Fetita cu ghiozdan

Micile gesturi nu trebuie neaparat scoase in evidenta pentru a li se recunoaste valoarea. Un zambet, o vorba buna, o imbratisare, o strangere de mana, atunci cand sufletul cuiva plange, fac mai mult decat  un munte de bani sau decat o mira de aur.

Sunt clipe in care, trebuie sa uitam sa ne gandim la noi…stiu ca este greu, dar ati incercat macar o singura data sa faceti asta?

Iarna trecuta am fost pe post de Mos Craciun…am intrebat o fetita de 5 ani ce-si doreste cel mai mult si mai mult pe lumea asta. Mi-a raspuns ca-si doreste un ghiodan…auzise doar ca exista asa ceva, nici macar nu vazuse unul. Cine stie cum si-l imaginase?

Mi-am dat seama ca, in varful unui deal, intr-o casuta mica, in care trebuie sa intri aplecat, intr-o casuta in care curentul electric s-a impotrivit sa intre, acolo unde traiesc 3 sufelte de copil si doua de parinti, gesturile mici insemnau enorm. Am uitat putin de mine si am incercat sa ma pun in locul lor…imi era foame, imi era frig, imi era teama de intuneric. Imi doream un ghiozdan si un brad de Craciun.

Mi-am dat seama ca uneori, suntem atat de nedrepti cu ceea ce avem si cu ceea ce ni se ofera, strambam din nas in fata multor lucruri pe care le avem si privim cu nesat si cu invidie uneori, la lucrurile celor din jur. Nu stim sa ne multumim cu putin si sa ne bucuram ca suntem sanatosi si ca traim.

Iarna trecuta am fost Mos Craciun…si m-au trecut fiori de emotii, atunci cand fetita si-a imbratisat ghizdanul si a privit contemplativ o prajitura ambalata cu care nu stia ce sa faca. Lacrimile mi-au inghetat pe fata rosie de ger, atunci cand i-am vazut parintii fetitei plangand…de fericire pentru ca Mos Craciun poposise si la ei, in casuta aceaa mica, saracacioasa, fara curent electric.

I-am imbratisat si mi-au oferit ceea ce aveau ei mai de pret: prietenia lor vesnica!

O bucurie mica pentru un copilas

Ieri, la magazinul unde lucrez a venit o fetita cu mamica ei.Fetita are cam 2 anisori.Este o clienta veche si ne viziteaza magazinul (cu hainute pentru copii) aproape in fiecare dimineata.Saptamana trecuta si-a pierdut o clamita din cap, foarte mica, si eu m-am gandit sa i-o pastrez.Dar nu a mai venit pe la noi si ieri abia a pasit pragul magazinului nostru si cand i-am aratat clamita pe care o crezuse pierduta, s-a bucurat nespus de mult (si mamica).Nu e o mare pierdere pentru noi, poate, dar pentru ei inseamna ceva.

Ordinea amintirilor

Pe masura ce reiei anumite experiente insemnate de viata, iti revin si amintiri pe care le credeai demult ingropate. Daca ne-am apuca sa traim, macar din cand in cand, ca in tinerete sau in copilarie, am descoperi in noi sipete pierdute de suflet si de aducere aminte.

Intr-una dintre fascinantele lui carti, psihologul american Irvin D. Yalom povesteste cazul unei paciente obeze care, sub indrumarea lui, reuseste sa slabeasca. Pe masura ce corpul ei, prin eforturi cumplite si rascoliri dureroase prin memorie, coboara incet-incet spre forma de la care a pornit candva, mintea pacientei dezveleste intamplarile, in cea mai mare parte triste si rele, care au marcat-o de-a lungul anilor si al acumularilor de kilograme. Ies la iveala, o data cu straturile de trup ascunse de atata vreme, insingurarile greu acceptate, certurile cu parintii, marile esecuri in iubire. Dar si, cateodata, bucuriile uitate, ratacite printre prea multele falduri de trup.

Mi-am trait, pana nu de mult, dezamagirile din dragoste, evocand fara voie toate despartirile, bocind plecarea nu a unui barbat, ci a tuturor celor pe care i-am iubit, cu gandul, cu visul, ori cu fapta. N-am putut face altfel. Asa cum nici acum nu pot schimba nimic.

Traiesc din nou experienta primelor zile de ingrijire a unui prunc si, de undeva, de unde probabil ca nu ar mai fi reusit sa se inalte spre constiinta, daca nu as fi nascut din nou, ma napadesc amintiri splendide sau ravasitoare din anii maternitatii abia descoperite. Imi vad fetita abia nascuta zambind sau adormind sau strambandu-se de durerea colicilor si mi se face dor de timpul cand copiii mai mari erau bebelusi, si mi se face greu de nesomnul anilor in care mi-am vegheat copiii fara ajutor, si mi se sfasie inima inca o data de revelatia neputintei de a fi mama buna pentru doi copii in acelasi timp, de deznadejdea insingurarii traite cu doi copii de mana.

Exista o ordine a amintirilor, si o dezordine a lor, pe care o provocam atunci cand avem curajul sa ne luam viata de la capat. Sa iubim din nou. Sa traim din nou. Sa murim din nou. Dintr-o durere, dintr-o asteptare, dintr-o tacere, dintr-o dragoste prea mare…

Fotografie de Paul Buciuta/ Marea Dragoste

Fata sau baiat? Femeie sau barbat?

Inainte de-a afla, la ecograf, sexul copilului meu, am dezbatut cu prietenele mele daca sunt indreptatita, sau nu, sa imi doresc mai mult o fetita decat un baiat.

Mai intai le-am spus adevarul meu cel mai profund. Ca o iubesc pe Ilona cu o dragoste nepamanteana. Ca prin copilaria ei mi s-au dat din nou anii mei dintai si, privind-o pe ea fericita, si splendida, si delicata, e ca si cum mi-as retrai si eu, din pragul unei alte sanse, primii ani de viata. Cei mai frumosi ani. Ca ar trebui sa ma prefac ca nu observ cat de profunda si inteleapta este, cat de generoasa si de cuminte, in comparatie cu toti baieteii de varsta ei. Apoi le-am povestit si cat de mult am primit si primesc, in fiecare zi de la Victor. Cat de protector si atent e cu mine, ce complimente superbe imi face mereu, cata dragoste imi daruieste, din inimioara lui nemasurat de adanca. Cat de destept este.

Am recunoscut impreuna ca fetele sunt mai responsabile. Ca invata mai bine. Si sunt camarazi de nadejde. Ca femeile nasc, si iubesc, si conduc. Si vor stapani lumea. Ca baietii sunt mai neastamparati si mai bezmetici, dar ca barbatii sunt mai fericiti. Ca oamenii sunt mai zgarciti cu oprobriile cand e vorba de barbati. Ca nu suntem egali, decat in fata legii, nu si in fata ochilor lumii.

Cand am ajuns la cabinetul unde aveam sa elucidez un mister, sa descopar o revelatie, nu ma decisesem daca am dreptul sa imi doresc o fetita care sa fie sensibila, splendida, minunata, dar sa sufere, apoi, din dragoste. O fetita care sa aiba dreptul la lacrimi, care sa nasca in chinuri. Sau sa ma gandesc, neegoist, ca un baiat va avea sanse mai multe la o viata lina, mai putin contorsionata, la iubire la orice varsta- pentru ca doar femeile sunt judecate dupa ani, barbatii au dreptul sa iubeasca oricand, fara sa-si permita cineva sa-i masoare condescendent…

Cum e mai bine, sa ai fata, sa ai baiat? E mai usor sa fii barbat sau femeie, in lumea in care traim? Mi-am dorit eu insami, adesea, sa fi fost barbat. Cand nu mai pridideam sa muncesc la serviciu, dar acasa aveam toate indatoriile unei casnice. Dar stiu ca sunt cea mai femeie dintre toate femeile lumii, atunci cand iubesc, cand dragostea noastra imi curge prin vene, si ca nu as da minunea asta pentru nimic in lume.

Mi-au ramas intrebarile in aer, raspunsurile in minte, foindu-se la infinit, fara rost. Eu am aflat, am vazut. Voi avea un baiat. Si-mi doresc sa fie cel mai fericit om din lume. Si, daca nu cer prea mult,  sa-mi intoarca, poate, si mie, un licar din fericirea lui.