungand pana la visul adult de a deveni miri sau mirese intr-o nunta mare si splendida, ducem cu noi isipita de a ne aseza, macar din cand in cand, in centrul atentiei celor din jur.

Din dorinta nebuneasca de celebritate, unii accepta sa apara la televizor chiar si in contexte negative. Asa cum stim cu totii, traim sub dictatura micului ecran, iar aceia care tanjesc sa fie recunoscuti pe strada sunt gata sa sacrifice tot felul de principii de care nu mai au nevoie. Din pofta de a fi vazute si admirate, unele femei sunt gata sa pozeze goale sau sa se marite cu barbati celebri pe care nu ii iubesc, dar alaturi de care ar capata si ele numele faimos si atentia publicului. Celebritatea este, asadar, o moneda de schimb extrem de pretioasa.

Din pofta de a atrage atentia celor de langa noi ne imbracam cu haine neobisnuite  sau ne parfumam generos, ca sa nu trecem neobservati. E tot un soi de mica celebritate, chiar daca numai intr-o incapere, intr-un magazin, intr-un tramvai.

Exista cineva care, in copilarie sau adolescenta nu a visat sa ajunga vedeta? Care nu s-a vazut, peste ani, devenit campion, star rock sau actor premiat? Probabil ca ne nastem purtand in noi tentatia celebritatii. Dar, undeva, pe parcurs, renuntam la indrazneala si ne impacam cu destinul de oameni simpli. Si nu vom sti niciodata daca a fost mai bine ca n-am avut noroc sau daca s-ar fi cuvenit sa luptam mai mult pentru o dorinta care ne-ar fi putut aduce implinirea…

Un copil pentru el? Un copil pentru tine?

Aproape ca nu imi mai amintesc motivul pentru care am facut copiii. Stiu sigur ca o lunga perioada nu am vrut copii, ca nu-mi placeau si nu-mi trecea prin minte sa devin mama. Apoi parca s-a schimbat ceva, dar as minti sa spun ca stiu exact ce.

Am scris si am spus o multime de povesti despre cum s-a produs schimbarea in gandul si in viata mea, insa, in momentele de luciditate, recunosc ca nu sunt in stare sa discern cat din ele este constructie literara si cat adevar. Marquez spune ca viata nu este ceea ce ai trait, ci ceea ce iti amintesti pentru a povesti. Iar eu il cred, pentru ca stiu ca povestea este aceea care ramane, aceea care merge mai departe de vietile si de adevarurile individuale. Totusi, dincolo de viata vazuta ca demers narativ, raman urmele pasilor nostri prin destin. Si raman oamenii pe care i-am intalnit si pe care i-am iubit, cei de dragul carora am facut gesturi, fapte, copii.

Traim intr-o lume in care femeile au dreptul sa aleaga daca raman sau nu insarcinate. Daca, totusi, asta se intampla fara stirea sau voia lor, exista sansa de a se razgandi si inca o mie de penitente pentru a fi iertate ca nu s-au simtit in stare sa duca lucrurile la bun sfarsit obstetric. Deci, categoric, in spatele fiecarui copil nascut exista o alegere. L-ai facut pentru ca ti l-ai dorit? L-ai facut pentru ca tanjeai sa devii mama? L-ai facut pentru a darui un miracol barbatului iubit? Sau pentru a-l tine langa tine, obligandu-l sa nu mai plece mai departe prin viata?

Acum, cand copiii mei sunt ai mei ca niste bucati de trup si de suflet, nu mai stiu daca i-am facut pentru barbatul iubit sau pentru mine. Sunt ai mei, pentru totdeauna. Am multe povesti, dar cred ca adevarul se ascunde printre randuri chiar si pentru mine insami. Sunt sigura ca i-as fi facut si daca mi-ar fi fost anuntata pedeapsa de a ii creste singura. De asta nu ma indoiesc, ba chiar am si martori, care traiesc fericiti langa mine si vor trai pana la adanci batranete. Dar nu pot sa fiu sigura ca atunci cand am decis sa ma bucur, bucuria a fost destinata sufletului meu sau uluirii lui…

Meseriile visate

In primii ani de scoala am hotarat ca vreau sa fiu profesoara de muzica. Am facut parte dintr-o clasa experimentala, care a avut profesor de muzica din clasa intai, iar profesoara mea era incredibil de frumoasa si fermecatoare.

Mi-am fixat ca model faptura ei delicata si daruita cu glas splendid si m-am imaginat, peste ani, aratand intocmai ca ea si daruind aceleasi miracole unor copii uluiti ca si mine. Dar, mai tarziu, am descoperit splendoarea cresterii si descresterii faimei tarilor si lumilor, dansul devenirii intelese in perspectiva faptelor adunate una peste alta, si am decis ca trebuie sa fiu profesoara de istorie. Abia in anii adolescentei m-am razgandit si mi-am dat seama ca ar trebui sa predau romana, pentru ca literatura imi este cel mai drag si cel mai pretios refugiu.

Am avut un singur vis pe care am stiut ca nu mi-l voi putea niciodata indeplini, din prea multa timiditate, din nesfarsita neincredere in mine: as fi vrut sa fiu actrita, sa joc in filme care sa schimbe vietile oamenilor si sa fiu admirata de oamenii de pe intreg pamantul. Dar am renuntat la el, cu parere de rau, cu aplecare onesta catre harurile mele. Nu, nu eram indeajuns de puternica pentru asta.

Am studiat Literele cu gand ascuns ca voi ajunge scriitoare, dar stiind ca, daca imi va lipsi curajul, voi avea macar sansa de a fi traducatoare, dascal ori secretara iscusita. Dar viata m-a facut jurnalista si dorurile mele m-au obligat sa recunosc ca as fi vrut sa fiu si cantareata, asa ca m-am trezit scriitor fara sa mai cred, fara sa mai vreau, fara sa mai inteleg.

Nu mai stiu exact ce-am vrut sa devin si asta ma face sa ma indoiesc de mine insami. Fac interviuri cu oameni care imi spun ca au stiut dintotdeauna ca vor deveni pictori sau poeti sau oameni de afaceri. Eu am vrut sa fiu de toate si inca ma intreb ce as vrea sa devin, cand ma voi hotari sa ma asez intr-un destin… Dar pana atunci, va scriu, in fiecare noapte, scrisori de drag si va intreb despre voi, ca sa gasesc raspunsuri despre mine: voi ce ati fi vrut sa fiti?

Ce au ceilalti e mai bun

Ma uit in farfuriile altora la restaurant si mi se pare ca si-au comandat feluri mai bune decat am izbutit eu sa aleg din meniu. Trag cu ochiul si la masinile, la gentile sau la vietile celor din jur si mereu imi par mai bine alese decat ale mele…

Nu stiu de unde imi vine mania de a crede ca ce au altii e mai bun, dar traiesc sfasiata intre alegeri care nu ma vor si nu ma linistesc. Nu stiu sa pun capat la nimic si nici nu sunt pregatita niciodata pentru inceputuri. Si privesc mereu catre gradinile altora si totul imi pare mai inverzit, mai simplu, mai destelenit decat in propria mea ograda…

As fi gata oricand sa schimb viata mea catre care privesc cu nesat mii si mii de oameni cu o existenta complet anonima, in care sa am macar un strop in plus de tihna in suflet. Sunt pregatita, dintotdeauna, sa schimb fericirea mea de azi pe o dragoste amara si splendida de maine si oricand, absolut oricand, as fi gata sa dau tot ce am agonisit intr-o viata pe o iluzie care sa ma faca sa-mi renovez sperantele si idealurile. Alerg dupa inorogi si, in felul meu pagubos si indaratnic de a fi, ma bucur ca nu-i prind niciodata, desi stiu ca daca le-as mangaia cornul din frunte as avea parte de fericire pentru totdeauna.

Nu stiu de ce sunt asa. Nu pricep de ce, inca de cand ne nastem, ni se pare ca ce au altii e mai bun. Probabil pentru ca nelinistea e singurul rost pe care il ducem cu noi, cu adevarat, intr-o viata, intr-o singura viata de om.  Dar incremenesc vazand pruncii abia nascuti cum intind mana catre himere, repetand, la infinit, destinul dureros si splendid al cautarii…

Cand lupti prea mult sau prea putin

Oamenii nu pretuiesc lucrurile pe care le primesc fara stradanie. Am observat asta in repetate randuri, la prieteni sau cunoscuti carora am vrut sa le fac cate-un bine pe care ei nu si-l doreau.

Unei colege dragi i-am platit din banii mei un valoros curs  de autodezvoltare, fiindca traia intr-o absoluta deriva si voiam, cu tot dinadinsul, sa ii dreg destinul. Am aflat abia dupa terminarea cursului ca nu s-a dus decat cateva ore in prima zi si apoi a chiulit cu brio, in asa fel incat organizatorii nu i-au putut acorda nici macar diploma de participare, nu mai vorbim despre cea de absolvire.

Altei amice la care eu tineam mult, care nu se plangea, ci plangea de-a dreptul, spunand ca nu are posibilitati sa faca sport, desi asta e tot ce si-ar dori pe lume, i-am cumparat o bicicleta medicinala. Nu-mi permiteam, pe atunci, sa-mi iau una pentru mine, chiar daca imi doream si eu foarte mult. Dar pentru ea am facut un efort considerabil. Insa am constatat cand am vizitat-o peste cateva luni ca nici macar nu o montase, bicicleta statea inca in cutia ei de carton in care i-o adusesem, carand-o singura doua etaje…

Lucrurile pentru care luptam prea putin nu au valoare in ochii nostri. Si am constatat ca si cele pentru care luptam prea mult, cu mult mai indelung decat ne-am fi dorit, ajung sa isi piarda pretul. “M-am zbatut prea mult si am obosit”, mi-a spus prietena mea care si-a parasit iubitul cand acesta dadea semne serioase ca si-ar dori, in sfarsit, sa se aseze la casa lui, adica la a lor. “E prea tarziu”, mi-a spus ea, si mi-a reamintit anii in care l-a asteptat sa renunte la alte relatii, in care a trebuit sa il convinga sa nu  o mai minta, precum si repetatele lor certuri pe tema banilor. “Da, dar acum s-au terminat toate, pare sa fie totul bine”, i-am spus. Insa ea a ridicat din umeri (nu prea mult, fiindca avea in spate un rucsac plin cu haine recuperate din dulapul lui) si mi-a spus ca nu mai conteaza. Ca a luptat prea mult ca sa primeasca ceea ce si-ar fi dorit de la inceput.

Masurile destinelor noastre sunt mai mereu strambe si ciudate. Sunt prea multi oameni care primesc de-a gata fara niciun merit si prea multi carora li se cer batalii istovitoare ca sa capete ceea ce altii au fara efort si nici nu pretuiesc. De-a lungul vietii, m-am oferit si eu, pe de-a-ntregul, unor oameni care, primindu-ma atat de usor, n-au mai dat doi bani pe mine. Si am avut si povesti de dragoste in care am luptat atat de aprig sa fac lucrurile sa mearga, incat, cu doar un pas inainte de victorie, am abandonat cursa. Si, de fiecare data, m-am gandit ca ar fi minunat ca viata sa fie buna cu noi si sa ne dea cu masura asteptarile, cu mila incercarile. Sa ne faca sa dovedim ca meritam ceea ce primim, dar nici sa suferim peste masura pentru lucrurile dupa care am tanjit. In timp ce noi ar trebui sa invatam ce dam, cum primim, cat amanam, cat asteptam…

Momente de criza

Avem nevoie de cate un moment de criza ca sa ne lamurim in ce directie trebuie sa o ia viata noastra. “Daca scap de aici…” spun toti cei aflati pe muchia cate unui pericol ascutit si, dincolo de teama si de speranta se asaza, limpede, viitorul asa cum ar trebui sa fie.

Daca scap de durerea asta… isi spun femeile inselate si tradate, care inteleg atunci, cand se afla in epicentrul crizei, ca nu merita sa traiasca langa un om care le face sa treaca prin asa ceva.

Daca scap cu bine din asta… gandesc cei ramasi fara slujba, fara casa sau fara noroc, iar gandurile li se limpezesc, asezandu-le destinul la adapost.

Daca scap cu bine de aici…  spun cei ramasi atarnati in lift sau in telecabina, facand planuri de nunta sau de divort.

“N-o sa mai sufar niciodata de foame” spune Scarlett O’Hara, gandindu-se ce va face daca scapa de saracia crunta.

In momentele de criza, cand ni se pare ca totul s-ar putea sfarsi acolo, intelegem ce pretioasa e viata noastra si ce absurd este sa o traim fara noima sau fara sa ne dam sansa de a o reconstrui asa cum ne-am visat-o in anii indraznelii fara limite. In momentele de criza, durerea, deznadejdea, deziluzia ne fac sa pricepem dureros de clar de ce am ajuns intr-o asemenea situatie. Si, dupa plans, sa vedem lumea cu ochi limpeziti de zgura. Si sa luam totul de la capat. Pentru ca eu cred ca fiecare durere ne este data cu rost.

La rascruce

Drumurile mele nesfarsite din ultimele zile m-au condus prin miezul unor conversatii nascatoare de revelatii. I-am povestit iubitului meu cat de mult am suferit ca nu am putut pleca intr-o expeditie si, povestind, am inteles ca dezamagirea mea de atunci a avut un rost cu mult mai adanc decat cel pe care l-am deslusit eu, pe moment.

Am luat parte, intr-o toamna asezata exact cu 10 ani in urma, la preselectia destinata participarii la o expeditie extraordinara prin lume. Imi doream atat de nebuneste sa fiu admisa, incat m-am straduit sa trec cu brio toate probele concursului, pentru ca ispita unei calatorii fabuloase prin desert ma inrobise cu totul. Nu ma visam decat la volanul unei masini indraznete, care sa se incumete sa infrunte vitregii ale desertului si sa imi ingaduie sa vad frumuseti la care, altfel, nu banuiam ca as putea avea vreodata acces.  Si, totusi, desi mi-am dorit atat de aprig, nu am fost admisa. Peste mai bine de o jumatate de an, alti norocosi plecau in expeditie prin lume, in timp ce eu ramaneam acasa, contempland un test de sarcina cu liniute pozitive din care avea sa se intrupeze Ilona, fetita mea dintai, minunea mea primordiala.

Abia aseara, povestindu-i sotului meu intamplarea ratarii plecarii mele in lume, am inteles ca totul a avut o noima cu mult mai adanca decat am priceput eu, atunci. Ca, mai mult ca sigur, daca as fi fost admisa pe lista celor care vor pleca in primavara urmatoare, as fi decis, fara prea multe ezitari, sa nu pastrez copilul ivit, fara programare, in pantec. Razvratirile mele atee din anii respectivi m-ar fi aparat de remuscari, iar eu as fi plecat prin lume ratand o experienta fara de care, astazi, nu-mi mai pot imagina viata mea.

Uneori, desi suntem dezamagiti ca viata nu ne ofera lucruri pe care ni le dorim cu incapatanare, primim, astfel, raspunsuri si rosturi incredibile, si ne conturam viata noastra in numele unor adevaruri atat de ample, incat nu le putem intelege pe loc. Trecem prin rascruci in care suntem obligati sa alegem alte drumuri decat cele care ne ispitesc, si suferim ca soarta nu ne-a facut pe plac. Dar, de fapt, mergem in directii vegheate de o privire cu mult mai cuprinzatoare decat a noastra. In fiecare rascruce, incepe o noua viata. In fiecare viata, sunt un milion de rascruci. Iar noi nu avem nimic altceva de facut, decat sa intelegem si sa acceptam, cu seninatate, ca orice indarjire e complet lipsita de sens…

Arta contradictiei

Ne pierdem vremea incercand sa spunem mereu altceva decat ceilalti si lasam ore, zile, luni pretioase din viata sa se scurga in numele unor idealuri care nu ajung nici la genunchiul broastei.

Ca adolescenti, ne istovim in stradania de a le dovedi parintilor nostri ca nu au dreptate. In numele contradictiei ridicate la rang de lege, ne refuzam cu indarjire chiar lucrurile care ne-ar putea aduce bucurie in viata. Nu facem sport, ca sa nu le aratam ca au avut dreptate, nu cantam la vioara, ca nu cumva sa ne spuna ca ne-a prins, totusi, bine, indemnul lor.

Ca tineri abia intrati in lume, ne luam la tranta cu sistemul, cu societatea, cu lumea. Ne asezam de-a curmezisul legilor si a cutumelor si ni se pare ca, cu cat suntem mai ciudati si mai razvratiti, cu atat avem mai mult rost pe pamant.

Descoperim apoi bucuria de a ne contrazice vecina, placerea de a nega stirile din ziar, indrazneala de a contesta valorile unanim recunoscute. Trufia de a ne dezice de familie sau de tara. Si ni se pare ca, astfel, traind in raspar, avem un destin mai curajos decat al celor care merg o data cu valul.

Insa eu am descoperit, dupa cateva zeci de ani de impotriviri, ca nu a consemnat nimeni luarile mele de cuvant. Ca nu au ramas inscrise nicaieri contestatiile mele vehemente si ca nici nu am fost eu mai bogata, mai iubita sau mai impacata daca m-am incapatanat sa spun mereu altceva decat cei din preajma, chiar si atunci cand stiam ca nu am dreptate. Si abia dupa ce m-am pomenit istovita si insingurata, am priceput ca nu am nimic de demonstrat cuiva. Ca imi traiesc viata pentru mine, fara sa am nevoie sa demonstrez cuiva ca sunt sau ca nu sunt speciala. Ca am dreptul la opinii nealiniate fara sa fie nevoie sa ma mandresc cu asta. Si ca e absurd sa ma irosesc in contradictii care nu au de-a face cu mine, inainte de-a le fi rezolvat pe cele pe care le port in suflet inca din clipa primului meu gand constient: a fi sau a nu fi fericit; a insela sau a nu insela; a crede sau a cerceta…

Pagina urmatoare »