Iubind in taina, am pastrat tacere

Mi se face cateodata dor de o iubire mare, neimplinita si trista. Mi se face dor de inocenta pe care o aveam candva, demult, atunci cand eram in stare sa iubesc fara sa am curajul sa rostesc niciun cuvant, fara sa schitez niciun gest care mi-ar fi putut trada iubirea.

Iubeam in taina. Si pastram tacere. Dar nu la fel ca in poezia eminesciana, convinsa ca astfel voi fi pe placul celui iubit, ci pentru ca teama imi paraliza orice gest. Teama ca as putea fi respinsa. Teama ca indrazneala mea mi-ar putea strica reputatia.

Am crescut stiind ca o fata care nu asteapta ca baiatul sa faca cel dintai pas isi anihileaza orice sansa sa fie iubita. Am inaintat spre primele iubiri cu timiditate, cu emotie, cu neincredere, asteptand, de fapt, sa fiu aleasa, desi inima mea nu respecta cutumele si se incapatana sa aleaga ea pe cate cineva. Si mi-am trait primele iubiri mai mult in gand, mai mult in vis, obligatoriu in soapta.

Sa iubesti si sa nu iti cunoasca nimeni tainele inimii. Sa astepti si sa taci. Sa nadajduiesti si sa nu indraznesti.

Daca, totusi, povestile neintamplate sunt cele mai frumoase iubiri? Cele in care nu se va strica nimic niciodata, cele in care nu va aparea nicicand oboseala, sau blazarea, sau tradarea? Daca, pana la urma, cei mai frumosi ani ai sentimentelor noastre au fost aceia in care taceam si iubeam? In care purtam in suflet, deopotriva, si teama, si speranta? Mi-e dor cateodata de-o iubire mare, neimplinita si trista.

Prima intalnire,primul sarut ,prima imbratisare

Mereu tind sa mi  amintesc  cu placere  de intalnirile si intamplarile inedite din viata .Imi amintesc cu emotie si placere de “prima intalnire”cu ea ,cu acei ochii caprui ce mi au incalzit inima de cum am zarit o,acea privire calda  imi va ramane mereu imprimata in suflet.Facusem cunostinta cu ea  in urma cu cateva zile prin intermediul unei cunostinte comune.Am facut schimb de numere de telefon ,dar au trecut cateva zile de cand nu am mai auzit nimic din partea ei,incepusem sa am indoieli asupra intentiilor ei.Asta pana cand intr o dimineata m am hotarat sa o sun spunandu-i sa iasa repede in fata casei.S-a uitat pe geam ,am zarit-o ,afara ploua de zici ca se rupeau norii,dar curioasa ,agitata de spontaneitatea momentului a coborat treptele casei in graba,eu o asteptam  in fata casei cu inima tresarind de bucurie si emotie privind o de dupa un imens buchet de trandafiri rosii  .Aceasta a fost prima noastra intalnire,primul sarut si prima strangere calda de mana ,totul se intampla in ploaia calda de iunie ,doar noi doi ,o explozie de sentimente ,simtiri calde si placute completate de florile de salcam si stropii  de ploaie ce  incununau aceasta intalnire.

Primele Intalniri

Am ajuns sa-mi cunosc viitorul sot acceptandu-i numeroase invitatii sa ne intalnim. N-am avut parte de celebrele iesiri in oras la o cafea, sau la un suc, sau intr-un club, sau la un film. Am fost invitata sa-mi petrec serile de vara intr-un loc numit “la bancuta”, din satul meu natal. “La bancuta” este locul unde era toata distractia din timpul vacantei, multi tineri, multe jocuri amuzante, multe povesti de groaza, multe focuri de tabara si multi cartofi copti.
Imi amintesc si acum de emotiile cu care ma indreptam spre locul cu pricina stiind ca el e acolo. Asteptam cu nerabdare orice moment in care am putea ramane singuri, in care sa ne putem spune ce au insemnat pentru noi momentele in care nu ne-am vazut. Nu reuseam prea des sa ne desprindem de grup, iar el era un mister foarte greu de elucidat pentru mine.
Fiecare intalnire a fost speciala, prin atingerile mai mult sau mai putin sfioase, prin privirile pierdute in orizont, prin sensul cuvintelor, prin pasiunea cu care le exprima, prin felul perfect in care ma trata, prin culoarea diferita pe care soarele o avea la apus.
Desi mi s-a parut ca a durat o viata, ma bucur ca am avut sansa sa-l cunosc cu adevarat inainte de a decide sa incepem o relatie. Iar acum, dupa mai bine de patru ani, ne intelegem mai bine decat ne-am fi asteptat.

Intalniri de neuitat…

De ce indragesc eu intalnirile??

pentru ca imi ofera posibilitatea de a ma intalni fata in fata cu persoanele dragi mie si de a ma bucura de aceste momente placute din viata mea.

Cu fiecare intalnire traiesc momente unice,nepretuite.Sa simt imbratisarea plina de caldura a celui mai bun prieten sau obrajii inrositi de emotie ai persoanei iubite, sunt intr-adevar momente de neuitat,mai ales daca sunt insotite si de aroma unei cafele JACOBS.

Ador intalnirile atunci cand revad o prietena veche dupa foarte mult timp,atunci cand ma plimb prin parc in aer liber cu iubitul si cele in care povestesc,rad si ma simt bine alaturi de cele mai bune prietene.

Pot afirma cu certitudine ca intalnirile cu cei dragi sunt mereu cele mai frumoase.

Cel mai emotionant vers

“Sunt trista, dar de tine niciodata” este unul dintre versurile Constantei Buzea care imi descrie foarte adesea starea de suflet. Dar, pentru totdeauna, dintotdeauna, ma adapostesc, cand vreau sa fug de lume, in eminescianul “Mai suna-vei, dulce corn, pentru mine vreodata?”…

Cu riscul de a ma repeta in invitatia mea de a alcatui impreuna clasamente nonconformiste, romantice si, obligatoriu, neobiective, va rog sa aduceti aici, in week-end-ul nostru binecuvantat de soare si de dragoste, cate un vers dintre cele care v-au emotionat si v-au schimbat sufletul.  Nu o poezie. Nu o strofa. Un vers. Pentru ca a izbuti sa asezi intr-un singur vers o lume intreaga, asa cum fac marii, neasemuitii poeti, e cel mai frumos exercitiu de stapanire a limbii si a gandului profund.

Va prezint colectia de versuri pe care o port in inima mea, pretutindeni.

“Intre ape numai ea era pamant” - Nichita Stanescu

“De ce-as fi trist? Si totusi…” - Tudor Arghezi

“Si cornul suna, insa foarte putin.” - Stefan Augustin Doinas

“Nu credeam sa-nvat a muri vreodata” - Mihai Eminescu

“Soarele s-a topit si a curs pe pamant” - Nicolae Labis

“Tare sunt singur, Doamne, si piezis…” - Tudor Arghezi

“Eu te privesc in ochi si-n jur se sterg copacii” - Nichita Stanescu

“Cu cat iti voi gresi te voi iubi” - Adrian Paunescu

“Buna seara, iubito, te astept ca si cand” - Lucian Avramescu

“In fiecare zi ne batem joc de pasari, de iubire si de mare” - Romulus Vulpescu

Si va poftesc in casa cafelei si a dragostei, sa vorbim despre marile versuri.

Cand te atinge o aripa de inger

Exista in viata fiecaruia dintre noi bucati de timp care nu seamana cu nimic din ce am trait pana atunci. Exista ore adanci, momente intense, clipe al caror ritm se schimba si se inalta peste regulile obisnuite.

Lucram in redactia unui cotidian si ma ocupam de tot ce putea fi cuprins, cat de cat, de mintea mea isteata. Scriam, de obicei, despre spectacole, festivaluri, concerte, dar, din cand in cand, atunci cand redactia, nu foarte populata, nu mai facea fata nevoilor de zi cu zi, preluam si cate o felie din treburile altor departamente- dupa principiul “daca-i ordin, cu placere”. Am scris de multe ori despre politica si am scris reportaje pe teme sociale. Am facut interviuri nu doar cu vedete, ci si cu medici, cu vraci sau cu crescatori de tipari. Am scris de vreo doua ori si despre meciurile de fotbal, despre cotele apelor Dunarii sau despre efectele deprecierii leului fata de dolar…

Se instapanise bine primavara anului 99 cand am primit, fara sa fiu anuntata dinainte, inca o misiune pentru care ma simteam absolut nepregatita. Venise Papa in Romania. Auzisem, oprindu-ma cate o secunda din alergatura mea de zi cu zi, ca e un eveniment insemnat pentru orice tara. Vazusem agitatia din oras si ma mirase graba cu care, aproape peste noapte, bulevardele Bucurestiului fusesera reasfaltate cum se cuvine. Dar n-as fi putut sa mint spunand ca ma incearca vreo nerabdare sau vreo emotie anume.  Preluasem din zbor ironiile legate de papamobil si nadajduiam sa vad doar la televizor cum s-a plimbat teleguta de cristal prin oras.

Asa ca porunca redactorului-sef m-a lovit in moalele ostenelii zidite in oase. Nu ma simteam in stare, dar trebuia sa plec chiar atunci si sa fac un reportaj despre reactia oamenilor la trecerea Papei prin Bucuresti.

“Unde ma duc eu, pe soarele asta?” bombaneam de zor, in timp ce cu o mana scotoceam dupa ochelarii negri si constatam ca nu-i am, iar cu cealalta imi turteam tampla gandindu-ma ca, evident, ma voi umple de pistrui fiindca nu m-am dat cu crema de soare inainte sa plec de acasa.

Nu mai stiu, acum, cate ore am stat sub un soare nemilos, asteptand sa vina masina transparenta. Nu mai stiu nici cate blasfemii am gandit sau am impartasit telefonic celor pe care i-am sunat ca sa-mi mai treaca plictiseala, nerabdarea si ciuda. Stiu doar ca nu aveam in minte ganduri prea cucernice atunci cand, dupa un ragaz nesfarsit al asteptarii, masina s-a apropiat.

Si, totusi, dincolo de momentul intalnirii, amintirile mele au in ele parfum de legenda si de vis trait cu ochii deschisi. Imi amintesc ca era cald, si s-a facut racoare. Ca plangea un copil, si a tacut. Ca era soare ars, si s-a facut lumina lina. Ca era aglomerat, si s-a facut loc pentru toti. Si imi mai amintesc ca bratul cu maneca alba s-a ridicat anume pentru mine, intr-un gest de binecuvantare care mi-a atins obrazul ca si cum si-ar fi luat zborul dintre noi un stol intreg de ingeri.

Asteptasem atatea ore sa scap de corvoada… Nu mai aveam rabdare sa vina mai curand, fiindca voiam sa rad de masinaria ciudata, sa critic imbulzeala fara noima. Numai ca parintele invesmantat in alb a trecut mai departe, iar in multimea amutita de emotie a ramas  o dara de dor. Pe drumul pe care il strabatuse s-a intins, ca o trena, o adiere senina si clara, un fosnet delicat si suav. Iar eu, atunci cand intr-o incercare ciudata de a ma dezmetici mai curand, am ridicat mana, sa-mi ating obrazul pe care-l simteam racorit de urma de zbor, am gasit acolo o suvita, subtire, de lacrima…

Cred ca nu mi s-a mai intamplat de atunci sa simt momente atat de intense. Amintirea mea nu a mai asezat, la fel, intr-un cocon de lumina, alte strafulgerari, alte trairi pe care sa le pot scoate fara ezitari din sipetul marilor revelatii. Dar stiu ca exista in viata fiecaruia dintre noi clipe adanci si adevaruri inalte. Exista momente care valoreaza cat ani intregi, ore care pretuiesc, uneori, cat o viata.

Care sunt amintirile voastre legate de cele mai intense momente petrecute vreodata? Care sunt povestile voastre adevarate in care timpul s-a oprit, iar miracolul a izbucnit catre inimi?

Va rog sa imi raspundeti onest si sa scrieti, punandu-va tot harul vostru in joc, povestile clipelor traite in ritmul marilor intamplari. Va astept alaturi, la http://www.coffeechat.ro/momente-intense/, cu premii, cu drag, cu bratele deschise.

NUMAI MAMA SA NU FI !

Credeam ca a fi mama e un lucru usor! Perioada in care copii au fost mici n-am avut emotiile care le traiesc acum! Emotiile de la examenul de bacalaureat dat de mine ,acum multi ani,nici nu se compara cu examenul de bacalaureat dat de copii mei, Cata framantare,emotiile mari din partea mea,starea de neliniste care n-o lasam sa se vada de catre copii.Apoi asteptarea rezultatelor imi dadeau cele mai mari emotii de cand ma stiam! Am trecut cu bine peste toate! Si stiti de ce? Pentru ca alaturi de JACOBS KRONUNG,m-am simtit PUTERNICA ! In fiecare dimineata ceasca aburinda de cafea imi da energia de care am nevoie! Energie care vreau s-o am in continuare pentru ca unul din copii ,da examen la ANEFS cat de curand,iar eu imi pun nadejdea ca JACOBS KRONUNG o sa-mi fie prieten de nadejde in continuare !

PS: In foto este fiul meu la antrenamentele de tir,este sportiv legitimat la Clubul OLIMPIA BUCURESTI la PENTATLON MODERN !

Cand ai plans ultima oara si de ce?

Unii oameni plang mai mult de emotie decat de tristete. Sunt unii dintre noi care izbutesc sa isi stapaneasca orice durere si sa inghita nodul amar de tristete din gat, dar care nu-si pot infrana lacrimile nascute din bucurie sau din emotie frumoasa.

Daca stii cand plange un om si cat de capabil este sa-si stapaneasca lacrimile sau nu, cred eu ca poti sa intelegi destul de multe despre el. O destainuire legata de felul in care plange cineva iti vorbeste despre vulnerabilitatea lui, despre cat de dispus este sa se arate lumii asa cum este sau cat de invatat sa se ascunda. Asa ca eu asez mereu in interviurile mele intrebarea “Cand ai plans ultima oara si de ce?” si astept sa vad daca interlocutorul meu imi raspunde ca a plans cand a pierdut pe cineva drag sau cand i s-a intamplat ceva superb, ceva ce asteptase de multa vreme si, avand parte de o bucurie neasteptata, a izbucnit in lacrimi.

Eu nu sunt genul care plange in public atunci cand i se intampla cate un necaz, asa ca am plans pe furis, ascunsa prin cate un colt, cand mi-a murit cainele iubit sau cand am constatat ca inca o data am fost mintita, pacalita sau inselata. Dar de multe ori am lacrimat alaturi de cateva sute de oameni, in cate o sala de spectacol pe scena careia se intamplau fapte artistice a caror splendoare imi parea prea greu de indurat. Am plans de emotie la Peter Gabriel al meu si la Al Di Meola, la Pink si la Leonard Cohen, la Portretul lui Dorian Grey, cu Razvan Mazilu si Oana Cojocaru - dar si la Un Tango Mas, cu acelasi divin Razvan Mazilu, de data asta alaturi de Monica Petrica - , la filme frumoase precum Moulin Rouge, Restul e tacere sau City of Angels… Am plans cand am nascut-o pe Iza si am lacrimat pe furis cand ne-am cununat in biserica. Am plans cand am luat de la tipografie ultimul numar de Tango, cel in care am indraznit sa povestesc adevaruri despre care nu vorbisem niciodata, si am plans cand am auzit prima oara cantecul The Climb, cu Miley Cyrus - de i-am facut de rusine pe copiii mei care sunt la varsta la care nu vor sa planga niciodata ei de fata cu altii, cu atat mai putin mama lor…

Daca la intrebarea “cand ai ras ultima oara” raspunsul e simplu, putem raspunde cu totii ca ieri, cand am citit un banc bun, azi intreb cand ai plans ultima oara si de ce, asa cum ii intreb pe cei pe care ii intervievez. Numai ca, uneori, cei care stau cu reportofonul in fata nu spun adevarul. Noi, aici, in lumea autenticitatii cu parfum de cafea nu avem niciun motiv sa mintim.