Dublam sau nu dublam? Aceasta-i intrebarea

Se discuta razbit despre oportunitatea dublarii filmelor straine. Taberele se cearta, se contrazic, isi aduc una alteia argumente. Nu stiu daca parerile publicului conteaza, pentru ca nu el decide.

In anii de dupa Revolutie, cand mergeam in strainatate si vedeam (pentu prima data) filmele dublate in limba tarilor in care ajungeam, masura mi se parea o forma de grija nationala. Vedeam acolo functionand sisteme care in tara noastra schiopatau amarnic si atunci mi se parea ca, incadrata intr-o pleiada de masuri valoroase puse in slujba cetateanului norocos, si dublarea filmelor poate usura viata celui care are parte de ea.

De-a lungul timpului, insa, am avut destule ocazii sa ma razgandesc. Vedeam cate un film cu Sean Connery, dar auzeam un glas de Neica Nimeni, desi eu tanjeam sa aud accentul senzual, ametitor, al actorului caruia ii urmaream miscarile. Tanjeam sa ma desfat cu glasciorul de pisica al lui Melanie Griffith, dar o duduie cu voce ostentativ mieroasa mi-o traducea pe Mel fie in spaniola, fie in franceza, luandu-mi trei sferturi din bucuria de telespectator.

Iar daca e sa vorbim despre dublarea in romaneste a filmelor facute in alte tari, m-am lamurit deja, ascultand filmele pentru copii, dublate de aceleasi voci, de nu-ti vine sa crezi cum Barbie cea bastinasa vorbeste la fel ca Deedee, sora lui Dexter, din desenele animate, iar nevasta lui Mikey Mouse are aceeasi voce ca spiridusul de la Itsy Bitsy. In plus, copiii nostri invata engleza ascultand coloana sonora originala a marilor filme ale lumii, iar noi avem parte de mesajul intreg, nemasluit, al marilor creatori care rastoarna inertiile planetei.

Voi sunteti pro sau contra dublarii filmelor in romaneste? Eu, fara ezitari, spun Nu. Iar daca gresesc, astept sa fiu contrazisa.

Nopti cu filme, zile cu cearcane

In noptile mele incovoiate de insomnii, rasfoiesc posturile de televiziune incercand sa gasesc filmul acela care sa ma incante, sa ma relaxeze, sa ma bucure si apoi sa ma adoarma cu zambetul in suflet.

Ca printr-o intelegere dusmanoasa, proprietarii de televiziuni se intrec sa difuzeze productii care mai de care mai imbibate in urmariri, haituieli, sange, catastrofe si orori. Din fericire, atunci cand schimb de pe un canal pe altul, imi apare in josul ecranului denumirea filmului, insotita de o imagine mica si elocventa. O gura care racneste de groaza simbolizeaza, ati ghicit, un film care sa-ti bage spaima in toti rarunchii. Un pumnal zimtat si amenintator e descrierea pentru filmele in care actorii vor muri pe capete, dar nu de moarte usoara. Simbolul cel mai prietenos e o familie cu un copil la mijloc, trei siluete dragute care iti arata ca te-ai putea uita la film impreuna cu pustiul tau. Dar filme dintr-acelea nu se difuzeaza noaptea. Asa ca alerg, mai departe, printre simboluri amenintatoare si scene pe care le intrerup la mijloc, cand e, oricum, prea tarziu. O sa le visez finalul cateva ore mai incolo…

Dincolo de noptile mele cu filme pe care nici macar nu le-am vazut pana la capat, vin zilele mele cu cearcane pe care nu reusesc sa le ascund cu toate sulimanurile pamantului. In loc sa imi imbogatesc inima si mintea cu povesti frumoase, in care sa-mi gasesc inspiratia pentru ziua de maine, fac zapping printre scene care imi fura linistea si-mi prelungesc nesomnul. Unde sunt filmele de altadata? Si unde e tihna, seninatatea din vietile oamenilor care pot sa doarma neintorsi si sa se trezeasca odihniti?

Poate-mi dati un sfat… La ce filme va uitati, atunci cand nu dormiti?

Copiii ca monstri

M-am obisnuit ca pupilele mele flamande de fantezii cinematografice sa dea din cand in cand peste cate un film in care copiii sunt pe post de monstri. Fie ca e un film de desene animate, in care cate un monstrulica uman hartuieste niste animalute simpatice, fie ca e o comedie de actiune, viziunea revine cu succes pe marile si micile ecrane.

In copilarie, intalnirea prin intermediul programei scolare cu domnul Goe si cu Ionel, personajul din Vizita, m-a facut sa-l banuiesc pe Caragiale de antipatie crasa fata de cei mici, fara sa pot extinde forta sa literara la fantezia generala a adultilor. Insa acum, de cand ma straduiesc sa nu pierd niciuna dintre marile productii hollywoodiene, imi dau seama ca macar jumatate de planeta e convinsa ca odraslele noastre, atunci cand combina o mostenire genetica nesuferita cu o educatie plina de cocoloase, se pot transforma in mici teroristi, meniti sa amarasca viata celor care i-au nascut, dar, mai ales, a celor care traiesc pe langa casa acestora.

Filmele care apeleaza la serviciile unui scenarist cu scaun la cap ajung, pana la final, sa imblanzeasca micile fiare. Si progeniturile multe si rele din Sunetul muzicii, si nesuferitul din Micul lord ajung, pana la sfarsitul filmului, sa se domesticeasca. Fetita cu apucaturi cumplite din Finding Nemo e extrasa din povestea animata fara sa aflam daca s-a imbunat sau nu. Copiii rai din marile succese precum Narnia sau Harry Potter sunt invinsi in lupte sau concursuri de copiii buni. Dar asta nu inseamna ca personajul ingrozitor, cu pantaloni scurti si pofta de-a rupe aripile fluturilor, nu bantuie cinematografia si, implicit, imaginatia omenirii.

Exista si reclame cu copii ingrozitori, iar, dintre acestea, spotul cu copilul care distruge tot si se tavaleste pe jos, sub un slogan care te imbie sa folosesti la timp prezervativul, e destul de cunoscuta. Insa eu ma intreb, totusi: pot fi copiii niste monstri? E adevarat ca, daca i-am scapa de sub control, plozii nostri facuti din dragoste s-ar putea preschimba in vietati cumplite, gata sa tracaseze intreaga lume adulta cu obraznicia si rautatea lor? Eu, recunosc, ma indoiesc. Ma uit la copiii mei si mi se pare ca s-au nascut buni si cuminti si ca singurul lucru pe care l-am facut pentru ei a fost sa ii invat cateva reguli de buna purtare. Dar am auzit si cateva povesti adevarate, cu mici urmasi ai prietenilor prietenilor mei, care ar putea candida pentru un rol intr-un film cu copii groaznic de antipatici. Si m-am intrebat daca s-or fi nascut asa sau, pana la urma, tot lipsa educatiei ar putea fi explicatia…

O ultima victorie

Povestile noastre de amor, intinse pe o viata intreaga, au ceva din filmele cu criminali in serie. Asa cum ii vedem pe detectivi dand gres de mai multe ori si indarjindu-se sa salveze macar un ultim condamnat la moarte, tot asa ne straduim si noi sa salvam de la dezastru cate o ultima iubire.

Filmele cu nebuni ingeniosi care comit o crima dupa alta, lasand anchetatorilor diverse indicii greu de descifrat, merg pe acelasi tipar. Suferim cu totii vazand ca politistii dau gres o data, de doua ori, de trei ori, nefiind in stare sa inteleaga la timp despre ce era vorba in urmele lasate la locul faptei anterioare. Dar speram ca la un moment dat sirul erorilor sa ia sfarsit si macar un ultim condamnat sa fie salvat la timp. Si, in filmele cu scenaristi buni la suflet, asa se intampla.

In dragoste, indarjirea e la fel de dureroasa. Fiindca nu suntem in stare sa deslusim corect si la timp indiciile risipirii, iubirile ne mor, una dupa alta, sfasiindu-ne sufletul. Amorurile noastre cad, rand pe rand, prada acelorasi ticneli nemiloase si parca nu ajungem niciodata la timp ca sa salvam ceea ce am vrea din tot sufletul sa smulgem din ghearele pierzaniei. Dar finalul trebuie, trebuie sa fie unul bland, nu-i asa? Si-atunci luptam nebuneste sa punem capat macelului. Daca am fost in stare sa invatam ceva din semnele risipirilor anterioare, atunci avem dreptul de a face o ultima mare dragoste sa scape cu viata. Si atunci e ca si cum niciuna dintre caderile, mortile sau deznadejdile de mai inainte n-ar fi definitiva. Pentru ca o  ultima mare victorie anuleaza o mie de infrangeri.

Personaje perfecte

Vad mereu in cate un film sau descopar in vreo carte cate un personaj pentru care as putea trai si muri. Cate un barbat asa cum as vrea sa fie toti barbatii lumii, cate o femeie asa cum ne-am dori, oricare dintre noi, femeile, sa fim.

Am revazut aseara Ultimul mohican si stiu sigur ca l-as putea revedea inca si inca o data, pentru ca face parte din constelatia minunata a creatiilor a caror frumusete vine de dincolo de epic. Stiam deja povestea pe dinafara, din copilaria mea adapostita printre file de carte. Citisem de mai multe ori romanul lui James Fenimore Cooper atunci cand am vazut, din intamplare, filmul lui Michael Mann si mi s-a parut absolut desavarsit. Cred ca am vazut pana acum de macar 10 ori Ultimul mohican si de fiecare data splendorile lui m-au tinut fascinata in fata micului ecran. Iar una dintre splendori poarta in film numele Nathaniel Poe, personajul interpretat divin de Daniel Day Lewis.

Exista pe lume, cu adevarat, barbati atat de curajosi, frumosi si viteji precum personajul din Ultimul Mohican? Exista si femei elegante, misterioase, absolut irezistibile in nobletea si rafinamentul lor precum Doamna T, personajul lui Camil Petrescu din Patul lui Procust? Sau, de fapt, sunt doar himere ale creatorilor, constructii splendide ale mintilor capabile de mari exercitii de imaginatie?

Crestem luandu-ne ca repere personaje din filme si din carti, apoi viata reala ne dezamageste. Unde ne sunt mohicanii, unde ne sunt misterioasele doamne, unde sunt fapturile desavarsite in onestitatea, delicatetea, curajul si frumusetea lor? Unde altundeva sa-i cautam atunci cand iesim, ametiti de visare, din sala de biblioteca, din cinematograf?…

A pirata sau a nu pirata

Aproape toata lumea descarca filme si muzica de pe internet si foarte multi dintre cei care fac asta nici macar nu au constiinta ca ar face ceva rau.

Ascultam muzica buna, vedem filme descarcate ilegal si ne bucuram de frumusetea lor, fara sa ne pese ca niste oameni au muncit pentru asta si ca tocmai de la ei, de la cei care ne-au adus bucurie in suflet, furam ceva atunci cand excludem posibilitatea de a le cumpara opera, dintr-un magazin. Cei care comit primii furtisagul il imprastie cu grabire intregii lumi, si o fac cu semetia pe care o puneau odinioara haiducii care luau de la bogati si dadeau la saraci. Numai ca artistii nu sunt bogati cu adevarat, sunt doar niste oameni fabulosi, care muncesc cu disperare, si care fac totul cu atata generozitate, incat nu-si bat capul cu ingrijorari legate de cei care vor sa se bucure de munca lor fara sa plateasca. Iar cei care se desfata pe gratis nu sunt musai saraci.

Probabil ca n-am putea niciodata sa furam ceva dintr-un magazin sau sa bagam mana in buzunarul cuiva. Dar am auzit de multi oameni care cumpara la un sfert de pret obiecte furate, si li se pare ca ei n-au facut nimic rau. Si vad pretutindeni in jur oameni care se bucura la ceva capatat pe gratis, la o coala de hartie dusa de la serviciu acasa, la o convorbire telefonica in interes personal, facuta de pe telefonul de serviciu. Iar in jurul meu oamenii pirateaza de zor, in timp ce eu ma intreb daca e un pacat mai mare sa iti refuzi o bucurie a sufletului sau sa te delectezi pe gratis cu ceva pentru care, dupa toate normele societatii si ale bunului simt, ar fi trebuit sa platesti.

Barbie, da. Alice, nu

Nu-mi mai plac filmele noi propuse copiilor mei de marea cinematografie a lumii. Am vazut Alice in Tara Minunilor si as minti sa spun ca mi-a placut, desi imi dau seama ca, dupa cronicile grozave pe care le are pretutindeni, risc sa starnesc oprobriul multora cu afirmatia mea.

Dar eu am obosit sa mi se spuna despre cate un film ca, uau, are o regie minunata, si ca efectele speciale sunt fabuloase, iar actorii joaca excelent, chiar daca, in ansamblu, povestea nu se leaga si nu se incheaga. In plus, am remarcat ca se merge tot mai mult pe scene absolut ingrozitoare. Monstri creati in asa fel, incat sa bage in sperieti orice viteaz, sar din ecran si arunca spre tine flacari, pentru ca filmele sunt, aproape toate, 3D, 4D, tzaspeD. Iar eu trebuie sa apar copiii mei ingroziti si sa le tin mana la ochi pana cand se incheie scena sangeroasa.

Am vazut nu de mult un alt film de senzatie, Coraline, unde un scenarist cu imaginatie maladiva facuse in asa fel, incat copiilor fugiti de acasa le cosea cineva nasturi in loc de ochi, iar rezultatul, printre scene de animatie si efecte speciale de-o frumusete iesita din comun, era unul inspaimantator, respingator, ingrozitor. Nici la Harry Potter nu m-am mai putut uita de mult, fiindca si acolo abunda in bazdaganii oribile si in lupte cu monstri pe care ma tem sa nu-i visez apoi. Iar copiii mei chiar ii viseaza.

Asa ca am ajuns sa prefer, sincer, filmele cu Barbie. Ii explic Ilonei ca mi-ar placea sa se poarte ca Barbie, care e mereu delicata si politicoasa, iar filmele cu ea au muzica de Ceaikovski si povesti la finalul carora binele invinge intotdeauna. Iar mie mi-e dor de povesti emotionante, de printese manierate si imbracate in rochii roz, de printi care sosesc la timp pentru marile iubiri, acelea care se termina, banal si splendid, cu “si-au trait fericiti pana la adanci batranete”, asa cum vreau sa traiesc si eu, si copiii mei, si toti cei care imi sunt dragi.

Filmul bate viata

Vad mereu in filme lucruri care nu se intampla decat ingrozitor de rar in realitate. Scenaristii de la Hollywood apeleaza insa, iar si iar, la aceleasi gaselnite spectaculoase.

In toate filmele cu femei gravide pe care le-am vazut, doamnelor care poarta un copil in pantec li se rupe apa cand sunt in locul si in momentul cel mai nepotrivit: pe strada, la restaurant, la spectacol sau pe varful muntelui, unde au ajuns pe cand fugeau de teroristi… Evenimentul le ia, evident, prin surprindere, ca si cum n-ar fi fost insarcinate in noua luni. In viata reala, eu nu am vazut niciodata o femeie insarcinata aflata intr-o situatie de acest gen si am aflat ca mai putin de 30 % dintre doamnele care-si asteapta sorocul trec printr-un asemenea fenomen. Ruperea membranelor si scurgerea lichidului amniotic se intampla destul de rar - atat de rar, incat, desi am nascut trei copii, n-am trecut niciodata prin asta.

Am vazut si multe, foarte multe filme in care personajele sufereau de maladia personalitatilor multiple. Mari actori au dat viata unor indivizi care erau cand buni ca painea calda, cand demonici si periculosi, intr-un joc artistic fascinant. In realitate, insa, o asemenea boala se intalneste atat de rar, un caz la milioane de bolnavi, incat unele manuale o catalogheaza doar ca o forma rarisima de manifestare a vreunei alte afectiuni.

Ma mir, recunosc, si de preludiile amoroase din filme, care dureaza mai mereu de seara pana dimineata. Personajele fac amor de la asfintit si pana in zori si nu obosesc niciodata. In plus, abia cand da sa se lumineze de ziua ies din faza pupaturilor line si ajung la gesturi ceva mai angajate. Iar asta, iertata-mi fie uimirea, chiar ca n-am vazut, n-am auzit si n-am pupat de cand ma stiu. Dar am visat, de cand am vazut primul film de dragoste si , probabil, o sa mai visez pana cand o sa ma satur de uitatul la televizor.

Barbatii frumosi ai planetei

Am revazut aseara un film cu Brad Pitt si m-am intrebat si eu, ca toate celelalte femei ale planetei, ce anume il face sa fie atat de special, atat de ravnit, atat de ca nimeni altul.

Eu nu sunt neaparat o fana a lui Brad Pitt. Imi plac barbatii frumosi si recunosc ca as putea intoarce capul pe strada dupa vreun exemplar masculin absolut remarcabil, desi, fara rautate o spun, nu sunt prea multi in tara noastra. Mai degraba vezi barbati frumosi in tarile nordice, sau pe buza Mediteranei, iar pe la noi, in mod sigur, poti gasi femei atragatoare mai multe decat oriunde altundeva. Dar Brad Pitt nu e neaparat genul meu, desi recunosc ca in Legendele Toamnei, de exemplu, frumusetea si farmecul lui sunt mai presus de genuri sau gusturi. Pentru ca are o forta in privire care te seduce neconditionat si un aer viril si copilaros deopotriva, pe care eu, una, nu l-am mai vazut la nimeni pe pamant.

Insa, daca ar fi sa fac un clasament al aparitiilor masculine care mi-au taiat rasuflarea, eu i-as aseza, categoric, in motul topurilor, pe Daniel Day-Lewis  pe care nu-l pot uita in Ultimul Mohican, pe Denzel Washington, pe care nu-l pot uita nici cand dorm, nici cand sunt treaza, pe Sean Connery, pe care il gasesc irezistibil si aflat mai presus de orice incorsetari ale varstei, pe Paul Newman, al carui zambet m-a rascolit de dincolo de panza tuturor filmelor sale sau pe Jeremy Irons, care e insuportabil de atragator, se pare ca si pentru femei, si pentru barbati.

Am citit de curand ca, intr-un clasament realizat de Vanity Fair, Robert Pattinson, interpretul vampirului din Twilight, ar fi fost desemnat drept cel mai atragator barbat al planetei. Eu am vazut filmul si mi-a placut temeinic, dar frumusetea baiatului mi s-a parut ca lasa mult de dorit. Numai ca, sunt convinsa, in clasamentul respectiv au votat fanele si fanii inraiti ai filmului care a declansat o isterie planetara. Si, pentru ca iubesc povestea vampirilor liceeni, l-au votat pe Robert-vampirul, asa cum in urma cu cativa ani, cand Stapanul Inelelolor era la mare moda, ne casunase tuturor ca Orlando Bloom, interpretul arcasului Legolas, ar putea fi el cel mai sexy din galaxie.

Nu stiu cine e cel mai frumos barbat de pe planeta, dar stiu ca Hollywood-ul a lansat pe piata cateva exemplare masculine de mare pret. Si mai stiu si ca orice film capata un plus de valoare daca actorii au chipuri si trupuri demne de aducere aminte, menite sa populeze visele doamnelor si domnisoarelor spectatoare si telespectatoare, printre care, marturisesc, ma aflu si eu, iubitoare de filme si de frumos, ca si voi…