Oamenii-Oameni

Cu cat sunt mai celebri si mai talentati, cu atat sunt mai politicosi si mai modesti. Cu cat sunt mai enormi in arta lor, cu atat sunt mai timizi, mai blanzi, mai amabili.

Am cunoscut, prin intermediul meseriei pe care o practic, personalitati din toate sferele inalte ale vietii noastre. Am facut si fac interviuri cu muzicieni, cu scriitori, cu pictori, cu actori celebri, care au parte de recunoastere in intreaga lume. Vorbesc adesea cu poeti pe care i-a cuprins deja istoria literaturii romane in filele sale pretioase si am sansa sa cunosc si staruri internationale care vin in tara noastra sau care, intalnindu-ma oriunde in lume, imi acorda respectul cuvenit oricarui jurnalist bun. Si, de fiecare data, ma minunez ca in fata unei intamplari ciudate, vazand cat de simpli, de politicosi, de generosi sunt in intalnirile lor cu oamenii care ii admira.

De cate ori, insa, am de-a face cu vedete care, peste noapte, au ajuns cunoscute gratie cate unui scandal, a cate unei emisiuni cu iz vulgar, a cate unei campanii de promovare a hainelor scumpe si a posetelor de firma, ma pomenesc in fata unui vartej de fite si pretentii. Iar mie imi vine sa le povestesc despre Oamenii-Oameni pe care i-am intalnit. Despre cei care lasa urme de cuvant, de har, de lumina in drumul lor, nu doar dare de parfum la moda. Despre cei care ne schimba viata cu adevarat si ne-o innobileaza. Insa, de cele mai multe ori, renunt, pentru ca stiu ca nu as fi ascultata sau inteleasa. Maretia o ai sau nu o ai.

Ati intalnit si voi Oamenii-Oameni despre care va vorbeam?

Iarna dragostei noastre

E nu doar ziua de sarbatoare a tarii, ci si ziua festiva a tuturor celor care iubesc iarna si-i asteapta, cu evlavie, cu bucurie, sarbatorile. De astazi, ne impodobim caminele si inimile, asa cum si casa noastra cu parfum de cafea trece la colectia de sentimente, de ganduri, de zambete si ornamente de iarna.

Odata cu prima zi de decembrie pasim in iarna dragostei noastre. Fara vrajba si fara regrete pentru toamna abia incheiata. Si, ca sa avem ragazul sa ne dezmeticim, ziua de intai decembrie ne ingaduie sa  stam acasa, sa ne simtim buni romani macar pentru o zi si sa facem planuri pentru sfarsitul de an care se napusteste, voios, peste noi.

Brad. Globuri. Daruri cu funda. Steluta din varf. Sarutul de sub vasc. Lista cu ce-a fost bine, ce-a fost rau. Bilantul. O lacrima. Clinchetul paharelor de sampanie. Promisiunea de la miezul noptii. Colindele copiilor. Sorcova vesela. Durerea de cap. Intorcerea la birou. Povesti pentru colegi. Lista cu proiecte ramase de anul trecut…

E intai decembrie si a venit iarna. Iarna dragostei noastre. Cum facem sa fie cea mai frumoasa iarna traita candva?

O calatorie cu trenul. Dupa 20 de ani

Nu mai mersesem cu trenul de vreo 20 de ani. In mintea mea, o calatorie cu trenul insemna o stradanie de-a te mentine intr-un picior timp de o ora, pana cand trenul ajunge de la Bucuresti la Ploiesti. Sau viceversa.

Am mers in week-end in Maramuresul dragostei mele, pentru o intalnire a familiei sotului meu. O familie mare, unita, fericita, in care fiecare isi are rolul, istoria, partea lui de respect si de iubire. Dar asta e o alta poveste, pe care am sa v-o spun altcandva. Ceea ce vreau sa impartasesc acum este ca, in calatoria noastra cu trenul, m-am minunat de cat de schimbate sunt drumurile de fier, cusetele, peisajele.

Am calatorit intr-un vagon de dormit, la clasa intai, si am avut parte de intimitate si confort cum nu am avut nici in cele mai luxoase calatorii ale vietii mele. O incapere la geamul careia peisaje superbe se derulau cu viteza  gandului bland a fost toata a noastra, si Iza a privit, uluita, derularea de tablouri si culori. Iar dupa lasarea noptii, am dormit imbratisati, intr-un asternut curat si neted, mirosind a floare de camp.

Da recunosc, peste noapte am deschis ochii, din cand in cand, atunci cand trenul a oprit sau a plecat din statii. Dar, pana sa adorm din nou, vedeam picturi cu brazi si stele pe cer, deasupra norilor, deasupra cararilor…

CFR-ul de azi se numeste Gevaro. Iar eu ii datorez un drum plin de iubire, o noapte cu odihna si vis parfumat, un drum dus-intors catre o intrunire de familie fericita. O familie asa cum ne-am dori cu totii, chiar daca numai odata la o suta de  ani se intampla minunea. Nu am niciun alt motiv sa fac reclama drumurilor de fier, decat noptile mele de dus si de intors, in care visele s-au randuit cu maretie, in care am fost doar noi, intr-o camaruta ca de hotel, ca de poveste. O odaie cu iubire mare, frumoasa, plina de incredere.

Cand ati calatorit cu trenul ultima oara?

Un nou inceput

De cele mai multe ori, atunci cand in viata noastra incheiem o etapa, ispravim o poveste, renuntam la un vis sau la o speranta, suntem napaditi de tristeti. Dintr-un reflex, dintr-o inertie, ne trezim ca atunci cand ceva ia sfarsit simtim nevoia sa purtam doliu, macar pentru o zi, macar pentru o clipa.

Cum stim, insa, cand ceva s-a terminat cu adevarat si incepe o alta etapa de viata? Si cum trebuie sa privim, sa analizam, sa intelegem viata, ca sa fim in stare sa detectam inceputurile si, astfel, sa ne putem bucura de ele? “Toate ranesc. Ultima ucide”. “Omnes vulnerant, ultima necat”. E un dicton latin care se refera la trecerea clipelor… Dar, in afara de trecerea cea mare, toate celelalte capitole incheiate sunt pasi inainte prin marea aventura a vietii.

Sigur ca suntem cu totii tristi dupa o despartire din iubire. Investim  enorm in povestile noastre de dragoste incercand sa le ridicam la rang de vesnicie, iar atunci cand ne dam seama ca ne-am inselat (sau ca am inselat, sau ca am fost inselati…) suferim. Si, totusi, fiecare iubire ispravita e sansa noastra de a intalni iubirea aceea mare, perfecta, care sa ne tina de cald si de lumina pana la moarte si dincolo de ea. Fiecare poveste in care nu ne-a fost bine, in care ne-am zabatut sa dregem ceea ce nu s-a mai putut repara, nu e decat o experienta valoroasa care sa ne ajute sa gasim adevaratam profunda fericire.

Regretam schimbarile profesionale. Ne e teama de ce va urma, chiar daca ceea ce avem in prezent nu ne mai multumeste. Dar ne decidem cu greu sa plecam, ne hotaram anevoie sa ne lansam in noi proiecte, in noi aventuri. Acceptam sa lucram alaturi de colegi de ale caror performante nu suntem multumiti, dar, pentru ca ii cunoastem si ne-am invatat cu ei, mergem mai departe in aceleasi formule… Iar mutarile dintr-o casa in alta, indiferent cat de antipatice ne-au fost locuintele din care plecam, ne umplu inima de lacrimi, pentru ca e ca si cum am lasa in urma bucati de tinerete.

Dar, de fapt, e doar o chestiune de perspectiva. Viata e a celor care stiu sa vada treptele care urca, nu pe acelea care coboara. Totuna. Viata e a celor care stiu sa o vada ca pe un sir de inceputuri, nu ca pe o inlantuire de finaluri.

Loredana Fantastica

Concertul ei s-a numit Agurida Fantastica, dar la plecare imi rasuna in minte doar cel de-al doilea cuvant. Fantastica. Eu, asezata pe bancuta unei gradini de vara, ma intorsesem in timp, la tinerete, la iubire fara margini, la entuziasm, la dans, la tropot, la ropot.

Loredana are 41 de ani si este de-o frumusete care le-ar face sa paleasca de invidie pe fetele de 20 de ani care nu reusesc sa aiba la fel de multa grija de silueta lor, de mintea lor, de sufletul lor. Loredana are un glas care te face sa lacrimezi de emotie, iar spectacolele ei te tin tintuit intr-o uimire care te obliga sa uiti de tot si de toate. Loredana invita in scena alti mari artisti, ca sa-ti aduca bucurie. Loredana canta nu doar alaturi de Smiley sau BUG Mafia, dar si impreuna cu  Directia 5. Si mangaie cu privirea obrazul lui Marian Ionescu, cel care i-a fost iubit si iubire cu un deceniu jumate in urma, pentru ca nu are prejudecati, pentru ca e libera ca pasarea celui mai inalt cer. Loredana sare de pe scena in bratele sotului sau, Andrei Boncea, tatal fetitei lor, Elena, care astazi, 14 iulie 2011, implineste 13 ani. Loredana isi insoteste glasul de armonia vocilor celor 5 surori venite din Basarabia pentru a-i fi alaturi. Loredana are rochii create de Alexandra Popa, aceeasi creatoare care a facut haine pentru Lady Gaga, pentru Britney Spears.

De ziua mea, mi-a cantat Loredana. M-am simtit ca si cum toti spectatorii din Gradina de Vara din Parcul Herastrau ar fi fost invitatii mei. M-am simtit ca si cum cea mai curajoasa, mai frumoasa, mai talentata dintre artistele tarii noastre mi-ar fi organizat o petrecere surpriza. Dar nu dintre acelea nesuferite, ci, dimpotriva, dintre cele dorite, visate, intamplate…

Loredana, Lele

Copiii in vacanta, parintii in alerta

Copiii nostri intra in vacanta, iar noi intram in trepidatie. Ce facem intreaga vara cu copiii care stau acasa zi de zi? Unde ii trimitem, cum ii luam cu noi, cand ne facem timp sa le organizam programul de vacanta pe care si-l doresc?

Sunt zilele serbarilor de sfarsit de an, in care copiii isi iau la revedere unii de la altii si toti de la scoli. Iar multi dintre parinti isi iau la revedere de la blanda rutina de peste an sau chiar de la liniste.

Nu am avut nici in copilarie bunici la tara, drept care i-am invidiat mereu pe colegii care, intorsi din vacanta, povesteau cum au petrecut cateva luni de liniste si rasfat in cate-un loc miraculos si plin de tandrete. Copiii mei au bunici si rude in alte orase, dar nu-si doresc sa ii viziteze pentru mai mult de o zi, doua, asa ca ne straduim sa gasim solutii sa ii tinem pe aproape, fara ca, totusi, sa ii oropsim inchizandu-i in casa.

Taberele sunt o solutie, dar una pe termen scurt. In plus, prezinta o multime de factori de risc si trebuie alese cu enorm de multa grija. Scolile de vara sunt o alta varianta, dar destul de costisitoare si nu foarte dorita de catre copii. Exista pana si bone de vacanta, dar, in ultima vreme, sunt tot mai sceptica la ideea de a gasi oameni straini carora sa le incredintez sarcini insemnate ale vietii mele.

Si, atunci, ce vom face cu copiii? Si ce vom face cu slujbele noastre de la care nu ne putem lua concediu decat pe felii inguste de vara? Merg la serbari ducand cu mine ingrijorari de mama cu mai multe treburi decat poate duce. Voi ce faceti cu copiii pe timpul vacantelor? Vine o vara lunga, insorita, uimita… Pe care, de dragul copiilor nostri, trebuie s-o facem fericita.

Fotografie de Paul Buciuta/ Marea Dragoste

Unde nastem?

O gravida frumoasa pe care am intalnit-o zilele trecute mi-a spus ca e hotarata sa nasca acasa. Ca a citit ea un reportaj aparut intr-o revista lucioasa si ca a priceput ca e mult mai bine asa.

Eu am contrazis-o si am incercat sa o fac sa se razgandeasca, desi nu eram suficient de apropiate cat sa-mi permit sa imi reiau de atatea ori argumentele. Si, totusi, am facut-o. Nu de altceva, dar m-am gandit, concret, la situatiile prin care am trecut eu. Daca as fi nascut acasa cei trei copii ai mei, probabil ca numai cel dintai, Ilona, ar fi avut sanse sa ma faca sa ma bucur de alegerea mea. Pentru ceilalti doi veniti mai tarziu lucrurile s-ar fi aratat teribil de complicate, peste masura de dramatice pentru ca, in mod categoric, as fi fost nevoita sa alerg cu ei in brate (dar oare as fi putut sa alerg?) la cel mai apropiat spital. Victor a stat cateva zile in incubator, iar Iza a avut o problema legata de traiectul digestiv si a fost intubata. As fi putut face asta acasa? Ma indoiesc…

Pe masura ce ne emancipam tot mai tare, cred ca ni se atrofiaza instinctele de supravietuire in situatii de criza. Ma indoiesc ca femeile cu multe scoli si doctorate ar fi in stare sa nasca pe camp si sa taie buricul copilului cu secera, pentru ca, oricum, am dubii serioase legate de faptul ca ar putea merge la camp cu un prunc de 9 luni in pantec. Iar copiii nostri intelectualizati inca din burta mamei se fac tot mai sensibili, tot mai fragili, tot mai bolnaviciosi. Si sunt tot mai predispusi la malformatii.

Chiar daca e perfect adevarat ca ar putea fi mai putin traumatizant sa nastem ca odinioara, acasa, intr-un mediu prietenos, avand familia si moasa langa noi, eu cred ca si noi, si mai ales copiii nostri, am fi mai in siguranta daca am naste, ca si pana acum, in spitale. Evident, alese cu grija si avand alaturi medici buni, care sa ne apere de vicisitudinile sistemului.

O sa va spun unde a nascut pana la urma amica mea nonconformista. Poate ca, totusi, se va razgandi. Sau poate ca nu…

Exercitii de perfectiune: Sting

Vin pe rand in tara noastra toti marii artisti ai lumii. Se urca pe scenele asezate in piete, spun constiincios Buna seara, Bucuresti - desi noi ne temem si acum ca vor spune Budapest - si ne iau cu ei intr-o lume magica, la care sa putem visa tot restul vietii.

Rareori mi-a parut rau de banii dati pe bilet. Chiar si atunci cand a fost vreme rea si am infruntat vantul si ploaia, experienta a fost memorabila. Si, desi sunt mereu contra cronometru cu viata mea, nici de timp nu mi-a parut rau niciodata, chiar daca uneori am asteptat cateva ore inainte ca artistul sa apara.

Concertele marilor artisti sunt unele dintre experientele care ne merita pe de-a-ntregul stradania, desi de multe ori cadem prada mai usor altor ispite. Pentru o masa la restaurant platim mai des cateva sute de lei pe care, altfel, nu ne induram sa ii dam pe un bilet care ne va schimba viata. Iar aseara, la intalnirea cu Sting si orchestra lui simfonica, nu cred sa fi plecat vreunul dintre miile de spectatori avand vreun regret in suflet. Pentru ca Sting canta atat de desavarsit, incat nu iti vine sa crezi ca e totul in direct, iar tu esti contemporan cu glasul lui. Pentru ca muzica sa e de-o noblete aflata mai presus de orice gust, pentru ca e un artist generos, care te inalta prin tot ceea ce face, pentru ca e frumos ca un zeu si fermecator ca un erou de film de dragoste.

Am fost pe punctul de a renunta sa merg, asa cum am facut-o si in urma cu doi ani, cand Sting a mai fost in Romania. Dar, intr-un ultim zvacnet, m-am hotarat ca merita sa rup (iarasi) cateva ore din noapte pentru treburile pe care le aman, facand astfel un dar de pret memoriei mele. Si nu imi pare rau. M-am simtit inteleasa si frumoasa ascultandu-l pe Sting, m-am tulburat de splendoarea glasului celei care l-a acompaniat in toate partiturile lui, m-am indragostit de virtuozitatea violonistului, de maiestria dirijoarei… Au fost aseara, in Piata Constitutiei din Bucuresti, exercitii de perfectiune, de iubire, de mare arta. Si fericiti suntem noi, cei care am avut sansa de a fi martori unei asemenea intamplari.

Sa fugim cu circul

Am fost aseara la circ. Ne-am oprit in drum spre casa la Circul Orlando si am petrecut doua ore fascinante, uimitoare, la capatul carora mi-am inteles altfel intreaga viata.

Circul e o lume superba, in care sunt abolite regulile de afara. O mana de oameni fac sa functioneze un miracol care poarta un singur nume si un singur suflet. Ii vezi glisand dintr-un loc in altul, aparand unde te astepti mai putin, ca niste vrajitori, imbracati in alte si alte costume, pregatiti sa faca cu totul si cu totul altceva.

Ii admiri facand lucruri pe care noi, oamenii de rand, nu indraznim nici sa le gandim, chiar daca, undeva, intr-un adanc razvratit de suflet, ascundem fascinatia pentru ceea ce am fi vrut si noi sa fim. Orlando zboara, cu adevarat, ca o pasare albastra cu aripi de panza si curaj. Tot el se catara pe constructii atat de fragile si de efemere, incat noi,spectatorii, nu indraznim nici sa le privim, ca sa nu le provocam prabusirea. Michelle sta atarnata de niste felii de panza alba si se leagana in aer ca si cum nu s-ar decide daca va mai cobori vreodata pe pamant. Alexander arunca torte arzande si le prinde fara sa scape vreodata vreuna… Iar elefantii danseaza, zebrele fac rotiri ample, camilele ingenuncheaza, caii recompun ritmurile lumii in mersul lor cadentat.

La plecare, am privit cu jind si cu invidie rulotele parcate de-o parte si de alta a cortului enorm, sub care am trait duium de emotii. Artistii se retrageau in casutele lor umblatoare, ca sa se odihneasca pentru reprezentatiile de a doua zi. Dincolo de week-end-ul acesta, vor porni mai departe in lume… Catre alte orase, catre alte aplauze.

Ne-am privit unii pe altii si ne-am intrebat cum ar fi sa traim calatorind dintr-un loc in altul. Si nu stiu daca avem in vene sange de nomad sau doar de poet, dar toti, si mari, si mici, am suspinat adanc, cu dor de duca si de libertate.

V-ati gandit vreodata sa fugiti cu circul?

Mama de fata, mama de baiat

Uneori mi se pare mai simplu sa fiu mama de fata. Ma folosesc de amintirile mele pentru a intelege razvratirile, ezitarile, intrebarile fiicelor mele si pentru a ma intoarce, pentru cateva clipe, la inocenta.

Exista intre mine si fetele mele comunicarea intraductibila a feminitatii, exista speranta ca vom vedea lumea prin ochi asemanatori, dandu-ne sansa sa cream acea legatura de nedestramat pe care si-o doreste orice parinte, cu orice copil. Exista intre noi ceva miraculos si inefabil care ne face sa semanam, sa visam la fel, sa zambim in acelasi timp.

Insa intre mine si baiatul meu exista un instinct de cuplu, sublimat si preschimbat in iubire ciudata, acaparatoare, dominatoare. Intre noi se asaza uneori regulile unei relatii puternice, dintre o femeie tanara si un barbat mic, care vrea s-o ocroteasca, cerand, in acelasi timp, ocrotire. Ca mama de baiat sunt uimita si entuziasta sa descopar lumi noi, sa destelenesc intelesuri la care, alfel, nu as fi avut acces niciodata.

Cred ca e un noroc fara seaman sa traiesc ambele experiente, sa fiu si mama de baiat, si mama de fete, fara ca asta sa ma faca sa fiu mai buna decat alte fapturi care au dat viata unui singur copil, de exemplu. Si, totusi, cei care sunt parinti stiu cat de mult difera sa cresti un baiat sau o fata. E ca si cum ai imblanzi doua universuri diferite. Ca si cum ai cunoaste doua lumi paralele, pregatindu-le pentru clipa in care se va produce o minune pentru ca ele sa se poata intalni.

Foto: Paul Buciuta/Marea Dragoste

Pagina urmatoare »