M-am speriat si am plecat…

Cand am auzit de povestea unei actrite romance pe care, acum 40 de ani, un american indragostit nebuneste de ea a parasit-o, totusi, m-am gandit ca e ceva in neregula cu povestea lor. Insa de atunci incoace, ca un facut, aud mereu istorii asemanatoare.

“Cand m-a cerut de sotie, m-am speriat si am plecat”, spunea Vanessa Redgrave, prin intremediul personajului ei din Scrisori catre Julieta. Si, tot asa, de curand, am aflat ca pana si bunica mea a fugit, in adolescenta, de o poveste de dragoste pentru care, daca ar fi avut curaj de ajuns, ar fi schimbat destinul intregii familii.

O bucata de viata ne e teama de iubirile care ameninta sa fie prea mari, prea frumoase, si fugim de ele mancand pamantul. Nu ne simtim pregatiti pentru o raspundere eterna in fata unei singure inimi. Apoi, o alta bucata de viata, incercam sa vedem nemarginiri de iubire acolo unde nu sunt decat iluzii. Si vrem eternitati, desi oamenii pe care ii intalnim nu sunt pregatiti pentru ceva atat de maret. Si se sperie. Si pleaca…

Iar intr-un final, cand constatam ca povestile noastre n-au fost decat un lung sir de contratimpuri, incepem sa regretam iubirile dintai, acelea de care ne-am ingaduit sa ne speriem, convinsi ca viata ne va mai scoate in cale alte si alte iubiri. Dar nu e asa. Dragostea vine atat de rar, incat ar merita, atunci cand ni se iveste in cale, sa avem curajul de a ne urma inima. De a ne urma dragostea. Pana la capat si dincolo de el.

Reperele eternitatii mele

Contrazic prin intreaga mea viata teoria conform careia orice lucru sau intamplare care iti sunt date in cantitati prea mari te duc, inevitabil, la saturatie.

Poate ca tine de aplecarea mea maladiva spre statornicie extrema. Poate ca tine de rezistenta mea la schimbare pe care nu am reusit sa o inving niciodata. Poate tine de felul in care mi s-a agatat, disperata, de suflet, aspiratia catre “totdeauna”. Sau poate ca vine din copilaria mea ciudata, in care goneam zilele, catre un viitor caruia ii porunceam sa vina, sa vina mai curand si sa aduca stabilitatea cu el.

As putea sa traiesc facand intocmai aceleasi lucruri mereu. Imbratisand zi de zi, noapte de noapte, acelasi barbat, rasfatand zi de zi, noapte de noapte, aceiasi copii. Ascultand aceeasi muzica, citind aceleasi carti pe care nu le voi intelege niciodata atat de profund, incat sa nu le mai pot lua de la capat, vazand aceleasi filme, care imi daruiesc la infinit frumusetea lor asezata in imagini.

Nu ma plictisesc niciodata de lucrurile pe care le-am adus de buna voie in viata mea. Ma cuibaresc, cu fiecare zi mai statornic in viata si, in timp ce altii isi gasesc fericirea in schimbare, eu ma vad imbatranind asezata, pentru totdeauna, in aceleasi ecuatii norocoase ale dragostei mele complicate, dar senine si adanci.

Cuprind, in cel mai savuros talmes-balmes al inimii mele, o eternitate a mea asezata in doar cateva repere: Peter Gabriel,  ananasul, Paul Buciuta, jocul de badminton, Gabriel Garcia Marquez, trambulina din curte, Ilona Nastase, icrele negre, Mircea Cartarescu, ciresele de iunie, Iza Buciuta, trandafirii galbeni, Octavian Paler, Delta Dunarii, Victor Nastase, mirosul de iarba cosita, Simona Catrina, revista Tango pe vremea cand era a mea, Nae Caranfil, Barcelona, Mariana Ionescu, vinul de Torres, Daniel Day Lewis, bonsaiul nostru, Nina Cassian, prietenele mele de pe blog, Timisoara…

Cum sa-ti amintesti de dragoste

Atunci cand mi se intampla sa ma indoiesc de dragostea mea, atunci cand mi se pare ca am toate drepturile din lume sa asez sub semnul intrebarii constructia miraculoasa a iubirii mele, imi rezerv un ragaz in care sa-mi amintesc cum a fost cand m-am indragostit.

Cand mi se arata greu drumul inainte in dragostea mea - pentru ca, uneori, imi e greu, recunosc -, fac acelasi exercitiu menit sa imi vindece nelinistile: imi amintesc de zilele in care m-am indragostit. Imi dau dreptul, imi dau sansa sa imi aduc aminte cum umblam pe strazi, beata de lumina si de soare, uluita ca lumea intreaga s-a rasturnat si s-a facut de o mie de ori mai frumoasa. Ma oblig sa retraiesc starea aceea ciudata de visare si de melancolie, sa simt din nou intreaga frumusete a lumii ca pe o povara atunci cand n-o privesc in aceeasi clipa cu el. Ma refugiez din nou in lumea in care toate simturile mele se asaza la panda in asteptarea pasilor lui, in care uit de foame si de sete, in care nu dorm decat ca sa-l visez, in care nu ma trezesc decat ca sa-l astept, din nou…

Cand mi se pare greu sa ma lupt cu ranile si poverile trecutului nostru, imi amintesc cum, inainte de a ne lamuri unul altuia intelesurile si rosturile, as fi fost in stare sa schimb o eternitate petrecuta fara el pentru o singura secunda de dragoste impartasita. Imi amintesc ca as fi dat un an din viata pentru o imbratisare si as fi lasat toate raurile lumii sa sece, fiindca numai sarutul lui mi-ar fi putut ostoi setea.

Si-apoi mi-e mai usor sa merg inainte. Pentru ca inteleg ca, daca ar fi sa o iau din nou de la capat, n-as ezita nicio secunda sa-mi aleg aceeasi dragoste. Pentru ca pricep ca o mare iubire nu merita sa fie manjita de ezitari marunte. Pentru ca imi amintesc cat de mult il iubesc, chiar si atunci cand mi-e greu sa inaintez printre umbre.

foto: Paul Buciuta/artista/Tango