La ce sunt bune vacantele
August 6, 2011 de Alice Nastase Buciuta in Conversatii
Sa fii in vacanta inseamna sa iti ingadui lucruri pe care, altfel, in tot restul anului, nu ti le poti permite. Sa fii in vacanta inseamna sa ai macar un strop de libertate in plus, multa voiosie, planuri cu duiumul.
In prea putinele mele concedii ma desfat cu posibilitatea de a ma culca oricat de tarziu, pentru ca stiu ca, in afara de micul dejun peste care oricum nu ma deranjeaza sa sar, nu am, a doua zi in zori, nicio obligatie presanta. In nedrept de scurtele mele vacante ma rasfat cu ore prelungi de inot, cu plimbari fara tinta, cu lecturi tihnite si comentate indelung. In insuportabil de rarele mele evadari de acasa ma bucur sa strabat locuri necunoscute, sa imbrac haine comode si racoroase, sa rad mult, sa dorm pe indelete.
Si chiar daca ma intorc cateodata cu trupul obosit de atata mers, de atata umblat, stiu, dupa fiecare plecare, ca voi reveni la trudele mele de fiecare zi cu sufletul mai impacat, cu gandurile mai randuite, cu bataile inimii mai ritmate si mai fericite.
Ce faceti in vacanta si nu reusiti in tot restul anului? Ce izbanzi ale mintii si sufletului rezervati perioadelor de relaxare, de evadare? Cum va intoarceti din vacantele, mai lungi sau mai scurte, pe care vi le permiteti macar o data pe an? Chiar daca nu ati plecat inca, dar faceti planuri de plecare, chiar daca abia v-ati intors din drumurile dragi, putem vorbi despre ce am trait sau despre ce am visat.
Nu ma parasi!
Septembrie 25, 2009 de Alice Nastase Buciuta in Conversatii
Toti am zis, macar o data in viata, “Nu ma parasi!” Pentru ca tinem adesea cu dintii de relatii expirate, vrem cu tot dinadinsul sa pastram langa noi oameni care nu ne mai iubesc, le facem rau incercand sa-i obligam sa stea acolo unde nu mai pot indura sa ramana.
Am revazut ieri videoclipul piesei lui Pink - pentru care am o admiratie fara de masura, pentru ca e puternica si romantica, visatoare si nonconformista, in acelasi timp -, “Please, don’t leave me”. E o poveste de dragoste tragi-comica, in care o femeie indragostita si speriata de dorinta barbatului ei de a pleca de langa ea, canta cu glas suav “Te rog, nu ma parasi, nu-mi frange inima!”. Si, ca sa fie sigura ca ruga ii e ascultata, pune in calea iubitului dornic sa evadeze piedici dintre cele mai nemiloase. El cade in capcanele ei si se alege cu contuzii si fracturi, ea il imobilizeaza fedeles intre pansamente, rani si temeri, in timp ce ii explica, pe acelasi ton dulce, ca stie ce e mai bine pentru el. Finalul ii ingaduie barbatului sa evadeze, totusi, si femeii sa dispere si sa spere din nou. E un cantec trist, in esenta, chiar daca e impachetat intr-un filmulet cinico-amuzant…
Mi-am amintit, vazandu-l, de un alt cantec intitulat “Nu ma parasi…”, un cantec emblema pentru iubirile ajunse la final. “Ne me quitte pas”. Mi-am adus aminte de splendoarea implorarii lui Jacques Brel, de versurile lui fara seaman, de vocea sa grava si nobila ce ofera femeii care vrea sa plece nemarginiri de iertare si de poezie. O imbie pe taramurile unde domneste doar dragostea, o roaga sa-l lase sa fie umbra umbrei sale, umbra cainelui ei, ne me quitte pas, ne me quitte pas, ne me quitte pas…
Dar eu stiu ca, in mod sigur, niciuna dintre variante nu functioneaza. Ca, atunci cand cel pe care il vrem cu tot dinadinsul langa noi se hotaraste sa plece, nu-l mai pot tine in loc nici margelele presarate de Pink in capul scarilor, ca sa-l faca sa se prabuseasca, infirm, in nemiscare, nici perlele de ploaie promise de Jacques Brel femeii dupa care plange. Ca “nu ma parasi!” e cea mai inutila dintre imprecatii atunci cand omul langa care am trait s-a hotarat sa-si ia campii, indiferent de motivul pentru care-si revendica dreptul la libertate.
Si totusi, recunosc ca am rostit eu insami, macar de cateva ori de-a lungul vietii, aceeasi formula. Am spus-o fie cu tandrete, fie cu agresivitate, dar mereu cu sperante inutile, intotdeauana cu rezultate absolut ridicole. Pentru ca cei care vor sa plece vor pleca, pana la urma. Pentru ca promisiunile facute in ceasul din urma nu mai pot intoarce iubirile consumate. Pentru ca disperarea e cel mai prost carlig cu care sa aduci inapoi un om care nu te mai iubeste. Pentru ca viata e nemiloasa si, probabil, dreapta, chiar daca noi nu suntem dispusi sa-i intelegem resorturile devenirii.