Mai multi baieti decat fete

Dupa ce ne-am petrecut viata sub dictatura unui adevar incontestabil, acela ca sunt pe planeta mai multe femei decat barbati, statisticile se imblanzesc si ne anunta ca, de-acum incolo, va fi exact invers.

Am trait pana acum stiind ca suntem mai multe femei, deci trebuie sa ne asteptam randul la dragostea barbatilor care, bietii, sunt nevoiti sa aiba grija de noi, desi sunt in numar mai mic decat ne-am dori. Desi nu ne-am adaptat niciodata cu adevarat la intamplarea grea a infidelitatii masculine, totusi, i-am gasit drept scuza o realitate demografica pentru care nu poate fi raspunzator decat bunul Dumnezeu. Insa, in ultimii ani, continua sa se nasca mai multi baieti decat fete.

Cu un an si un pic in urma, povesteam, uluita, cum in salonul in care fusese adusa fetita mea abia nascuta se aflau alti sapte baieti. Sapte baieti si o fetita, nascuti in intervalul a 48 de ore, in zilele din preajma Craciunului 2009. Statisticile confirma faptul ca vremurile s-au rasturnat si ca vin generatiile in care vor fi mai multi barbati decat femei. Vom accepta, cu mai multa seninatate, infidelitatea doamnelor? Oprobriul public nu va mai fi la fel de nemilos pe cat este astazi cand, printr-o conventie tacita, ne mandrim cu barbatii care au avut mai multe relatii in acelasi timp si ne scuturam ingroziti in fata femeilor adultere?

Eu am sperat mereu ca, intr-o zi, lucrurile isi vor regasi echilibrul si ca vom fi in numar egal pe pamant. Cati barbati, atatea femei. Ca sa ne putem intregi sferele primordiale, ca sa putem crede cu adevarat ca pentru fiecare exista un suflet pereche. Dar se pare ca nu au venit, inca, vremurile marii intregiri. Ca mai avem de asteptat. Deocamdata, cand unii, cand altii, suntem mai multi, suntem mai singuri.

Casatoria. Rostul. Fericirea

Mi-a povestit o prietena ca, desi n-a crezut niciodata in lucruri de genul acesta, e tot mai convinsa ca are cununiile legate. Ca motivul pentru care nu-si gaseste linistea si rostul vine de undeva, din afara cusururilor sau pretentiilor ei.

Nu stiu sa va spun cu adevarat daca am crezut-o sau nu. Mai degraba, nu. Stiu, insa, sigur, ca am vazut femei cu defecte cu mult mai mari decat ale ei si cu daruri si haruri mult mai rarefiate, care nu avusesera nicio problema in a-si gasi parteneri dornici sa ramana cu ele si sa le fie devotati. Marturisesc ca m-am minunat mereu care sunt criteriile dupa care unele femei isi gasesc mai usor decat altele linistea si implinirea sau conform caror legi ciudate ale atractiei femeile nu foarte frumoase sau nu foarte harnice sau nu foarte respectabile devin obiectul adoratiei unor barbati demni de visarea sexului opus. Sau viceversa, desigur… Insa, de data asta, in stradania indurerata a prietenei mele de a gasi o explicatie pentru singuratatea care o impiedica sa fie fericita, am priceput ca, indiferent daca sunt intelectuale sau femei fara multe scoli, daca sunt frumoase sau urate, daca sunt gospodine sau dornice de cariera, oricum, visul cel mai pretios al femeilor este sa isi gaseasca perechea si sa ramana impreuna pentru totdeauna.

Intr-o era in care tot mai putini oameni respecta traditiile, descopar ca, de fapt, coordonatele esentiale ale fericirii noastre raman aceleasi. Vrem lucruri simple: dragoste, casatorie, familie, copii, liniste, fidelitate. Iar atunci cand nu le obtinem, cand nu le gasim, scotocim nebuneste sa descoperim de ce nu ne-au fost date si suntem dispusi sa acceptam pana si explicatii absurde sau mincinoase. Pentru ca nimeni nu vrea sa fie singur. Rostul nostru este sa ne gasim perechea si sa putem trai impartind totul la doi si obtinand, printr-o operatiune aritmetico-metafizica paradoxala, o fericire inmultita cu zece.

Femeile se scuza mai des

“Iarta-ma, te rog!” e o expresie mult mai la indemana femeilor decat a barbatilor. Nu are, insa, nicio legatura cu faptul ca femeile ar gresi mai des, ci doar cu apucatura lor de-a fi mai delicate, mai politicoase si poate chiar mai responsabile decat semenii lor apartenenti ai sexului tare.

Suntem diferiti in tot si in toate. Unii sunt pregatiti sa iubeasca mai mult, iar altii s-au nascut cu inimi impietrite. Unii sunt empatici si deschisi catre ceilalti, altii reinventeaza, in fiecare zi a vietii lor, egoismul. Unii dintre noi sunt mai usor de ofensat si altii mai usor de impacat. Pentru unii e suficienta o scuza spusa in treacat, iar pentru altii e nevoie de stradanie, de reparatii, de gesturi ample si profunde care sa puna in loc cele risipite printr-o greseala.

Studiile psihologilor canadieni au demonstrat ca femeile sunt mai dispuse decat barbatii sa isi recunoasca greselile si sa se simta vinovate. Din acest motiv ele se scuza mai des si poarta cu ele un simt al raspunderii temeinic si durabil, care sa le fereasca de furtunile devastatoare ale viitoarelor vinovatii. Barbatii nu isi cer iertare nu neaparat pentru ca nu sunt la fel de politicosi, dar si pentru ca nu isi recunosc si nu isi resimt vinovatiile cu la fel de mare usurinta. “De ce sa ma scuz? N-am gresit cu nimic!”, spun ei si merg mai departe, aparandu-se astfel de nelinisti, in timp ce, pentru aceleasi fapte, femeile s-ar scuza cu zece guri.

Eu fac parte din categoria aceea de oameni care se scuza in nestire si care nu se iarta usor pentru faptele rele. As vrea, insa, sa pot fi altfel, sa iau lucrurile mai usor si sa trec prin viata acceptand altora greselile si mie pacatele cu mai multa seninatate. Dar nu stiu daca ma pot schimba. Va rog sa ma iertati!  Va prezint mii de scuze, dar asa sunt eu…

Spune-mi, tu cand te-ai scuzat ultima data si de ce?

Solidaritatea femeilor

Este adevarat ca barbatii isi iau apararea unul altuia si isi respecta tainele cu sfintenie? Ca pastreaza camaraderii pana la moarte si, uneori, sunt gata sa renunte la femeile iubite pentru a-si pastra prietenia?

Sunt si femeile la fel de solidare intre ele? Exista femei gata sa renunte la un barbat numai ca sa isi apere prietenia cu o femeie? Sau, mai degraba, femeile sunt intr-o continua concurenta si intr-o goana nebuna in care, pentru a obtine drept trofeu barbatul la iubirea caruia aspira mai multe deodata, ar calca in picioare orice alta exponenta a sexului frumos?

I-am spus candva prietenei mele ca, pentru relatia noastra, as putea renunta la iubirea oricarui barbat. Nu am facut-o, insa, niciodata. Dimpotriva. Atunci cand relatiile mele m-au acaparat, am rugat-o sa ma astepte, rabdatoare, pana cand amorurile mele vor incepe din nou sa scartaie a deznadejde. Si, intr-adevar, m-am intors la confesiunile noastre de fiecare data cand mi-a fost greu. Dar am inteles ca nu exista o solidaritate profunda, reala intre femei. Ca, oricat de emancipate sau puternice am fi, traim doar pentru a deveni jumatatile barbatilor nostri. Ca orice comunitate a amazoanelor nu ar rezista mai mult de o luna, doua, dupa care s-ar risipi, pentru totdeauna, in legenda…

Ei cu ei, ele cu ele

Doi sau trei baieti, cu cate doua sau trei fete, stand la o masa. Ei beau bere, ele cola. Ei vorbesc despre masini. Ele despre rochii.

Nu e prima oara cand vad aceeasi scena la cate o terasa din parc sau chiar si la cate o masa mai sofisticata, la cine stie ce sindrofie. Am vazut asta si le diverse petreceri unde, sub pretextul sau chiar motivul fumatului, barbatii se retrag intr-o bucatarie sau in cate-o curticica, unde incing o tacla suculenta despre motoare, masini tunate, jiglere si chiulase. In timpul asta, sotiile sau iubitele se intretin una pe cealalalta, vorbind despre muraturi, ovulatie, tipare de rochii, modele de epilat.

Am trecut si eu prin faze in care, in cuplul in care eram, mi se spunea ca trebuie sa imi accept cu stoicism conditia de femeie. Mi s-a intamplat de cateva ori sa ma trezesc stand la masa cu cate o femeie necunoscuta – pentru ca era la moda sa iti schimbi des partenerele in cercul acela in care nimerisem – in timp ce barbatii nostri trecusera deja in alta incapere ca sa joace carti sau biliard. Dar nu am rezistat mult sa joc rolul celei care accepta orice, numai ca sa aiba un barbat alaturi. Am eu insami nevoie de libertate, dar nu intr-atat, incat sa imi gandesc bucuriile departe de cel pe care il iubesc.

Eu cred ca motivul pentru care ne alegem un partener de viata si de dragoste e tocmai acela de-a ne intregi sufletul. Ca daca nu vrem sa fim tot timpul impreuna nici nu are rost sa ne mai incurcam vietile – de cuplu -, unii altora. Simt nevoia sa impart totul cu omul meu drag, fie si macar cantarind sau masurand impreuna lumea printr-un schimb de priviri. Nu-mi place sa stau cu femeile. Nu-mi place sa stau nici cu barbatii. Vreau sa fim mereu noi doi, alaturi de lume sau impotriva tuturor. Dar, oricum, noi doi, mereu impreuna, mereu amandoi… Si poate ca gresesc.

o femeie care si-a gasit calea

Intr-o buna zi m-am “trezit” si am hotarat sa-mi asum intreaga responsabilitate asupra vietii mele. Sunau bine aceste cuvinte si ma gandeam ca sunt si foarte importante. Ma simteam ca si cum as fi descoperit marele secret al lumii. Abia dupa cateva luni bune si multe cautari, am reusit sa le si inteleg cu adevarat.

Apoi mi-am dorit sa fiu iubire. Mi-a parut cam ciudat, de fapt nu numai mie . Dupa ce am aprofundat subiectul, mi-am dorit sa ofer iubire. Si asa am ajuns sa fac zi de zi consiliere in dragoste, ajutand alte femei sa-si gaseasca acea dragoste la care viseaza.

Si barbatii plang cateodata

Am crescut invatand ca fetele au voie sa planga, in timp ce baietii nu. Si-i invatam, la randul nostru, pe propriii nostri copii, ca baietii nu au nevoie de atata alint pe cat au fetitele, ca fetele nu au voie sa foloseasca cuvinte care le sunt rezervate doar baietilor, ca suntem, de fapt, doua tabere diferite…

Traim intr-o lume a prejudecatilor legate de barbati si femei si asezam aproape totul sub palaria unor generalizari care nu ne fac bine. Suntem gata sa juram ca barbatii nu sufera din dragoste la fel de mult pe cat sufera femeile, si ca tradarea e o indeletnicire pe care au inventat-o purtatorii de ismene. Si poate doar mai tarziu au preluat-o si femeile, ca sa se simta emancipate, insa, in sinea lor, sunt nascute pentru fidelitate.

Suntem convinsi, in mod gregar, ca femeile barfesc mai mult decat barbatii, si ca acestia sunt prieteni mai devotati decat stiu sa fie, intre ele, femeile. Credem ca domnii au mai multa nevoie de bani si de putere decat au doamnele, care se asaza cu mai multa usurinta in slujba unei iubiri mai mari sau mai mici. Declaram raspicat ca barbatii sunt cei mai buni bucatari, iar femeile nu se pricep la filosofie…

Ne asezam, de buna voie, sub dominatia unor idei preconcepute, care ne diminueaza sansele de a pricepe mai bine cum stau lucrurile in dragostea noastra, in relatia noastra. Pentru ca adevarurile nu sunt niciodata in alb si negru. Exista nuante si griuri dulci in lumea in care traim. Exista femei mari bucatari si barbati care plang si ei, cateodata. Exista destui masculi care barfesc si foarte multe femei care au nevoie de faima, bani si putere pentru a fi fericite, asa ca si le obtin cautandu-le cu incapatanare. Si suntem diferiti in masura in care niciun om nu seamana cu altul, indiferent daca au acelasi sex sau nu. Iar fericirea vine de dincolo de constatarea ca suntem unici si ca niciun plan dinainte stabilit nu functioneaza in iubire. Si de dincolo de paradoxul ca, atunci cand vorbim despre dragoste, nu exista barbati, ci doar un barbat, acela care ne poate face sa fim in siguranta. Si nu exista mai multe femei pe pamant, ci doar una, aceea care sa ne intregeasca. Sa ne inmulteasca. Sa ne oblige sa fim fericiti.

Ratiune si responsabilitate

Sunt barbatii mai responsabili decat femeile? E adevarat ca ratiunea a fost repartizata domnilor, in timp ce sensibilitatea a ramas, aproape intreaga, exponentelor sexului frumos?

Mi-a atras atentia, inca de la prima vizionare a filmului “Mai bine nu se poate”, una dintre replicile personajului principal. Intrebat cum de reuseste atat de bine sa descrie in cartile sale trairile unei femei, personajul interpretat de Jack Nicholson a raspuns: elimin ratiunea si responsabilitatea si obtin rezultatul dorit. Replica e menita, desigur, sa starneasca un zambet, dar, categoric, n-ar fi avut atata succes daca n-ar fi continut in miezul ei ceva adevarat.

Am asistat de nenumarate ori la discutii legate de capacitatile diferite ale barbatilor si femeilor. Stiu deja ca barbatii sunt cei mai buni bucatari si ca, pe taramul filosofiei, nu s-au remarcat prea multe dudui. In schimb, in domeniul educatiei si al ingrijirii, femeile au daruri care le fac de neintrecut. Insa, in ciuda rezultatelor concrete si evidente de pe terenul accidentat al vietii cotidiene, eu am intalnit mai multe femei harazite cu simtul rar si pretios al responsabilitatii, decat barbati. Mai multe domnite care, in profesia lor, s-au dovedit a fi absolut exceptionale, rationale, meticuloase, desavarasit coerente in tot ceea ce intreprind. Si care, evident, obtin rezultate mai bune decat colegii lor proveniti din sexul tare. Iar in ceea ce ma priveste, fara jena si fara modestie, marturisesc ca in 95% dintre cazuri, am fost mai buna, mai eficienta, mai harnica si mai talentata decat toti colegii mei, de scoala sau de munca, desi ma revendic din stirpea oamenilor prea sensibili, deschisi catre toate durerile si neintelesurile lumii, dar si, totodata, catre tot ce e mai frumos pe pamant.

Nu stiu daca scenaristul filmului cu Jack Nicholson chiar credea ce scria, dar eu stiu ca m-am bucurat mereu de conditia mea de femeie, chiar daca atat de grea. Faptul ca m-am nascut in tabara aceea a lumii care are dreptul sa planga, sa nasca, sa lesine, mi-a dat si imi da dreptul sa traiesc mai mult, mai intens, mai profund, mai nuantat decat multi alti posesori de ratiune si responsabilitate mai adanci decat ale mele. Si stiu ca n-as schimba asta pe nimic in lume…

Suntem la fel

Citesc povestile de viata ale celor care scriu pe blog si ma cutremur de cat de mult semanam. Vin aici femei care ma citesc si-mi spun ca se regasesc in cuvintele mele, ca si cum as fi scris despre viata lor. De fapt, cei mai multi dintre noi, suntem la fel.

Atunci cand suntem curajosi si ne asumam ce am trait, dar si atunci cand ne ascundem sub nume de imprumut ca sa povestim despre noi (nu atunci cand ne gasim nume fals ca sa facem pe desteptii cu ceilalti!), confesiunea tasneste, autentica. Cred pe de-a-ntregul povestile postate aici, desi stiu foarte clar ca suntem subiectivi si ca, uneori, instinctiv, ne mistificam trecutul si in propriii nostri ochi. Dar sunt convinsa ca nimeni nu are niciun interes sa vina si sa minta cu buna stiinta atunci cand isi istoriseste viata. Si ma uimeste mereu faptul ca, pana si atunci cand citesc despre situatii in care nu m-as mai putea regasi in prezent, totusi, acum ceva vreme, as fi putut eu insami sa fac si sa gandesc la fel.

Seman cu toate femeile lumii care nu au curajul sa se desprinda dintr-o relatie in care se simt neiubite, neiubind. Pentru ca am trecut eu insami prin groaza de despartire, prin paralizia de dinaintea eliberarii.

Seman cu toate femeile lumii care au fost inselate si s-au prefacut ca nu stiu cum stau lucrurile de fapt. Care s-au pacalit, timp lung si dureros, ca daca nu l-ai vazut cu ochii tai pe barbatul iubit in pat cu o alta femeie, inca mai exista o speranta, cat de marunta, ca poate doar inima ta speriata iti joaca feste.

Seman cu toate femeile lumii care au suferit ca nu sunt in stare sa petreaca timp de ajuns cu copiii lor, dar si cu toate cele care au marturisit ca nu au rabdare sa se joace cu copiii timp prea indelungat, care spun cinstit ca nu ar indura cu usurinta sa fie casnice, si atat.

Seman cu femeile care au mintit candva si au fost prinse cu minciuna si de-atunci s-au lecuit de pacatul neadevarului.

Seman cu femeile care se tem ca vor ajunge intocmai ca predecesoarele lor, care nu si-au trait viata incercand sa fie libere si fericite.

Seman cu femeile care se tem nebuneste pentru copiii lor, care tresar din somn de panica, de grija, de dorinta de a-i sti in siguranta intr-o lume rea.

Seman cu femeile care se tem de trecerea timpului, care sufera la gandul ca isi pierd frumusetea o data cu anii, care spera, frivol si absurd, ca intre timp va aparea leacul tineretii vesnice.

Seman cu femeile care, fiind prizoniere ale unei relatii plictisite si triste, si-au permis luxul, nebunia, durerea de a se indragosti pe furis de altcineva.

Si seman si cu femeile care, dupa ce si-au gasit marea dragoste, spun cinstit ca nu mai exista nimeni altcineva pe pamant. Ca soarele si luna rasar din dragostea lor implinita, ca simt, si cred, si iubesc fara rezerve.

Seman cu voi, asa cum voi semanati cu mine. Si sper din tot sufletul ca felul in care ne oglindim unii in altii ne face sa ne simtim mai putin ciudati, mai putin singuri pe lume.

Femeile din politica

M-a intrebat cineva, de curand, daca nu am de gand sa intru in politica. Si am ras cu gura pana la urechi. Apoi, in singuratate, am stat si am reflectat de ce, in opinia mea, n-ar putea nicio femeie sa intre in politica avand sufletul impacat pe de-a-ntregul.

Pentru ca, oricat de optimista as vrea sa fiu, nu vad decat doua directii posibile in politica din tara noastra. Sa fii o vizionara curata ca lacrima. Sa predici crezand nebuneste in doctrina ta. Sa mergi pana in panzele albe cu ceea ce speri si incerci sa transformi. Sa fii stranie si indrazneata, ca o Ioana D’arc. Sau, ciudata si aratata cu degetul, ca Leonida Lari, ca Mitzura Arghezi. Cine are curatenia, forta, taria, nebunia de-a alege un asemenea drum? Eu, una, sigur, nu.

Si mai exista si cealalta varianta. Sa-ti doresti politica drept trambulina pentru a te face remarcata si pentru a capata celebritate. Pentru a te imbogati, cazand la pace cu marii smenari ai lumii politice. Pentru a-ti asigura un drum sigur in viata. Pentru a-ti pune deoparte afaceri si bani intr-un singur mandat politic cat sa-ti ajunga in toate mandatele vietii. Ce deficit de scrupule iti trebuie ca sa poti sa alegi, cu sange rece, o asemenea cale?…

Recunosc, sunt cinica, sunt sceptica, sunt dezamagita. Mai toate femeile din politica romaneasca au ori dosar penal si geanta Hermes, ori bentita pe frunte, ciorapi rupti si nepasare fata de ironia nemiloasa a celor din jur. Multe sunt ori sotii de mari smecheri, ori amante sau fiice de stabi. Si nici unele, nici altele, nici celelalte nu au autoritate reala si n-au schimbat nimic in tara asta. Si, bineinteles, ca exista exceptii. Dar putine si ratacite, care confirma regula si-o fac si mai evidenta, si mai trista, si mai romaneasca…

« Pagina precedenta — Pagina urmatoare »