Lumea la care visam

S-au decernat, noaptea trecuta, Globurile de Aur, ajunse la cea de-a 69-a editie. Este o competitie prestigioasa, care, premiind filmele anului anterior, isi asuma riscul, indrazneala, forta de a alege intre bine si rau. Intre frumos si urat. Intre emotionant si plictisitor.

Ceremonia s-a transmis in direct de la ora 3 a noptii noastre. Acesta este motivul pentru care cei mai multi dintre noi am vazut doar rezumate ulterioare, doar stiri despre principalii castigatori, doar cateva imagini din somptuoasa sala de ceremonii a Beverly Hilton Hotel. Si, desi am citit mai intai stirile din care am aflat ce filme au castigat marile premii, din dorinta de a le trece in motul listei de vizionari prioritare pentru anul abia inceput, am urmarit cu nesat si curiozitate imaginile cu mari actori si actrite adunate in sala mult asteptatei festivitati.

Stirile si comentariile s-au referit mai ales la rochiile actritelor care au participat la show, fie ca prezentatoare, fie ca nominalizate la diverse categorii. Reporteri iscusiti au stat la intrarea in sala si le-au intrebat constiincios pe doamne cine le-a facut rochiile acelea splendide, iar ele au raspuns cu mandrie - fapt care m-a facut sa cred ca toate primisera rochiile cadou, altfel nu ar fi avut niciun motiv sa faca reclama pe intreaga planeta celor care le-au croit tinutele, e drept, uimitor de frumoase. Iar noi toti ne-am uitat uluiti la lumea aceea splendida, plina de zambete, de bijuterii sclipitoare, de ambitii implinite. Si, undeva, intr-un colt de suflet, ne-am gandit ca am fi vrut sa fim si noi acolo. Sa purtam haine atat de splendide si de scumpe, incat sa parem peste masura de frumosi si de fericiti. Sa fim acolo daca nu ca premiati, macar ca spectatori in direct ai unui show despre lumea la care visam noi, toti cei care iubim atat de mult filmele, incat ne croim idealurile dupa scenariile lor cele mai reusite. Si cele mai premiate.

Ati vazut imagini de la Golden Globes 2012?

Credeti in extraterestri?

Stiu ca poate parea un subiect superfluu. Sunt un pic stanjenita. De fapt, am mai vrut de multe ori sa scriu despre asta, insa nu am indraznit niciodata. M-am gandit ca as putea parea inca si mai naiva decat sunt.

De obicei nu dau explicatii despre temele pe care le abordez. Citesc adesea in revistele concurente celei pe care o fac eu, in editorialele omoloagelor mele, introduceri asemanatoare. “M-am gandit mult, inainte sa incep editorialul de luna aceasta. Am oscilat daca sa va vorbesc mai intai de pictorialul pe care l-am realizat la Paris sau despre interviul pe care i l-am luat celebrului fotbalist cutare, alaturi de fermecatoarea lui sotie si, pentru ca nu m-am putut decide am sa va rog sa cititi mai intai articolul nostru despre cei zece pasi ai unei vieti sexuale pline de satisfactii”… Introduceri care ma enerveaza si ma alunga. Dar, de data aceasta, va rog sa ma iertati. Am incercat, doar, fara folos, sa-mi risipesc stanjeneala. Sa-mi fac curaj.

Am vazut aseara, pe TVR1, un film absolut superb, despre un extraterestru coborat pe pamant. K-Pax. Un film realizat dumnezeieste, cu actori de Oscar, care au jucat atat de bine, incat am trait povestea ca si cum as fi fost acolo, langa povestitor, sau poate ratacita printre personaje. Gata sa plec cu cel coborat din constelatia Lira, inapoi la el acasa, pe planeta K- Pax, ca sa miros florile lor cu parfum fara seaman in galaxii si sa astept sa se intalneasca cei doi sori, o data la 200 de ani. Si sa uit ca oamenii sunt, uneori, mai cruzi decat animalele. Sa nu mai stiu ca a avea o familie inseamna, intotdeauna, sa iubesti pana la durere, sa ai grija de ceilalti in fiecare clipa, sa te temi continuu pentru cei care sunt mai de pret decat iti esti tu insuti. Sa redevin increzatoare in tot si in toate, sa ma vindec de scepticism, sa redevin curata la suflet si la trup…

Sigur ca filmul s-a balansat de la inceput si pana la sfarsit intre polii dilemei perfecte. Este un extraterestru sau doar un nebun care, in urma unei traume, a ales sa se considere un strain venit in vizita in lumea noastra?

Eu am ales sa il consider venit din alta galaxie. Si nu doar pentru ca, astfel, am ales intre suferinta si zbor, ci pentru ca eu cred, cu adevarat, in extraterestri. Dintotdeauna. Privesc catre cer si nu-mi pot imagina ca, in atata nemarginire, suntem doar noi si nedesavarsirile noastre. Trebuie sa mai fie si alte nedesavarsiri. Nu-i asa?

De cine ne indragostim

Am vazut de curand filmul “Buna! Ce faci?”. Scenariul e absolut fermecator. Povestea, insa, daca o indesi intr-un rezumat sec, pare neverosimila. Cu toate acestea, filmul o face sa para extrem de posibila, pentru fiecare dintre noi.

Un barbat si o femeie, casatoriti de o viata, par prizonieri ai casniciei lor ostenite. Din afara cuplului lor vin tot felul de ispite, carora ei le rezista din stoicism, din fidelitate, din oboseala, din teama. Numai uneia dintre tentatii nu-i pot tine piept si se indragostesc: se intalnesc pe internet, chiar ei, sub forma a doi anonimi ce par facuti unul pentru altul.

Nu va dezvalui deznodamantul, gandindu-ma ca, daca nu ati vazut filmul, va va face mare placere sa-l urmariti pana la sfarsit. Dar impartasesc gandul meu, regasit in scenariul Liei Bugnar, scris pentru filmul lui Alexandru Maftei, legat de cum, de cine ne indragostim…

E poate mai lesne sa cadem in mrejele unei povesti de dragoste cladite in spatiul virtual, fiindca asta ne ingaduie sa ne aruncam in iubire fara inhibitii, fara retineri, fara complexe. Nici varsta nu ne stanjeneste pe internet, nici kilogramele in plus, nici ridurile, nici garderoba iesita de multisor din moda. Cand ne aruncam in apele virtualului suntem toti inotatori tineri, frumosi, curajosi, numai buni sa ne indragostim cu suflete proaspete, fara cicatrice. Si cred, de asemenea, ca e mai usor si mai trainic sa ne indragostim de cineva care are cat mai multe lucruri in comun cu noi. De un prieten sau de un coleg de breasla. De cineva care stie aceleasi lucruri cu noi si care a trait prin aceleasi locuri. De un vecin de casa, de cultura sau de vis. De cineva care ne poate intelege tristetile, temerile, ezitarile, bucuriile.

M-as putea indragosti de sotul meu, inca si inca o data, daca l-as intalni din nou, sub nume si chipuri straine. Si poate ca m-as putea indragosti inca o data de toti barbatii de care, in trecut, m-am indragostit, inainte sa-l fi cunoscut pe el, cel ale carui brate imi sunt astazi liman si refugiu.

Buna! Ce faci?, l-as intreba, simplu, pe cel al carui nume adevarat nu l-as sti, dar ale carui cuvinte mi-ar aminti, splendid si tulburator, de toti barbatii pe care i-am gazduit in inima mea, peste timp…

De cine te-ai indragosti, daca ti-ar fi data din nou sansa, minunea, norocul unei noi iubiri?

Sa fii VIP

Am descoperit aseara ca pana si la cinema exista o sala VIP. Un fel de business-class al cinematografelor. Un fel de Burj al Arab al vizionarii de filme intre salile prapadite, de doua stele.

Am fost cu copiii la premera filmului Minunata aventura a lui Sharpay, in sala VIP a unui mall din Bucuresti. Ne-am tolanit in fotolii incapatoare si moi, prevazute cu un buton ce ridica o platforma care iti ingaduia sa iti intinzi picioarele si sa stai relaxat, fericit, incantat.

Am mancat pop corn si am baut apa cu paiul, iar filmul mi s-a parut exceptional, fara sa pot sa imi dau seama daca din pricina confortului de care am avut parte sau a scenariului plin de umor.

De fapt, vazute in orice fel de conditii, imi plac filmele Disney si, in general, imi place lumea nascuta din visul marelui creator care a fost Walt Disney. Sunt indragostita de parcurile de la Disneyland, pe care le-am vizitat ori de cate ori am avut ocazia ( mai des decat am fost la Luvru, recunosc), iar muzica din filme si din parcurile de distractii mi se pare incredibil de buna, de convingatoare, de emotionanta. Dar parca mai mare si mai memorabil e rasfatul daca, din cand in cand, ai parte de conditii absolut exceptionale. Uneori, merita sa visam ca am putea sa fim, in fiecare clipa, VIP-uri…

Cand iubesti, nu inseli

M-am trezit ieri in fata unui raft de magazin plin cu filme si cu Cd-uri gravate cu minunatii. Erau prea multe, prea frumoase, prea scumpe ca sa-mi pot permite sa iau tot ce imi doresc. Si m-am gandit ca as putea sa le am pe toate in cel mai simplu mod cu putinta…

Toata lumea descarca gratuit filme de pe internet. Ba unii chiar castiga bani din asta, pentru ca le vand mai departe pe CD-uri piratate sau asezandu-le pe cate un site unde se inghesuie toti cei carora televizorul nu le e de ajuns. Si, desigur, muzica e aproape la liber si doar printr-un miracol se mai vand, totusi, unele dintre albumele marilor muzicieni.

Am facut si eu acelasi lucru, in repetate randuri. Mi-am adunat cele mai frumoase cantece ale lumii in computer si, recunosc, in ultima vreme, am vazut multe episoade din Anatomia lui Grey descarcate de pe internet. Si nici nu m-a mustrat constiinta intr-atat, incat sa renunt. Aseara insa, ajunsa in fata colectiei de DVD-uri cuprinzand unul dintre sezoanele pe care nu le-am vazut inca din serialul care ma fascineaza in ultima vreme, am simtit ca nu ma mai pot deda la inselatorii. Ca iubirea mea de telespectator a crescut si s-a maturizat. Si mi-am cumparat legal, cu bon si factura in regula, sezonul care pecetluieste recunostinta mea pentru cei care au creat o lume in care ma refugiez, seara de seara, cu atata emotie si bucurie.

Nu am piratat niciodata CD-urile lui Peter Gabriel si nici nu am copiat sau vazut ilegal filmele lui Nae Caranfil. Mi s-ar parea o faradelege care ar infirma iubirea mea profunda si declarata pentru cei doi creatori. Pentru ca eu simt ca orice inselatorie anuleaza iubirea oficializata intr-un fel sau altul. Cand iubesti, nu ai inima sa inseli. Cei care simt nevoia sa calce pe de laturi, sa apuce, din comoditate sau din lene, scurtaturile vietii, nu iubesc - sau nu admira - de ajuns. Si chiar daca e mai ieftin, mai simplu sau mai la indemana sa fii tradator, s-ar cuveni sa multumim cerului ca ne gasim puterea sa fim loiali, sa fim fideli, sa fim onesti si intregi in sentimentele noastre. Macar din cand in cand.

In filme, totul se poate

Invatam din filme ca gloantele inamicului nu ii nimeresc pe “ai nostri” si ca, aproape intotdeauna, se face dreptate. Invatam ca masinile zboara peste prapastii si ca, atunci cand aterizeaza inapoi pe pamant, pot sa porneasca mai departe, cu viteza maxima.

Invatam ca binele invinge raul, ca exista o a doua sansa pentru fiecare dintre noi si ca, in ultima fractiune de secunda a asteptarii, se poate rasturna, inspre bine, intreaga situatie amenintatoare.

In viata, insa, nu este intotdeauna asa. De fapt, de cele mai multe ori, e exact invers. Vietile noastre, ale celor care ne uitam mult la filme, se asaza sub dictonul “toate mi se-ntampla numai mie”. Masinile noastre nu numai ca nu zboara, dar atunci cand trebuie sa mearga pe asfalt neted, se pot strica din senin. Dreptate nu se prea face de la sine, trebuie sa mergi in justitie si, de ce sa nu recunoastem, numai dreptatea nu ti-o gasesti dupa ce iti platesti avocatii…

Iubirile nu sunt nici ele, nici la fel de spectaculoase, nici la fel de trainice cum sunt cele din filme. Indragostitii de pe micul ecran fac dragoste de seara pana dimineata, si niciodata, in acest interval, nu li se strica frizura, iar machiajul nu se urneste din ovalul pleoapei. Cererile in casatorie sunt spectaculoase si romantice, nuntile au, toate, flori de lamaita, iar copiii se nasc durdulii, curati si zambitori, ca si cum ar avea 6 luni, nu 6 clipe atunci cand sunt luati din pantecul mamei.

Si, totusi, ne uitam, cu fidelitate, cu bucurie, cu emotie, la filme. Fugim de oriunde sa prindem serialul preferat, iar serile, desi ni se inchid ochii de somn, ne ciupim sa nu adormim inainte de The End. De fapt, inainte de Happy End. Pentru ca, in felul acesta, nadajduim ca vom visa frumos si ca ne vom trezi a doua zi cu sperante proaspete in suflet. Ca s-o luam de la capat, crezand ca viata bate filmul.

Nevoia de spatiu

Intotdeauna replica atat de folosita in filme “am nevoie de spatiu” mi s-a parut doar o scuza, un pretext, o sansa data celui dintai pas spre tradare. De ce sa aiba “nevoie de spatiu” doi oameni care se iubesc?

Exista, totusi, momente in care ai nevoie sa iti auzi si sa iti urmaresti gandurile. In care poate nu te simti pregatit sa vorbesti cu partenerul tau despre ceva important si iti doresti sa iti pregatesti discursul, cu grija, sa-l reciti in gand sau chiar cu voce tare. Exista clipe de deceptie si de insingurare, in care simti nevoia sa iti aduni resursele pentru iertare sau pentru uitare.

Este reala nevoia de spatiu fata de omul langa care traiesti? Este adevarata si trainica o legatura in care, macar din cand in cand, simti dorinta sa pleci la bere, la pescuit, la schi doar cu baietii? La mare, la terasa, la Disneyland numai cu prietenele? Eu, una, nu am descoperit, inca, nicio marca de bere care sa ma faca sa vreau sa stau departe de omul iubit. Iar daca ar exista una atat de buna, oricum nu m-as putea bucura sa o beau fara sa o impart cu cel pe care il iubesc, asa cum, dintr-un reflex anormal, nu ma pot bucura de nimic din ceea ce nu pot impartasi cu familia mea. Si, totusi, pot sa inteleg ca, din cand in cand, avem dreptul la ceva mai mult spatiu. Nu pentru ca nevoia noastra ar fi reala. Ci pentru ca asa suntem noi. Imperfecti. Si lacomi.

Fiecare despartire

Fiecare despartire la care asist sau de care aud ma doare cumplit, pentru ca imi ciobeste, putin cate putin, iluzia predilecta. Asist la plecarile sotilor, la tradarile sotiilor, la separarile altora cu disperarea cu care as asista la propria mea plecare, despartire, impartire la doi…

Am cautat intotdeauna, dintotdeauna, dovezi ca exista iubirea pe viata. Ca in basmul cautarii tineretii fara batranete, m-am hotarat sa calatoresc pana la capatul lumii, al rabdarilor si al asteptarilor, ca sa gasesc ceea ce imi doresc pentru a-mi implini viata. Si, atunci cand n-am mai gasit putere in mine insami, cand m-am simtit slabita de indoieli, mi-am luat putere din povestile altora. Fiecare casnicie fericita de care am auzit mi-a dat speranta. Fiecare cuplu de parinti indragostiti pe care i-am vazut mi-a fost imbold sa cred ca poti sa intemeiezi o familie, sa ai copii si sa iti pastrezi dragostea mereu proaspata. Iar din fiecare film cu happy-end mi-am luat macar o farama de nadejde ca scenaristul s-a inspirat din viata care, nu-i asa?, bate filmul.

Numai ca, de la o vreme incoace, asist la scene care ma indurereaza. Vad oameni despre care credeam ca se iubesc pentru vesnicie privindu-se cu raceala si despartindu-se cu o strangere de mana. Aud de divorturi cu tocmeli temeinice pentru fiecare procent din avere si vad cate o prietena lacrimand de dor, de orgoliu, de suparare. Si ma tem, asistand la atata sfasiere, ca m-am ratacit. Ma tem ca nu exista nici tinerete fara batranete, nici viata, nici dragoste fara de moarte.

Before and after

Am vazut ieri un film intitulat “Casnicia” si m-a indurerat cumplit intrebarea din final: “Stie cineva cu adevarat ce e in mintea celui care ii doarme alaturi?”

Filmul era realizat pe baza unui scenariu care mie mi s-a parut incredibil de realist. Un sot se indragostea de altcineva, dar nu-si parasea sotia, fiind convins ca ea n-ar rezista fara el. Astimp sotia lui era indragostita pana peste cap de un alt barbat, dar nu indraznea sa isi lase sotul, gandindu-se ce rau cumplit i-ar provoca daca l-ar parasi si imaginandu-si cum s-ar apuca el de bautura si poate chiar s-ar sinucide, daca ar ramane fara ea…

Cat stim despre omul de langa noi si cat este pura imaginatie? Traim vieti adevarate sau suntem personaje in povestile pe care le cream noi singuri? Mai sunt oamenii langa care traim aceiasi pe care i-am cunoscut inainte sa ne casatorim? Sau exista, de fapt, viata de dinainte de casatorie si apoi o alta, din ce in ce mai diferita, despre care stim din ce in ce mai putin? Exista, in toate casatoriile “before” si “after” si,  intre ele, o prapastie de mister, drama sau blazare? Stie cineva raspunsul?!!!

Teatru sau film?

Sunt doua domenii artistice atat de inrudite, incat e greu sa vezi, daca nu ai un ochi iscusit, toate diferentele dintre ele. Ca in desenele alaturate din reviste, in care ti se cere sa numeri deosebirile…

Si, totusi, pentru cei care le contempla, experientele pot fi extrem de diferite.

In cea mai recenta vizita a mea la New York, am vazut o coada intinsa pe doua strazi care intersectau Broadway-ul, pentru ca, intr-unul dintre teatrele din zona, juca Denzel Washington. Oamenii stateau cu orele la coada ca sa poate intra sa il vada in carne bruna si oase prelungi pe idolul lor din filmele care au facut inconjurul planetei.

Daca nu as fi fost cu un bebelus in brate, si daca nu m-as fi temut de pretul biletelor pentru showurile live, marturisesc ca eu insami m-as fi asezat la coada. Dar pentru ca nu am putut face asta, m-am consolat la gandul ca, de-a lungul vietii mele, nu am vazut niciodata o piesa de teatru care sa mi se para mai frumos montata decat un film facut dupa acelasi scenariu.

Stiu si de ce - sau macar banuiesc. Pentru ca filmele dispun intotdeauna de un desfrau de mijloace, de bugete enorme si de o risipire de forte. In timp ce pentru piesele de teatru, care nu-si pot amortiza investitia decat intr-o suta de ani, resursele sunt aproape intotdeauna sfrijite. Cel putin in tara noastra…

Dar stiu si ca miezul emotiei de spectator se naste in salile de teatru, si nu in cinematografe. Stiu ca te inalti, te transfigurezi o data cu actorul, cand ii simti respiratia si ii auzi bataile inimii. Cand traiesti o poveste care se deruleaza onest, fara taieturi de montaj, cand miracolul se naste numai si numai pentru tine, intr-o derulare unica si fabuloasa.

Probabil ca teatrul este preferinta celor care isi traiesc viata fara mistificari, in vreme ce filmul se adreseaza mai degraba celor care viseaza mai mult, care vor sa evadeze cat mai departe de viata reala.  Eu fac parte din cea de-a doua categorie, a celor care sunt gata sa creada ca oamenii zboara si, daca regizorul vrea, nu imbatranesc niciodata. Sunt sigura ca iubesc filmele mai presus de intalnirile artistice care innobileaza scenele teatrelor. Dar, din cand in cand, m-as aseza la o coada nesfarsita, ca sa petrec, macar o ora jumate din viata, in aceeasi incapere cu Denzel.

Pagina urmatoare »