Copiii nostri frumosi

Ma straduiesc sa ii invat regulile simple ale fericirii. Ii rog sa spuna doar adevarul si sa creada in el. Le povestesc despre dragoste si despre fidelitate, ca reguli ale cuplului senin, indragostit, unit…

Le cer sa invete, ca sa fie destepti, informati, cu sanse de a dobandi, peste ani, intelepciunea. Ii rog sa citeasca si, daca ei nu vor sau nu pot, le citesc eu, sperand sa ii ademensc, astfel, catre frumusetea nemasurata a cuvantului asezat pe pagini de hartie. Inventez jocuri ale mintii care sa ii faca mai destepti. Si ii port cu mine prin lume pretutindeni, incercand sa ii preschimb in fapturi cat mai dezinvolte, mai prietenoase, mai adaptabile.

Am grija de sanatatea lor si, desi asta pare sa fie cea mai grea parte a indatoririlor mele casnice, ma straduiesc sa ii fac sa manance cat mai corect si mai bine. Recunosc, nu prea reusesc, iar asta ma ingrijoreaza destul de serios. Incerc, insa, sa compensez ducandu-i sa faca inot, si dansuri, si aikido…

Ne straduim din rasputeri sa facem totul cat mai bine. Si, totusi, cu toate stradaniile noastre de parinti, stim ca nu exista nicio garantie ca fiii si fiicele noastre vor fi frumosi, fericiti, linistiti. Ca vor intra la scolile pe care noi le visam pentru ei, ca vor fi inalti si atletici, ca isi vor gasi, de la prima incercare, dragostea cea mare, care sa ii tina toata viata si nu doar atat… Nu exista garantii pentru fericire. Doar credinta noastra, doar speranta ca am facut tot ce ne-a stat in putinta. Doar clipele magice in care, privindu-ne copiii, ne vedem pe noi, renascuti, in cea mai buna si mai frumoasa versiune a noastra. Ca si cum ni s-a dat sansa sa traim din nou inca o viata, in care sa facem totul mai bine decat prima data.

Cel mai frumos cadou, impreuna cu nepotelul meu

Pentru mine cel mai frumos cadou va fi acela de a-mi petrece Craciunul si sarbatorile de iarna alaturi de familie si mai ales de noul membru al familiei, de nepotelul meu. De cand a venit pe lume petrecem momente impreuna unice. Orice minut langa el ma face sa fiu fericit. Este cel mai frumos cadou pe care l-am primit si pe care nici nu-l visam. De acum inainte vom petrece momente impreuna de neiutat.

Fericirea ,tristetea,bogatia ,modestia ,iubirea si vanitatea !!

Fericirea ,tristetea,bogatia ,modestia,iubirea si vanitatea ,toate aceste ingrediente  si stari fac parte din viata fiecaruia si merita fiecare in parte savurate langa o ceasca  de alintaromata Jacobs.In jurul unei cesti de cafea ne relaxam ,traim momente unice si planificam momente importante din viata,niciodata nu voi renunta la acest mic rasfat .

fericirea din cana mea

Fericirea poate sa ia diverse forme. Eu am descoperit fericirea din cana: bucuria gustului, taria, aroma care te atrage, prietenii legate de aceeasi placere si discutii care te fac sa iti doresti ca acea fericire din cana sa nu se mai termine…O zi perfecta incepe cu o cafea aromata. Cum alfel poate fi o zi plina de fericire, daca nu o incepi cu fericire!

Increderea in sine

Am petrecut ieri o zi in care am intalnit oameni atat de siguri pe ei, incat m-am cutremurat de uimire. O zi la capatul careia am inteles ca viata nu e despre ce cred altii despre noi, ci despre ceea ce ni se pare noua ca putem sa ne credem.

“Profesorii sunt idioti”, mi-a spus un adolescent rebel (si nepoliticos). Apoi mi-a explicat ca nici macar nu are nevoie de studiu organizat. Ca marii artisti sau savanti s-au instruit prin forte proprii, singuri, fara sa puna pret pe inregimentari in scoli sau cursuri. Si ca stie ca el insusi va ajunge departe.

“Daca ai vrut sa ai cea mai frumoasa nevasta, acum fii cu ochii in patru!” a facut amica mea o remarca avand un foarte vag damf de gluma, adresandu-se sotului ei, pe care il trateaza in permanenta ca si cum i-ar fi dator pentru onoarea de a-l fi luat de barbat.

“Am invatat sa ma imbrac, sa ma machiez, sa am un stil al meu. Am evoluat pana la o versiune a mea mult mai competitiva decat cele de mai inainte. Acum sunt impacata. E the best of me. Mai mult de atat nu stiu ce sa fac”, a spus Mihaela Radulescu in emisiunea Cancan pe care a onorat-o cu o prezenta in direct. Si apoi a declarat ca e foarte multumita de ea ca mama. Ca se descurca de minune. Ca e o mama grozava si ca n-are ce sa-si reproseze.

Si eu mi-am amintit, ascultandu-i, minunandu-ma, cat de important este sa ai incredere - oarba, chioara sau mioapa - in tine insuti, cata fericire trebuie sa iti aduca profunda credinta ca mai bine de atat nu se putea.

Dar eu nu sunt asa. Eu ma indoiesc de fiecare cuvant, de fiecare gest, de fiecare decizie. Ma simt mai mereu vinovata ca mama, ca sotie, ca prietena, desi trudesc sa fac tot ce e de facut, sa iubesc tot ce e de iubit, sa raspund la tot ce asteapta raspuns. Pe mine superlativele relative ma sperie, asa cum nu li se intampla niciodata celor care le cred absolute. Si, in adancul inimii, eu stiu ca Mesterul Manole s-a indoit si a promis ca data viitoare va face mai mult, mai bine. Cred ca nu statea prea bine cu increderea in sine. Si de aici i s-a tras si prabusirea…

Notele si viata

Nu toti colegii mei de clasa care aveau note mici au ajuns codasi la fericirile vietii si nu toti aceia care aveau intotdeauna note mari au devenit personaje abonate la recunoasterea lumii si la impliniri profesionale remarcabile.

Cred cu tarie in insemnatatea educatiei. Iubesc cartile si pretuiesc invatatura lor. Sunt convinsa ca oamenii care au sufletul si mintea deschise catre nou, catre necunoscut au sansa de a deveni indivizi mai puternici decat aceia care se complac in necunoastere. Insa viata nu mi-a confirmat banuielile legate de faptul ca cei ce nu-s dispusi sa invete cu cine stie ce tragere de inima nu vor avea sanse la fel de insemnate sa razbeasca in viata precum cei silitori.

M-am intalnit de curand cu unul dintre fostii mei colegi de scoala generala, unul care s-a mentinut mereu pe linia de plutire, fiind abonatul principal al notelor de 5, 6 si 7. E astazi un prosper om de afaceri si mi-a spus ca are viata pe care si-ar visa-o oricine. Ca are o casa frumoasa, cu piscina, intr-un cartier rezidential langa Bucuresti, ca are familie si copii care se pregatesc sa plece la liceu in Anglia. Si, nu de mult, am revazut un fost coleg de facultate, dintre cei care nu fusesera niciodata exceptionali, ci doar buni spre mediocri. Mi-a vorbit despre grozava lui cariera universitara, despre doctoratul luat cu brio, despre treptele academice pe care le-a strabatut aproape zburdand.

Am aflat vesti - proaste - si despre o colega de-a mea din liceu care, desi a fost sefa de promotie an de an astazi e marginalizata, saraca si complet neadaptata la regulile vietii si ale lumii. Mi-am amintit ca, intotdeauna, in anii adolescentei, imi imaginam cat de fericita va fi viata ei, indoindu-ma, desigur, de viitoarele, posibilelele mele izbanzi.

Incongruentele intre reusitele din scoala si cele din viata ma fac sa nu mai stiu daca merita sa-mi mai urmaresc cu ochi de leoaica copiii asezati in fata caietelor de teme. Poate ca nu de notele de la scoala depinde, de fapt, implinirea noastra de mai tarziu. Dar, daca nu de note, daca nu de puterea noastra de a invata, atunci de ce altceva?!

Liber sa fii tu insuti

Observ, din felul in care evolueaza copiii mei si din amintirile despre mine insami, cat de complicat, de sinuos, de lung e drumul catre noi insine. Cat de dependenti suntem de parerile celorlalti si cat de greu e sa ne dam dreptul de a fi cine vrem sa fim.

Eu cred, insa, ca ne nastem cu totul si cu totul liberi. Ca venim pe lume senini si lipsiti de rusini, ca suntem proiectati sa ne pese de bucuriile si de implinirile noastre, si nu de ceea ce vor crede cei din jur despre noi. Numai ca intalnirea cu altii se preschimba, inevitabil, intr-un soi de pedeapsa. Nu trebuie sa ii deranjam pe cei de langa noi. Nu e frumos ce facem. Nu se cuvine sa fim asa cum suntem. Nu avem voie sa facem de fata cu altii o gramada de lucruri ingaduite in singuratate.

Cu cat mai repede ne insusim sirul de restrictii, cu atat mai educati, mai cuminti si mai destepti vom fi considerati. Parintii vor fi mandri de noi. Si abia mai tarziu, cand vor baga de seama ca nu suntem fericiti, vor incerca sa ne aduca aminte ca ne-am nascut liberi si ca meritam sa ne straduim mai mult sa fim noi insine.

Nu stiu unde se face greseala. Nu stiu excat unde intervine ruptura. Pe fetita mea cea mare o stanjeneste dezinvoltura baietelului meu. Pe baietelul meu il deranjeaza scenele din filme in care oamenii se saruta. Fetita mea cea mica e inca libera de parerile celorlalti, dar, incet-incet, o s-o obligam si pe ea sa renunte la multe insusiri pretioase, ca sa nu supere oamenii straini si ca sa ne dea tot noua sansa, mai tarziu, sa incercam sa ii marturisim ca am gresit… Intre libertatea fata de tine si politetea fata de altii e o granita sinuoasa, periculoasa, plina de capcane. Iar de felul in care invata sa o trecem si intr-o parte si in cealalta depinde fericirea noastra.

Intalnirea cu arta

Ma incapatanez sa provoc intalnirile copiilor mei cu fiecare arta in parte, chiar daca imi e clar, de la bun inceput, ca nu acela e drumul lor prin viata. Vreau, insa, ca ei sa aiba parte de fiecare experienta care le-ar putea folosi mai tarziu.

Ii provoc sa studieze pianul si chitara, ii duc la lectii de desen si de dans si, obligatoriu, vreau sa stie sa vorbeasca corect romaneste. Iar daca se poate si o limba straina, cu atat mai bine. Dupa ce termina cu orele de inot sau de tenis vreau, neaparat, sa faca si olarit, si origami, si modelaj. Si toate acestea stiind prea bine ca nu-si vor putea gasi o meserie in aproape niciunul dintre domeniile pe care le descopera, cu sau fara voie.

Adevarul este ca imi doresc un singur lucru, insa unul extrem de insemnat pentru viata fiecaruia dintre noi: vreau sa descopere ca poti trai cautandu-ti bucuria. Ca e posibil sa muncesti, sa castigi bani, sa faci o cariera si sa te si bucuri, in acelasi timp, de sansa care ti-a fost data. Ca poti sa faci din pasiunea ta un mod de a trai care sa te implineasca, sa te fericeasca si, eventual, sa te si imbogateasca.

Nu toti parintii care isi tarasc odraslele pe la cursuri ciudate cred ca, in felul acesta, randuiesc viitorul copiilor lor. Dar macar se straduiesc sa le deschida o usa catre implinire. Nu toti copiii care au ocazia sa se apropie de domeniile artelor vor ajunge artisti. Dar vor intelege ca avem dreptul sa avem o viata lina si luminoasa, in care meseriile noastre sa nu fie niste corvezi greu de indurat. Si asta le va da o sansa in plus sa fie fericiti.

Sa radem. Sau macar sa zambim

E cel mai frumos lucru din lume. Sa razi impreuna cu altii, sa uiti de toate tristetile si sa hohotesti cu pofta, eliberandu-te de griji, de taceri, de indoieli. Iar daca nu poti sa razi, macar sa zambesti…

In manualele acelea care iti predau optimismul, esti invatat sa mergi pe strada zambind. Sa ii privesti drept in ochi pe cei pe langa care treci si sa astepti sa iti intoarca zambetul. E o metoda care nu functioneaza, cred, pretutindeni. La noi in tara, mai mult ca sigur, nu. Daca zambesti prea mult catre cineva, risti sa fii considerat ciudat sau chiar sa fii apostrofat cu un aspru si nemilos “la ce anume te uiti asa de insistent?” sau  cu un ceva mai amabil “Ne cunoastem de undeva?”…

In schimb, in America, mi-au zambit sute de oameni si am dedus ca toate manualele acelea despre optimism erau scrise de indivizi traiti intr-o lume a zambetelor. Eu, insa, nu am simtit nevoia sa intreb pe absolut nimeni daca ma cunoaste de mai inainte. Stiam sigur ca sunt pentru prima oara acolo si ca apucatura cea surazatoare imi prieste de minune. Pentru ca mie imi place enorm sa rad. Sau macar sa zambesc. Asa ca incerc sa gasesc retete care sa ma tina mereu cat mai aproape de minunea optimismului.

Ii intreb, adesea, pe interlocutorii din interviurile mele, ce anume ii face sa rada. Cei mai multi imi povestesc lucruri legate de copiii lor. Vin la rand cei care se uita la comedii si abia apoi observatorii atenti ai semenilor lor. Eu rad, cel mai adesea, cand ma joc cu cei mici. Si mai rad cand depan amintiri cu cei dragi, cand ne aducem aminte de intamplari care, la vremea lor, ne-au contrariat sau ne-au luat prin surprindere, dar, intre timp, si-au relevat alte intelesuri. Si mai rad cand sunt fericita…

Cand ati ras ultima oara si de ce? Sau, daca nu ati ras de curand, cand ati zambit?…

Sa fi fericit mereu este un lucru mare in viata!

Cele mai frumoase momente din viata sunt acelea petrecute alaturi de cei dragi!Cand stau cu prietenele la cafea si povestim fara sa ne mai dam seama de trecerea  timpului,alaturi de familie,de iubitul meu.Atunci cand sunt cu prietenii mei,spunem glume,bancuri si radem atat de tare de ne dor muschii fetei,ascultam melodiile preferate,jucam diferite jocuri…astea sunt lucruri care ne aduc impreuna mereu si ne simtim extraordinar.Un gest care eu cred ca este foarte frumos este sa fi alaturi de cineva atunci cand are nevoie.un gest frumos pentru a-i arata iubitului este sa te trezesti dimineata,ii pregatesti micul dejun,cafeaua si il astepti sa vina somnoros si sa spuna …”Buna dimineata …Multumesc…Te iubesc pentru ca-mi faci viata frumoasa !”Sunt multe gesturi care ne aduc mai aproape…Trebuie doar sa ai inima deschisa pentru lucrurile bune!

Pagina urmatoare »