Fiecare despartire

Fiecare despartire la care asist sau de care aud ma doare cumplit, pentru ca imi ciobeste, putin cate putin, iluzia predilecta. Asist la plecarile sotilor, la tradarile sotiilor, la separarile altora cu disperarea cu care as asista la propria mea plecare, despartire, impartire la doi…

Am cautat intotdeauna, dintotdeauna, dovezi ca exista iubirea pe viata. Ca in basmul cautarii tineretii fara batranete, m-am hotarat sa calatoresc pana la capatul lumii, al rabdarilor si al asteptarilor, ca sa gasesc ceea ce imi doresc pentru a-mi implini viata. Si, atunci cand n-am mai gasit putere in mine insami, cand m-am simtit slabita de indoieli, mi-am luat putere din povestile altora. Fiecare casnicie fericita de care am auzit mi-a dat speranta. Fiecare cuplu de parinti indragostiti pe care i-am vazut mi-a fost imbold sa cred ca poti sa intemeiezi o familie, sa ai copii si sa iti pastrezi dragostea mereu proaspata. Iar din fiecare film cu happy-end mi-am luat macar o farama de nadejde ca scenaristul s-a inspirat din viata care, nu-i asa?, bate filmul.

Numai ca, de la o vreme incoace, asist la scene care ma indurereaza. Vad oameni despre care credeam ca se iubesc pentru vesnicie privindu-se cu raceala si despartindu-se cu o strangere de mana. Aud de divorturi cu tocmeli temeinice pentru fiecare procent din avere si vad cate o prietena lacrimand de dor, de orgoliu, de suparare. Si ma tem, asistand la atata sfasiere, ca m-am ratacit. Ma tem ca nu exista nici tinerete fara batranete, nici viata, nici dragoste fara de moarte.

Before and after

Am vazut ieri un film intitulat “Casnicia” si m-a indurerat cumplit intrebarea din final: “Stie cineva cu adevarat ce e in mintea celui care ii doarme alaturi?”

Filmul era realizat pe baza unui scenariu care mie mi s-a parut incredibil de realist. Un sot se indragostea de altcineva, dar nu-si parasea sotia, fiind convins ca ea n-ar rezista fara el. Astimp sotia lui era indragostita pana peste cap de un alt barbat, dar nu indraznea sa isi lase sotul, gandindu-se ce rau cumplit i-ar provoca daca l-ar parasi si imaginandu-si cum s-ar apuca el de bautura si poate chiar s-ar sinucide, daca ar ramane fara ea…

Cat stim despre omul de langa noi si cat este pura imaginatie? Traim vieti adevarate sau suntem personaje in povestile pe care le cream noi singuri? Mai sunt oamenii langa care traim aceiasi pe care i-am cunoscut inainte sa ne casatorim? Sau exista, de fapt, viata de dinainte de casatorie si apoi o alta, din ce in ce mai diferita, despre care stim din ce in ce mai putin? Exista, in toate casatoriile “before” si “after” si,  intre ele, o prapastie de mister, drama sau blazare? Stie cineva raspunsul?!!!

Teatru sau film?

Sunt doua domenii artistice atat de inrudite, incat e greu sa vezi, daca nu ai un ochi iscusit, toate diferentele dintre ele. Ca in desenele alaturate din reviste, in care ti se cere sa numeri deosebirile…

Si, totusi, pentru cei care le contempla, experientele pot fi extrem de diferite.

In cea mai recenta vizita a mea la New York, am vazut o coada intinsa pe doua strazi care intersectau Broadway-ul, pentru ca, intr-unul dintre teatrele din zona, juca Denzel Washington. Oamenii stateau cu orele la coada ca sa poate intra sa il vada in carne bruna si oase prelungi pe idolul lor din filmele care au facut inconjurul planetei.

Daca nu as fi fost cu un bebelus in brate, si daca nu m-as fi temut de pretul biletelor pentru showurile live, marturisesc ca eu insami m-as fi asezat la coada. Dar pentru ca nu am putut face asta, m-am consolat la gandul ca, de-a lungul vietii mele, nu am vazut niciodata o piesa de teatru care sa mi se para mai frumos montata decat un film facut dupa acelasi scenariu.

Stiu si de ce – sau macar banuiesc. Pentru ca filmele dispun intotdeauna de un desfrau de mijloace, de bugete enorme si de o risipire de forte. In timp ce pentru piesele de teatru, care nu-si pot amortiza investitia decat intr-o suta de ani, resursele sunt aproape intotdeauna sfrijite. Cel putin in tara noastra…

Dar stiu si ca miezul emotiei de spectator se naste in salile de teatru, si nu in cinematografe. Stiu ca te inalti, te transfigurezi o data cu actorul, cand ii simti respiratia si ii auzi bataile inimii. Cand traiesti o poveste care se deruleaza onest, fara taieturi de montaj, cand miracolul se naste numai si numai pentru tine, intr-o derulare unica si fabuloasa.

Probabil ca teatrul este preferinta celor care isi traiesc viata fara mistificari, in vreme ce filmul se adreseaza mai degraba celor care viseaza mai mult, care vor sa evadeze cat mai departe de viata reala.  Eu fac parte din cea de-a doua categorie, a celor care sunt gata sa creada ca oamenii zboara si, daca regizorul vrea, nu imbatranesc niciodata. Sunt sigura ca iubesc filmele mai presus de intalnirile artistice care innobileaza scenele teatrelor. Dar, din cand in cand, m-as aseza la o coada nesfarsita, ca sa petrec, macar o ora jumate din viata, in aceeasi incapere cu Denzel.

Cinematograful

Amintiri din liceu am foarte multe si acum mi-am adus aminte cu drag de multe prostioare pe care le faceam.Imi aduc aminte de o intamplare cu profesoara de latina,orele de latina intotdeauna ultimele din orar si de obicei de la 13-14 cand eram obositi si plictisiti.Tocmai se deschisese vechiul cinematograf si era Titanic,trebuia sa mergem si am planuit toti sa chiulim de la ora de latina si sa inchidem clasa.Ca de obicei erau si unii care se credeau destepti si nu vroiau sa plece asa ca ori ne lasam pagubasi ori gasim un plan sa ii facem sa plece.Un coleg mai istet a aflat ca usa de la intrare din corpul unde aveam noi clasa se afla la padagogul caminului care era unchiul sau,asa ca l-a convins sa ii dea cheia si am incuiat usa de la intrare si am stat linistiti in clasa sa asteptam profa apoi sa putem pleca,eram curiosi si totusi ne era frica de reactia dansei.Noroc am avut pentru ca profesoara venise fara catalog iar in curte erau alti colegi de la alte clase care ia spus ca nu mai e nimeni in clase si a inchis pedagogul.Nu a zis nimic si a plecat afara.Apoi noi in urma dansei fuga la film. A fost super si nu am patit nimic in urma intamplarii pentru ca profa a fost cuminte si nu ne-a spus dirigintei,poate i-am facut si ei un bine ca avea treaba acasa.

Asta e una din multele peripetii avute in liceu……

Tranta cu lacrima

Pe vremea cand eram adolescenta si mergeam cu colegele sau colegii la film, as fi murit de rusine sa-mi scape vreo lacrima pe obraz. In schimb, acum plang la filmele romantice de-mi salta camasa pe mine.

Odinioara, stiam ca nici in ruptul buletinului nu poti sa dai apa la soareci in public. Probabil de aceea se inventasera – in scoala generala – vaccinurile facute in clasa, in fata tuturor, ca sa nu aiba nimeni cum sa boceasca, oricat de mare ar fi fost frica sau durerea. O asistenta medicala venea cu o cutie metalica plina de ace fierte si, cu aceeasi seringa, la care atasa un ac proaspat, ne chema pe rand in fata clasei, sa ne intepe, in vreme ce toti colegii stateau cu ochii pironiti pe noi sa ne masoare grimasa.

Mi-a fost mereu frica de injectii, de operatii, de intepaturi, de analize, dar nu am plans niciodata cum faceau alti copii, pentru ca imi era cumplit de rusine. Si tot asa am reusit, multa vreme, sa ma abtin la filmele triste, oricat de induiosator le-ar fi fost finalul. Numai ca puterea mea de a-mi inghiti nodul din gat s-a diminuat o data cu varsta. La inceput mi-am dat dreptul la cate o lacrima stearsa pe furis, ca n-o fi foc, daca ma smiorcai putin la filme precum Titanic sau Pacientul Englez. Apoi, cu timpul, m-am pomenit pusa in situatia sa nu ma mai pot abtine si am renuntat si la ultima urma de decenta. La Hannah Montana The Movie am plans cu sughituri si am iesit din sala intesata de mamici si fetite, cu ochii rosii de jale si emotie, spre disperarea Ilonei care mi-a suierat printre dinti formula ei consacrata: “mama, ma faci de rasul lumii”.

Plang, recunosc, si la High School Musical, pentru ca ma devasteaza iubirile lor inocente si puse la incercare. Pentru ca eu stiu ca dragostea vine nepermis de rar intr-o viata de om si ca e posibil ca un suflet fraged, care a pierdut credinta in iubire, sa nu-si mai gaseasca niciodata rostul si linistea. Insa copiii mei nu stiu asta, asa cum nu stiu nici ceilalti spectatori preadolescenti. Pentru ca exista o varsta cand nicio drama nu iti pare chiar atat de adanca. Pentru ca exista o varsta cand esti convins ca vei mai iubi de multe ori in viata si ca, daca pierzi o sansa la dragoste, nu-i paguba asa de mare. Pentru ca iti imaginezi, caraghios, ca viata are solutii pentru toate relele, pentru toate tristetile, pentru toate finalurile nefericite. Si atunci indraznesti sa contesti pana si dreptul la plans. Te iei la tranta cu lacrima si, o vreme, reusesti sa o invingi. Apoi, nu mai reusesti.

Sa ai bucurie, sa aduci bucurie

Am aflat asta dintr-o replica de film: ca la intrarea in raiul egiptenilor, celor trecuti in nefiinta li se adresau doua intrebari. “Ti-ai trait viata cu bucurie?”, “Viata ta a adus bucurie altora?”

Doar cei care puteau sa raspunda cu Da ambelor intrebari erau ingaduiti in lumea superbei si placutei nemuriri.

Este o replica dintr-un film minunat, Ultimele dorinte – The Bucket List, unde doi barbati aflati in ultimele zile de viata hotarasc sa traiasca frumos si sa-si indeplineasca dorinte pentru care n-au avut timp sau bani in timpul vietii. Stand pe piscul unei piramide egiptene, cei doi barbati vorbesc despre sansele la accesul in rai, fie el si unul egiptean…

Nu stiu care sunt regulile de intrare in paradis, si nu stiu sigur nici daca exista vreun paradis undeva. Dar stiu ca replica din film mi-a adus aminte ca, cel mai adesea, ne traim viata fie straduindu-ne sa facem pe plac celor din jur – dar sufocand propria noastra bucurie de viata -, fie ocupandu-ne de placerile noastre si calcand in picioare demnitatea sau bucuria celor de alaturi. M-a obligat sa recunosc ca, de foarte multe ori in viata, eu insami m-am vazut nevoita sa aleg intre mine si altii. De cele mai multe ori mi s-a parut corect sa ma sacrific in numele fericirii celorlalti si, desi astfel mi-am tradat interesele mele de om, m-am amagit cu gandul ca am procedat corect.

Numai ca, de fapt, lucrurile nu stau niciodata atat de simplu. Rostul nostru pe lume e mai complex decat acela de a ne vedea de propria noastra satisfactie, cu sau fara acordul semenilor nostri sau acela de a ne trai traiul spasiti si docili, in slujba celor din jur. Maretia consta tocmai in puterea de a ne face noua insine viata frumoasa, in timp ce aducem lumina si in destinele celor care au avut norocul sa ne stea in preajma. Si doar atunci probabil ca meritam ca, dupa ce am exersat armonia paradisiaca pe pamant, sa ne transferam intr-un rai al vesniciei, recompensa cea mai de pret pentru ca am priceput despre ce este viata.

« Pagina precedenta