Un prag dincolo de care…
Decembrie 2, 2009 de Alice Nastase Buciuta in Conversatii
Exista in toate o limita dincolo de care lucrurile devin ireversibile. Si in sensul bun, si in cel rau al tuturor intelesurilor. Exista praguri ale invatarii si limite ale disperarii…
Nu cred ca are rost sa mai amintesc despre mersul pe bicicleta. E locul comun al tuturor exemplificarilor in care cineva vrea sa spuna ca exista deprinderi care nu se mai sterg niciodata. Dar eu am observat ca in aproape toate actiunile carora le acordam timp si stradanie apare un prag care nu ne mai lasa, apoi, sa uitam. Am avut de mai multe ori in viata senzatia de zbor, atunci cand am depasit acest prag. Imi amintesc si acum secunda in care, copil fiind, dupa ore si ore de balaceala intr-un bazin cu apa, am intins mainile si am inceput sa inot. Dar si cum, peste ani, studenta fiind, dupa sute si sute de ore dedicate limbii spaniole, am simtit ca patrund, in sfarsit, in logica unei limbi straine ca si cum m-as fi nascut printre tainele ei. Si ca nu voi mai pierde nicicodata cheile acelui inteles.
Am ajuns la un prag dincolo de care am inteles ca nu mai exista drum inapoi si in povestile mele de dragoste in care indurasem deja, cu stoicism, toate asteptarile, toate neintelesurile, toate neadevarurile, in numele unei iubiri care imi parea cu mult mai buna decat pustiul. Vine si in iubirile chinuite un moment dincolo de care nu te mai poti intoarce in minciuna. O clipa a revelatiei purificatoare in care te lamuresti ca doar in singuratate iti poti regasi demnitatea si ca doar in demnitate iti poti gasi adevarata dragoste.
Exista in toate o granita dincolo de care viata noastra se schimba. In bine sau in rau. Tine de noi sa invatam catre care limite merita sa ne indreptam cu avant si de care n-ar trebui sa ne apropiem niciodata.
Nu ma parasi!
Septembrie 25, 2009 de Alice Nastase Buciuta in Conversatii
Toti am zis, macar o data in viata, “Nu ma parasi!” Pentru ca tinem adesea cu dintii de relatii expirate, vrem cu tot dinadinsul sa pastram langa noi oameni care nu ne mai iubesc, le facem rau incercand sa-i obligam sa stea acolo unde nu mai pot indura sa ramana.
Am revazut ieri videoclipul piesei lui Pink - pentru care am o admiratie fara de masura, pentru ca e puternica si romantica, visatoare si nonconformista, in acelasi timp -, “Please, don’t leave me”. E o poveste de dragoste tragi-comica, in care o femeie indragostita si speriata de dorinta barbatului ei de a pleca de langa ea, canta cu glas suav “Te rog, nu ma parasi, nu-mi frange inima!”. Si, ca sa fie sigura ca ruga ii e ascultata, pune in calea iubitului dornic sa evadeze piedici dintre cele mai nemiloase. El cade in capcanele ei si se alege cu contuzii si fracturi, ea il imobilizeaza fedeles intre pansamente, rani si temeri, in timp ce ii explica, pe acelasi ton dulce, ca stie ce e mai bine pentru el. Finalul ii ingaduie barbatului sa evadeze, totusi, si femeii sa dispere si sa spere din nou. E un cantec trist, in esenta, chiar daca e impachetat intr-un filmulet cinico-amuzant…
Mi-am amintit, vazandu-l, de un alt cantec intitulat “Nu ma parasi…”, un cantec emblema pentru iubirile ajunse la final. “Ne me quitte pas”. Mi-am adus aminte de splendoarea implorarii lui Jacques Brel, de versurile lui fara seaman, de vocea sa grava si nobila ce ofera femeii care vrea sa plece nemarginiri de iertare si de poezie. O imbie pe taramurile unde domneste doar dragostea, o roaga sa-l lase sa fie umbra umbrei sale, umbra cainelui ei, ne me quitte pas, ne me quitte pas, ne me quitte pas…
Dar eu stiu ca, in mod sigur, niciuna dintre variante nu functioneaza. Ca, atunci cand cel pe care il vrem cu tot dinadinsul langa noi se hotaraste sa plece, nu-l mai pot tine in loc nici margelele presarate de Pink in capul scarilor, ca sa-l faca sa se prabuseasca, infirm, in nemiscare, nici perlele de ploaie promise de Jacques Brel femeii dupa care plange. Ca “nu ma parasi!” e cea mai inutila dintre imprecatii atunci cand omul langa care am trait s-a hotarat sa-si ia campii, indiferent de motivul pentru care-si revendica dreptul la libertate.
Si totusi, recunosc ca am rostit eu insami, macar de cateva ori de-a lungul vietii, aceeasi formula. Am spus-o fie cu tandrete, fie cu agresivitate, dar mereu cu sperante inutile, intotdeauana cu rezultate absolut ridicole. Pentru ca cei care vor sa plece vor pleca, pana la urma. Pentru ca promisiunile facute in ceasul din urma nu mai pot intoarce iubirile consumate. Pentru ca disperarea e cel mai prost carlig cu care sa aduci inapoi un om care nu te mai iubeste. Pentru ca viata e nemiloasa si, probabil, dreapta, chiar daca noi nu suntem dispusi sa-i intelegem resorturile devenirii.