Omul, cel mai bun prieten al cainelui

Am auzit, probabil in copilarie, o replica din Doamna si Vagabondul, care mi s-a parut extrem de nostima. “Omul e cel mai bun prieten al cainelui”, spunea unul dintre patrupede. Iar eu am inteles-o, dincolo de partea ei umoristica, abia dupa vreun sfert de veac.

Teoretic, nu am un caine al meu. Dar, de fapt, am trei caini adulti, si doi puisori de caine (da, chiar catelusii din fotografie!). Nu sunt doar ai mei, pentru ca asa au ales ei, sa traiasca plimbandu-se intre trei, patru case, si sa se poata zbengui liberi, fara zgarda, si fara sa dea socoteala cuiva. Dar eu vreau sa-i hranesc, si sa-i mangai, si sa fiu cel mai bun prieten al lor. Pentru ca, intr-un fel, si lor le datorez linistea mea de azi.

In urma cu aproape un an, cand veneam acasa infruntand singuratatea unei case prea mari pentru o inima facuta ghem (stiti poezia lui Paler… “Voi care va intoarceti acasa si dupa ce inchideti usa spuneti Buna seara, voi nu stiti ce inseamna sa intri pe o usa tacand”), doi dintre cainii nostri de astazi au ales sa ma intampine, mai intai sfios, apoi indraznet, si intr-un final cu consecventa si dragoste. Se adunau de pe maidane si alergau pe langa masina, apoi ma insoteau pana la usa. Sa nu-mi fie urat. Copiii mei i-au botezat Sparky si Negrutu. Sparky e blond si indraznet, pare mai tanar, si mai vesel. El ma iubeste cu voiosie, e mereu sprinten si gata sa-mi arate ca viata e frumoasa si ca giumbuslucurile lui merita rasplatite cu un zambet. Negrutu e mai masiv si, parca, mai greoi, si, o sa vi se para ciudat, dar vorbeste. Nu mi-a vorbit de la inceput. Dar, dupa ce am inceput sa il iubesc si eu - la inceput ma iubea doar el - mi-a raspuns la mangaieri mormaind sunete de iubire si de recunostinta. Cu adevarat. Ori de cate ori il mangai pe blana lui neagra, lucioasa si fina, Negrutu imi spune ceva pe limba lui. Ceva ce inima mea stie sa inteleaga perfect.

Intr-o noapte de toamna ploioasa, Sparky si Negrutu au facut o boroboata demna de aducere aminte. Venisem tarziu, iar Victor adormise in masina, asa ca l-am luat in brate si l-am dus sus, in patul nostru. Si apoi m-am repezit sa-l dezbrac in somn, sa-i fac o cana de lapte cu cacao Ilonei, s-o ajut si pe ea sa se pregateasca de culcare. Si am uitat sa ma intorc la masina si sa inchid portiera pe care o lasasem larg, larg deschisa… I-am gasit dimineata pe cei doi caini iubitori, dormind pe bancheta din spate a masinii noastre. Mirosea a caine ud, si toata masina era plina de noroi si de fire de blana. Dar, in mod ciudat, nu m-am putut supara pe ei. Pareau multumiti ca scapasera, macar o noapte, de ploaie. Si atunci mi-am dat seama ca am inceput sa ii iubesc. Si i-am iubit tot mai mult, si tot mai devotat, cu daruire. Si asta mi-a dat putere si curaj. M-a facut sa-mi fie drag sa-i intalnesc in fiecare zi, pentru ca ei, cainii vagabonzi de mai ieri, dadeau un inteles si mai adanc intoarcerii noastre acasa.

Iubirea e un exercitiu profund si greu de invatat. Si, cateodata, ma gandesc ca poate uitasem ceva, de nu-mi mai era data de-atata vreme. Dar iubind fara sa judec, mai intai doi caini vagabonzi (care au adus in curand si-o catelusa, care a facut si pui cu unul dintre ei…), apoi marul si visinul din gradina, apoi trandafirii, mi-am pregatit inima sa fie din nou generoasa si buna, asa cum stia sa fie cand era mai aproape de cuaratenie. Asa cum trebuie sa fie inimile demne sa primeasca iubirea. Asa cum ar trebui sa fim cu totii, dar uneori uitam. Insa un caine, o floare, o pasare, careia-i lasam firimituri pe pervaz, ne pot dezgheta din nou sufletul, facandu-ni-l sa fie gata pentru un destin implinit.