Momente de criza

Avem nevoie de cate un moment de criza ca sa ne lamurim in ce directie trebuie sa o ia viata noastra. “Daca scap de aici…” spun toti cei aflati pe muchia cate unui pericol ascutit si, dincolo de teama si de speranta se asaza, limpede, viitorul asa cum ar trebui sa fie.

Daca scap de durerea asta… isi spun femeile inselate si tradate, care inteleg atunci, cand se afla in epicentrul crizei, ca nu merita sa traiasca langa un om care le face sa treaca prin asa ceva.

Daca scap cu bine din asta… gandesc cei ramasi fara slujba, fara casa sau fara noroc, iar gandurile li se limpezesc, asezandu-le destinul la adapost.

Daca scap cu bine de aici…  spun cei ramasi atarnati in lift sau in telecabina, facand planuri de nunta sau de divort.

“N-o sa mai sufar niciodata de foame” spune Scarlett O’Hara, gandindu-se ce va face daca scapa de saracia crunta.

In momentele de criza, cand ni se pare ca totul s-ar putea sfarsi acolo, intelegem ce pretioasa e viata noastra si ce absurd este sa o traim fara noima sau fara sa ne dam sansa de a o reconstrui asa cum ne-am visat-o in anii indraznelii fara limite. In momentele de criza, durerea, deznadejdea, deziluzia ne fac sa pricepem dureros de clar de ce am ajuns intr-o asemenea situatie. Si, dupa plans, sa vedem lumea cu ochi limpeziti de zgura. Si sa luam totul de la capat. Pentru ca eu cred ca fiecare durere ne este data cu rost.

Infrumusetare sau barbarie?

I-am pus cercei fetitei mele de o luna. Am fost la un cabinet elegant unde o doamna asistenta draguta si amabila, la cererea mea, a intepat cu doua ace groase urechiusele bebelusului meu.

Am plans acolo, in cabinet, si, auzind tipatul copilei mele, am vrut sa opresc asistenta sa-i puna si cel de-al doilea cercel. M-a durut inima auzindu-mi fetita cum plange in hohote, asa cum nu am auzit-o niciodata plangand. Si, daca as fi putut, mi-as fi luat decizia inapoi. Dar nu mai era nimic de facut…

Mi-a luat ceva vreme ca sa linistesc copilul speriat si revoltat. Si au trecut cateva ore bune pana sa pot sa privesc catre lobisorii ei insangerati si incercelati.

Sunt constienta ca, mai mult ca sigur, in cateva zile, cand ranile de la urechiuse i se vor fi vindecat, voi fi fericita s-o privesc asa, frumoasa, cu doua buburuze atarnand in urechi. Si ca ea va fi incantata mai tarziu, cand isi va agata cerceii sclipitori inainte sa plece la petrecere. Dar asta nu ma poate opri sa ma intreb daca nu e totusi o barbarie sa pastram obiceiuri care ne pun copiii in situatii in care nu au dreptul sa aleaga.

Nu am nimic impotriva femeilor care, pentru a fi mai frumoase, isi fac operatii estetice dureroase. E alegerea lor si dreptul lor de a isi anihila complexe sau de a isi acorda, in felul acesta, mai multe sanse la impacarea cu sine. Nu-mi plac tatuajele, dar respect dreptul celor care apeleaza la ele, chiar daca, in sinea mea, ii consider cam ciudati. Dar astazi m-am simtit ingrozitor vazand ca, dintr-o traditie prosteasca, i-am furnizat copilului meu, pe care il iubesc mai mult decat lumina ochilor, o suferinta zdravana si un episod traumatizant. Chiar merita, in numele frumusetii sa comandam suferinta? Asezata in aceeasi balanta cu durerea, cu neputinta de azi si remuscarile ce vor veni de acum inainte,  lucirea de aur a cerceilor va cantari vreodata mai mult?