Stau pentru copii

Aud in stanga si-n dreapta o justificare care spoieste cu o glazura nobila nenumarate relatii bazate pe compromisuri. “Stau pentru copii”…

Se folosesc de aceeasi scuza, de acelasi motiv, de aceeasi durere, de aceeasi traditie, si barbati si femei care, altfel, nu-si mai gasesc de multa vreme locul langa partenerul lor din casa. Si, in adancul inimii, ii inteleg pe fiecare dintre ei. E adevarat, nimeni nu vrea sa isi raneasca copiii. Pentru pruncii nostri suntem in stare de orice sacrificii. Suntem in stare sa nu dormim si sa nu mancam. Sa ne umilim si sa cersim. Sa mergem desculti pana la capatul lumii si sa venim inapoi, ca sa ii mai vedem o data. Si-atunci, daca suntem in stare de orice sacrificii, de ce nu ne-am arunca si inima in focul tristetii vesnice pentru ei?

Oamenii intelepti si lucizi stiu, insa, ca niste copii care traiesc langa parinti nefericiti vor porni ei insisi in viata oropsiti de amprenta tristetii. Copiii care cresc in umbra unui parinte infidel vor fi ei insisi infideli sau isi vor cauta, din instinct, parteneri necredinciosi, incercand sa ii vindece de meteahna despre care au inteles din copilarie ca aduce atata suferinta. Si nu vor reusi. Si atunci concluzia, taiata in carne vie de inima, e ca, atunci cand un barbat si o femeie nu mai sunt fericiti impreuna, e mai bine sa se desparta, ca sa-si fereasca copiii de spectacolul neputintei si al deznadejdii.

Totusi, pasul despartirii e cumplit de greu de facut. Ne temem de singuratate, ne temem ca nu vom mai gasi nicicand partneri care sa ne iubeasca copiii sau ne temem ca n-o sa ne mai vrea nimeni cu copiii nostri cu tot. Si atunci ramanem in relatii chinuite, mintite. Iar formula “Stau pentru copii” ne salveaza demnitatea in propriii ochi. Si in ochii lumii.

Iubiri fara varsta

Toate ziarele titreaza o stire legata de divortul lui Nicolae Manolescu. Nimeni nu uita sa precizeze, chiar in titlu, ca celebrul istoric literar divorteaza “la 72 de ani”.

Nu stiam ca exista o limita de varsta pentru divort, asa cum nu stiam si nici nu vreau sa aflu vreodata ca exista vreo limita de varsta pentru iubire. Cred ca oamenii liberi, destepti, cultivati, isi deschid odata cu portile mintii si portile inimii, dandu-si astfel dreptul de a fi vesnic tineri.

Sigur, dreptul de a iubi vine la pachet cu dreptul de a nu mai iubi. Sansa extraordinara de a te indragosti cu nabadai, cu frisoane, cu freamat, cu nadejde, cu deznadejde, la orice etate te-ai afla, vine insotita de posibilitatea de a te trezi pus in situatia de a trece prin sfasieri, prin caderi, prin dezamagiri dincolo de care despartirea sa para inca si mai dureroasa decat aceea din anii mai tineri, care isi permit consolarea trufasa ca vor urma alte si alte iubiri.

Pe masura ce inaintam in varsta, ne traim fiecare dragoste ca pe o ultima iubire, convinsi fiind ca am ajuns la limanul tuturor cautarilor. Insa viata nu e niciodata exact asa cum ti-ai imaginat-o. Si, tocmai pentru ca nu se incadreaza niciodata in reguli, e un continuu miracol, in care iubirile n-au varsta, iar asteptarile nu-s niciodata fara rost. Un miracol de care n-ar trebui sa contenim sa  ne bucuram.

Bine, puiule, dar sa nu afle tata!

Intalnesc tot mai des soiul acela de complicitate intre copii si unul dintre parinti, complicitatea care il exclude pe celalalt progenitor. “Iti cumpar, dar fara sa stie maica-ta”. “Mergem, dar nu cumva sa afle tatal tau” - sunt replici pe care le auzim pretutindeni, doar daca suntem un pic mai atenti…

Recunosc ca, mai demult, am practicat si eu acelasi gen de joc, in repetate randuri. Si ca, uneori, sunt tentata si acum sa incerc sa ma coalizez cu copiii mei in cate-o nazbatie, in cate o boroboata, in cate o fapta nepermisa, sperand ca vom face in asa fel, incat celalalt parinte al lor sa nu afle. Dar, de cele mai multe ori, reusesc sa ma opresc la timp. Pentru ca, dupa mai multe tristeti, dupa mai multe lecturi, dupa mai multe intoarceri la adevar, am reusit sa inteleg ca e o mare greseala sa demonetizezi autoritatea celuilalt parinte.

Eu cred ca, chiar si atunci cand familia s-a destramat si copiii au fost incredintati unuia dintre parinti, apucatura subminarii celuilalt este la fel de paguboasa si de daunatoare pentru cel mic ca intr-o familie care s-a salvat de la ruptura legala. Chiar daca petrece o singura zi pe saptamana sau pe luna cu tatal divortat sau cu mama plecata de acasa, copilul are nevoie sa se simta in deplina siguranta, adapostit de o autoritate nestirbita. Si cred, din tot sufletul ca, intr-un clasament al situatiilor familiale acceptabile, in care, evident, pe primul loc troneaza si va ramane asa pentru totdeauna familia intreaga, unita, legata prin casatoria dintai, pe locul imediat urmator vine familia in care, chiar daca sotii s-au despartit, copiii ii iubesc si le respecta autoritatea ambilor parinti, deopotriva.

Cati dintre noi, cei care ne-am despartit, avem puterea sa facem asta? Cati dintre cei care au crezut in vesniciile iubirii lor, dar s-au inselat, au forta sa nu antreneze copiii in razboaie, in taine, in razbunari? Toti cei care vor sa inteleaga, sa creada in bine, sa dea copiilor lor sansa sa creasca oameni drepti si intregi.

Iubire si divort

Unde se duc iubirile pe care le-am trait? Ce ingredient otravit vine si schimba gustul celui dintai sarut, facandu-ne sa nu ne mai amintim nimic din ce a fost frumos? La un moment dat, iubirile noastre iau sfarsit si, la divort, ne trezim ca scoatem pe nari fuioare de ura.

Oameni care s-au indragostit nebuneste unul de altul, care au trait zile si nopti in care nu mai puteau respira fara celalalt, care au facut copii impreuna, ajung sa se poarte ca si cum ar fi intr-o batalie pe viata si pe moarte. La divort, unul cere banii si agoniseala de o viata. Vrea casa, vrea mobila, vrea masina. Altul se straduieste sa il faca pe celalalt sa se simta cat mai vinovat, desi ascunde in san propriile lui vinovatii, dar se asaza in pozitia de victima. Copiii ajung sa fie arme bune de indreptat impotriva celuilalt, iar plansul lor e folosit, cu succes, ca tepusa a remuscarilor.

Din varful sperantelor noastre de iubire eterna, ne prabusim pana in clisa certurilor si a scandalurilor. Unde se duc iubirile noastre si cum se risipeste tandretea? Si, daca reusim sa ne raspundem la dureroasele intrebari ale despartirii, vom izbuti si sa gasim solutii ca sa nu mai ajungem, niciodata, aici?

Ma lupt sa imi apar linistea si dragostea. Uit intreg trecutul si fac pace cu vechile prabusiri. De asta data, viata e aici si acum. Iar dragostea de azi e cea definitiva. Cum sa fac sa nu ma mai dezic niciodata de miracol?

Dupa divort

Perioadele despartirilor scot din oameni cele mai rele, mai urate, mai periculoase instincte de razbunare si de aparare. Cei care au fost parasiti impotriva vointei lor - pentru ca intotdeauna unul isi asuma curajul sau nebunia de a pleca, lasand in urma o revolta - se repliaza intru atac, iar cei care au plecat cu gandul de a-si vedea de fericirea lor egoista se razgandesc si intra in jocul dusmaniei.

Iubirile intrerupte brusc sunt urmate de perioade intense de ura arzatoare. Cei care nu puteau respira candva unul fara celalalt ajung sa se sufoce de rautate, de indignare, de dezgust in fata deciziilor la care nu mai participa si pe care nu le pot accepta. Fostul iubit devine dintr-o data o faptura mizerabila pe care declara ca au dispretuit-o de la bun inceput, insa, din altruism, din bunatate, s-au incapatanat dorind sa o schimbe intru fericire.

Unde se duc iubirile noastre? Ce se alege din generozitatea care ne face sa ne invaluim partenerii de care suntem indragostiti intr-un nimb de tandrete si splendoare, dincolo de care niciun defect nu mai pare insemnat sau durabil? Cum de aceia care ne-au fost liman si reper insemnat al sufletului se preschimba, numai pentru ca nu ne mai iubesc, in monstri pe care vrem sa ii ucidem abia dupa ce i-am torturat indelung, luandu-le casele, copiii, numele si bucuria de a trai?

Opusul iubirii nu este ura, este indiferenta. Cat inca mai uram, iubirile noastre nu sunt stinse de tot, dar din ele a ramas doar otrava, doar sfasierea. Abia cand nu mai privim inapoi cu manie, cand reusim, din nou, sa vrem binele celui care a trait alaturi de noi candva, asa cum se cuvine sa vrem binele oricarui semen, inseamna ca am trecut cu adevarat peste o iubire, peste o dezamagire si, uitand, iertand, ni se da sansa sa iubim din nou. Si sa fim fericiti.

Fiecare despartire

Fiecare despartire la care asist sau de care aud ma doare cumplit, pentru ca imi ciobeste, putin cate putin, iluzia predilecta. Asist la plecarile sotilor, la tradarile sotiilor, la separarile altora cu disperarea cu care as asista la propria mea plecare, despartire, impartire la doi…

Am cautat intotdeauna, dintotdeauna, dovezi ca exista iubirea pe viata. Ca in basmul cautarii tineretii fara batranete, m-am hotarat sa calatoresc pana la capatul lumii, al rabdarilor si al asteptarilor, ca sa gasesc ceea ce imi doresc pentru a-mi implini viata. Si, atunci cand n-am mai gasit putere in mine insami, cand m-am simtit slabita de indoieli, mi-am luat putere din povestile altora. Fiecare casnicie fericita de care am auzit mi-a dat speranta. Fiecare cuplu de parinti indragostiti pe care i-am vazut mi-a fost imbold sa cred ca poti sa intemeiezi o familie, sa ai copii si sa iti pastrezi dragostea mereu proaspata. Iar din fiecare film cu happy-end mi-am luat macar o farama de nadejde ca scenaristul s-a inspirat din viata care, nu-i asa?, bate filmul.

Numai ca, de la o vreme incoace, asist la scene care ma indurereaza. Vad oameni despre care credeam ca se iubesc pentru vesnicie privindu-se cu raceala si despartindu-se cu o strangere de mana. Aud de divorturi cu tocmeli temeinice pentru fiecare procent din avere si vad cate o prietena lacrimand de dor, de orgoliu, de suparare. Si ma tem, asistand la atata sfasiere, ca m-am ratacit. Ma tem ca nu exista nici tinerete fara batranete, nici viata, nici dragoste fara de moarte.

Placerea razbunarii

Ne razbunam pentru ca suntem puternici sau pentru ca suntem slabi? Sau, pana la urma, dorinta de a ne lua revansa, chiar si atunci cand jocul nu are nimic cinstit, tine doar de placerea pura a competitiei?

Mi-am dorit si eu sa ma razbun, de foarte multe ori, si am facut cateva demersuri care m-ar putea califica drept o ticluitoare talentata de razbunari. Dar nu am mers niciodata pana la capat. Nu ma pot mandri ca am lasat pe campurile de lupta prea multi adversari doborati. In schimb, mi-a fost dat sa asist de multe ori la incercari care aveau ca scop sa imi provoace multa suferinta si, ca sa fiu cinstita, am si suferit, cateodata, ispasind pedepse pe care altii mi le-au aplicat cu sau fara dreptate.

Cand numai noi, adultii, ne aplicam unii altora corectii pe care le consideram meritate, chiar daca le concepem pe baza unor legi aproape intotdeauna imorale, razbunarea nu capata, totusi, nuante atat de reprobabile pe cat are atunci cand in razboi sunt folositi si copiii. Am auzit adesea formule dintre cele mai absurde, de genul “nu pleca de acasa daca vrei sa iti mai vezi vreodata copilul” sau “pana nu te insori cu mine, nu vei sti nici macar daca am nascut un baiat sau o fata”. Am si vazut femei care isi asmut copiii impotriva tatalui, indemnandu-i sa-l urasca si pe el si, musai, si pe femeia langa care si-a construit o alta familie, numai pentru ca orgoliul lor nu izbuteste sa se vindece in urma divortului. Si am citit cu groaza (chiar ieri a scris Dianaa) ca sunt fiinte care se pot bucura de boala unor copii, numai pentru ca, in felul acesta, se simt razbunate pentru ca nu si-au putut pastra nici ele dragostea.

Stiu ca e greu sa mentii relatii decente dupa o despartire, insa mai stiu si ca, oricat de mult ar plange pruncii, de buna voie sau inghiontiti pana la durere de parintele care nu doreste despartirea, o data spulberata, dragostea dintr-o casa nu mai poate fi adusa inapoi. Nu cred ca un barbat pe care il ameninti ca nu-si va mai vedea copilul daca nu mai vrea sa iti fie sot se va reindragosti de tine si iti va darui in continuare o viata fericita, numai fiindca l-ai santajat abil. Si nici nu cred ca, dupa ce va creste, copilul folosit in jocul murdar al manipularii nu va afla, totusi, adevarul. Pentru ca eu cred ca binele invinge mereu, ca adevarul iese intotdeauna la lumina, ca orice razbunare absurda se va intoarce, bumerang otravit, acolo de unde a plecat.

Ramai prietena cu “ex-ul”?

Unora li se pare absolut firesc sa ramana in relatii de amicitie pe viata cu fostul partener de amor, fie ca a fost simplu iubit (nu ca ar fi lucru simplu sa fii iubit…), fie ca s-a catarat pana la rangul de sot. Altii raman in dusmanie eterna…

Eu nu sunt de acord nici cu o varianta, nici cu cealalta. Ma enerveaza barbatii care se simt indreptatiti la prietesuguri cu sau fara alunecari erotice cu vechile lor tovarase de drum- asta probabil si pentru ca sunt patita si stiu ce greu e sa starpesti vechile incalceli. De fapt, acolo unde ele exista de multa vreme, nu e greu. E imposibil. Dar nu-mi plac nici situatiile in care fostii iubiti sau fostii soti se dusmanesc, ingreunandu-si unul altuia despartirile, divorturile, partajul si toate celelalte imparteli care se cuvin a fi facute o data pentru totdeauna.

Ideal ar fi ca, atunci cand nu mai iubesti si nu mai poti sta in aceeasi casa si in aceeasi viata cu un om, sa te poti rupe de tot si sa uiti. Din pacate, raman mereu in urma lucruri comune care nu pot fi impartite si asezate cumsecade in matca firescului. Firme si afaceri intemeiate impreuna si case ridicate prin efortul amandurora. Copii nascuti in ani de dragoste de-acum apusa si conturi in banca adunate in comun. Prieteni castigati in anii de cuplu sau dusmani capatati la gramada. Cum imparti toate astea? Cum uiti tot ce a fost? Cum mergi mai departe fara sa aduci in noua ta viata, in noua ta dragoste, zat nefolositor, noroi adunat pe suflet in care viata dinainte te-a lovit cu neintelesuri si tradari? Cum reusesti sa o iei de la capat cu inima curata? Si in ce fel de relatii ramai cu “ex-ul”? De prietenie? De dusamanie? De dor perpetuu? De obida vesnica?

Sa iti refaci viata

Mi-a povestit mama ca, in urma cu vreo cativa ani, s-a intalnit cu o ruda mai indepartata care a intrebat-o despre mine: “Ce face Alice? Si-a refacut viata?”

Doamna cu pricina se referea, desigur, la faptul ca divortasem de curand, iar vestea facuse inconjurul neamului Ionescu din Ploiesti. Si starnise, probabil, multe dezaprobari. Insa imi amintesc cat de revoltata am fost de o asemenea formula.

Stiu ca i-am explicat mamei - ca si cum ea ar fi fost de vina pentru indignarea mea - ca daca nu mai sunt maritata nu inseamna ca nu am o viata, poate chiar mai frumoasa decat inainte. Ca ma supara cei care vad lumea prin ochelari de cal si pun etichete tuturor, bazandu-se pe niste idei preconcepute. Ca nu e obligatoriu sa fii nefericita daca nu ai sot, ba chiar, uneori mi se pare ca detin sanse mai mari la nefericire femeile maritate, asta pentru ca doar un procent mic de oameni ajung la casatorie dintr-o dragoste mare si fara indoiala.

Mi-a povestit mama ca s-a intalnit din nou cu doamna aceea care, acum, a felicitat-o ca mi-am refacut viata. Formula m-a facut sa rad, de data asta. Nemaisimtind indexul mustrator al lumii indreptat catre mine, mi-am permis sa ma relaxez si sa rad de ingustimea unei asemenea sintagme. Pentru ca eu cred ca traim aceeasi viata, cu sau fara verigheta pe deget. Urmam suisurile si coborasurile existentei indiferent daca avem un partener oficial sau doar tanjim dupa o mare iubire. Numai ca, intr-adevar, in ochii lumii nu primim recunoastere decat daca urmam normele vechi ale pamantului. Daca nu ne adunam intr-o singura casa, un om si o femeie - cum se spune la tara - si nu facem sau, dupa caz, refacem, o singura viata.

Divortul- lasitate sau curaj?

E foarte greu sa iei decizia de a divorta de cel alaturi de care ai trait cativa ani, mai multi sau mai putini. Oricat de rau ti-ar fi in casnicia ta, decizia de a da divort nu vine aproape niciodata cu usurinta.

Intr-un manual de psihologie, pe lista celor mai grele traume aparute in viata unui om, divortul se afla pe locul al doilea, dupa decesul partenerului.  Indiferent cat de rau ar duce-o in relatia lor, oamenii  se tem cumplit sa divorteze. Chiar daca, in adancul inimii noastre, stim ca relatia in care vietuim este deja compromisa, ne pare rau de anii si sentimentele noastre investite. Cum sa renunti la o bucata de viata? Cum sa lasi in urma atatea sperante, atatea iluzii? Cum sa lasi o constructie pe care ai ridicat-o din temelie sa se ruineze? Cine-ti va da inapoi munca, si asteptarea, si visul?!…

Si, totusi, cel mai adesea, stim prea bine ca nu exista cale de intoarcere catre fericirea dintai si ca, la fel ca intr-o afacere paguboasa, nu exista nicio alta solutie decat retragerea. Cat inca nu s-a pierdut si ultimul rest de demnitate. Cat inca nu s-au risipit si ultimii ani de tinerete a inimii.

Numai ca ti-e mila de cel alaturi de care ai trait si te gandesti ca l-ai iubit candva. Ti-e groaza de lacrimile copiilor care n-au nicio vina si n-ai vrea sa le faci niciun rau, desi ai inteles de mult ca o familie inseamna cu mult mai mult decat sa duci copiii la scoala, sa-i culci la ora fixa, apoi sa adormi si tu de plictiseala si sa te trezesti al nimanui. Ti-e frica de singuratatea care va veni dupa despartire. Ti-e rusine de cei care te vor judeca pentru esecul tau. Iti pare rau de inocenta pierduta o data cu prima despartire, cu ultima speranta ca dragostea e vesnica. Te temi ca n-ai facut destul, n-ai luptat de ajuns, nu ai cautat destule solutii. Si te gandesti si ca, poate, nu exista deloc dragoste pe lume si nu-ti va fi dat niciodata sa fii fericit.

Daca il privesti ca pe o renuntare la lupta, divortul poate fi vazut ca un act de lasitate. Daca il intelegi ca pe un drept al unui om care vrea mai mult de la viata, este un mare act de curaj. Daca il traiesti masurandu-i durerea pe propriul tau suflet, vei sti ca e o piatra de incercare dincolo de care nu vei putea fi altfel decat mai puternic, mai aproape de intelesurile grele, dar profunde ale mersului nostru pe pamant.

Pagina urmatoare »