Sa fugim cu circul

Am fost aseara la circ. Ne-am oprit in drum spre casa la Circul Orlando si am petrecut doua ore fascinante, uimitoare, la capatul carora mi-am inteles altfel intreaga viata.

Circul e o lume superba, in care sunt abolite regulile de afara. O mana de oameni fac sa functioneze un miracol care poarta un singur nume si un singur suflet. Ii vezi glisand dintr-un loc in altul, aparand unde te astepti mai putin, ca niste vrajitori, imbracati in alte si alte costume, pregatiti sa faca cu totul si cu totul altceva.

Ii admiri facand lucruri pe care noi, oamenii de rand, nu indraznim nici sa le gandim, chiar daca, undeva, intr-un adanc razvratit de suflet, ascundem fascinatia pentru ceea ce am fi vrut si noi sa fim. Orlando zboara, cu adevarat, ca o pasare albastra cu aripi de panza si curaj. Tot el se catara pe constructii atat de fragile si de efemere, incat noi,spectatorii, nu indraznim nici sa le privim, ca sa nu le provocam prabusirea. Michelle sta atarnata de niste felii de panza alba si se leagana in aer ca si cum nu s-ar decide daca va mai cobori vreodata pe pamant. Alexander arunca torte arzande si le prinde fara sa scape vreodata vreuna… Iar elefantii danseaza, zebrele fac rotiri ample, camilele ingenuncheaza, caii recompun ritmurile lumii in mersul lor cadentat.

La plecare, am privit cu jind si cu invidie rulotele parcate de-o parte si de alta a cortului enorm, sub care am trait duium de emotii. Artistii se retrageau in casutele lor umblatoare, ca sa se odihneasca pentru reprezentatiile de a doua zi. Dincolo de week-end-ul acesta, vor porni mai departe in lume… Catre alte orase, catre alte aplauze.

Ne-am privit unii pe altii si ne-am intrebat cum ar fi sa traim calatorind dintr-un loc in altul. Si nu stiu daca avem in vene sange de nomad sau doar de poet, dar toti, si mari, si mici, am suspinat adanc, cu dor de duca si de libertate.

V-ati gandit vreodata sa fugiti cu circul?

Mama de fata, mama de baiat

Uneori mi se pare mai simplu sa fiu mama de fata. Ma folosesc de amintirile mele pentru a intelege razvratirile, ezitarile, intrebarile fiicelor mele si pentru a ma intoarce, pentru cateva clipe, la inocenta.

Exista intre mine si fetele mele comunicarea intraductibila a feminitatii, exista speranta ca vom vedea lumea prin ochi asemanatori, dandu-ne sansa sa cream acea legatura de nedestramat pe care si-o doreste orice parinte, cu orice copil. Exista intre noi ceva miraculos si inefabil care ne face sa semanam, sa visam la fel, sa zambim in acelasi timp.

Insa intre mine si baiatul meu exista un instinct de cuplu, sublimat si preschimbat in iubire ciudata, acaparatoare, dominatoare. Intre noi se asaza uneori regulile unei relatii puternice, dintre o femeie tanara si un barbat mic, care vrea s-o ocroteasca, cerand, in acelasi timp, ocrotire. Ca mama de baiat sunt uimita si entuziasta sa descopar lumi noi, sa destelenesc intelesuri la care, alfel, nu as fi avut acces niciodata.

Cred ca e un noroc fara seaman sa traiesc ambele experiente, sa fiu si mama de baiat, si mama de fete, fara ca asta sa ma faca sa fiu mai buna decat alte fapturi care au dat viata unui singur copil, de exemplu. Si, totusi, cei care sunt parinti stiu cat de mult difera sa cresti un baiat sau o fata. E ca si cum ai imblanzi doua universuri diferite. Ca si cum ai cunoaste doua lumi paralele, pregatindu-le pentru clipa in care se va produce o minune pentru ca ele sa se poata intalni.

Foto: Paul Buciuta/Marea Dragoste

Pana la capatul lumii

Cat de departe mergi pentru copiii tai si pentru cei pe care ii iubesti? Cat de mult poti sa ceri, poti sa rogi, poti sa te umilesti sau poti sa te lupti pentru cei carora dragostea ta fara margini vrea sa le vina in ajutor?

Zilele trecute, intr-unul dintre comentarii, Aliosa ne ruga sa ii raspundem la intrebarea care ii framanta sufletul. E umilitor sa spui cu glas tare povestea suferintei cuiva drag si care merita sa fie ajutat? Lumea are dreptul sa ne judece daca pentru copiii nostri aflati in necaz indraznim sa cerem, sa strigam, sa imploram?

Eu sunt genul de om care, daca s-ar ineca, nu ar striga dupa ajutor. Mi-e rusine sa cer orice pentru mine, dintr-un reflex absurd, pe care l-am deprins in copilaria mea amarata in care stiam ca trebuie sa pozez cu demnitate, ca si cum nu mi-ar lipsi si nu mi-ar trebui nimic. Ii dispretuiesc – destul de vizibil – pe cei care au pofte si nu-mi sunt simpatici neputinciosii, fara ca asta sa insemne ca nu sunt constienta ca dreptatea nu este neaparat de partea mea. Dar pentru ca nu-mi pot domoli instinctul de a poza in om pe picioarele lui chiar si atunci cand se prabuseste, nu sunt in stare sa vreau sau sa pretind nimic pentru mine.

In schimb, recunosc ca pentru cei pe care ii iubesc pot face orice. Sunt gata sa ma ploconesc constiincios pentru a rezolva problemele prietenilor si ale rudelor dragi, sunt gata sa insist si sa astept cu umilinta rezolvarile care ar aduce un strop de liniste si de fericire in plus in viata celor care locuiesc in inima mea, iar pentru copiii mei as cersi, as ucide, as merge desculta pana la capatul lumii. Iar daca lumea m-ar judeca pentru asta, as ridica nepasator din umeri si m-as bate mai departe pentru cea mai nobila cauza de pe pamant, in singurul razboi care merita dus pana la capat: cel al iubirii.

Voi?

Computerul, cel mai bun prieten al omului

M-am imprietenit greu cu computerul si, o vreme, m-am simtit cumva frustrata de aparitia lui. Apoi am strabatut o perioada in care mi-am imaginat ca poate face mai multe decat credeam si l-am imbracat intr-un nimb de speranta pentru un viitor mai senin si mai usor de trait.

In anii mei de scoala nu existau computere decat in cartile SF, drept care le-am exclus cu gratie si nepasare din recuzita visurilor mele. Da, imi doream sa am candva o masina de scris, dar la computer nu indrazneam sa sper. Apoi, cand, imediat dupa Revolutie totul parea posibil, mai ales ca ma indragostisem vag si cast de un informatician, am inceput sa fantazez pe tema posibilitatilor de a rasturna lumea cu ajutorul unei masinarii mai destepte decat mine. Stiu, insa, ca atunci cand i-am propus informaticianului cu barba pe care il intalnisem in tren sa utilizam impreuna un computer pentru a reda literaturii romane cateva informatii de pret – voiam sa stabilim autorii pierduti ai unor opere pe baza unui program de analiza semantica – m-am izbit de privirea lui ingrozita si am renuntat. Si la gandul unei posibile relatii si la acela al unei cercetari interdisciplinare.

Cand am intrat in presa, in sectia in care lucram eu nu exista decat un computer, la care nu imi venea randul sa ma asez niciodata. Textele mi le scriam cu stiloul pe coli albe si le inmanam apoi, cu inima stransa, unor culegatoare, care mi le masacrau constiincios. Imi puneam apoi toate sperantele in tura de la corectura, care statea pana pleca ziarul in tipar si mai strabatea o data toate textele, fara ca asta sa insemne ca, a doua zi, citeam in ziar intocmai ce scrisesem eu. Iar dupa ce am fost dotata cu computer pe birou, am continuat, aproape un an, sa scriu tot de mana pe hartie si sa imi transcriu singura articolul in computer dupa aceea, pentru ca nu aveam inspiratie daca lasam stiloul de o parte.

Intre timp, inspiratia mea s-a autonomizat si s-a calit. Apoi s-a teleportat catre computer, iar astazi recunosc ca ma simt mai in forma daca scriu la laptop decat la desktopul din birou. In plus, spre deosebire de odinioara, ma simt complet blocata in fata foii albe cand sunt inarmata doar cu un stilou, nu si cu o intreaga tastatura si, preferabil, un mouse.

Nu plec nicaieri fara sa imi iau laptopul in geanta si, pentru ca niciun computer fara internet nu valoreaza mare lucru, sunt mereu blindata cu dispozitive care sa ma conecteze la reteaua vrajitoreasca fara de care nu mai putem trai. Am mai multa grija de modemul pentru internet decat de rujul de buze, iar laptopul sta la loc de cinste langa portofelul cu bani si carduri. Iar daca ar fi sa aleg obiectul de care nu m-as desparti niciodata, e limpede ca in motul listei as aseza, evident, computerul. Stiu azi sa ii evaluez corect virtutile si sa il folosesc la maximum, doar pentru ce e in stare el sa faca pentru mine. Fericirea e, totusi, in alta parte. Viata incepe, uneori, cand te deconectezi de la internet si inchizi pleoapa computerului, chiar daca el iti este cel mai bun, cel mai fidel, cel mai de nadejde prieten.

Naiul si vioara

Damian Draghici si Nigel Kennedy. Doi artisti fabulosi, care au facut doua lumi sa se intalneasca. Doi artisti ai pamantului care au reasezat, macar pentru o seara, tara in care s-au intalnit pe harta marii muzici si inimile noastre in adaposturile mandriei.

Duminica, 8 mai 2011, am fost oropsiti de frig si binecuvantati de splendoare intr-o seara in care, pe scena din Piata Constitutiei, s-au intalnit Nigel Kennedy si Damian Draghici. Pe aceeasi scena pe care, cu o seara inainte cantase Shakira “I’m a gipsy, are you coming with me?”, Damian Draghici a spus “I’m not a gipsy tonight”. Si, intr-adevar, muzica lui si a oaspetelui sau nonconformist  ne-a dezbracat de etnii, de prejudecati, de nationalitati.

M-am intrebat, ascultandu-i, vazandu-i, traind emotia muzicii lor, de ce exista artisti care trebuie sa aiba in spate o intreaga industrie de sclipici si culoare, in vreme ce altii nu au nevoie de niciun fel de butaforie. M-am uitat, uluita, la hainele insuportabil de simple ale lui Nigel Kennedy si am urmarit, siderata, dincolo de dialogurile muzicale ale celor doi eroi ai sunetelor, schimbul de replici pline de umor pe care cei doi le-au aruncat unul catre celalalt intre piese, o data cu sticla din care au baut pe rand, fara sa o stearga la gura.

Pana la urma, e nevoie de toate aranjamentele care nu au legatura cu muzica? E musai sa fie costume alambicate, lumini manevrate cu maiestrie, giumbuslucuri care sa inzorzoneze spectacolul? Sau muzica e singura care trebuie sa vorbeasca? A fost o seara infrigurata de ploi si emotii. O seara cum n-a mai fost alta.

Noaptea zi

Ori de cate ori mi se ingaduie sa petrec seara prelungita, cu mai multe ore tihnite, de conversatie sau scris, sunt tentata sa imi transform noaptea in zi. Daca sunt lasata in libertate, rastorn clepsidrele si dorm pana peste miezul zilei, apoi stau treaza, cu bucurie, intreaga noapte.

Nu sunt singura. Mi se intampla de multe ori sa postez articolul meu drag la ore indecent de insomniace si sa ma tezesc ca imi raspund pe loc, aici, pe coffeechat, doi, trei, patru prieteni care m-au asteptat, bucurandu-se de linistea noptii ca si mine. Acum mi se pare un pic ciudat, dar imi amintesc de anii de studentie cand orice petrecere incepea la ora 11 a noptii si se domolea abia catre 7, 8 dimineata, ca si cum bioritmul nostru, al tuturor celor care studiam limba romana si celelalte limbi ale pamantului ar fi fost rasturnat si ciudat, importat din cealalta emisfera.

As vrea sa pot sta treaza noapte de noapte, dar as vrea, deopotriva, sa pot sa ma bucur, cu energie proaspata si zambet in suflet, de lumina fiecarui rasarit. Sa dorm doar cat bat o data din gene, intotdeauna ziua, si sa visez intr-o clipa cat altii in nopti intregi. Sa nu-mi fie somn niciodata, ci sa dorm de placere, din cand in cand, asa cum mananc cate o prajitura buna, nu de foame, ci de drag. Si voi sunteti la fel?

Lucruri pe care nici nu le vedem

Copiii mei au facut un rond al Pietei Mari din Sibiu calare pe cate un ponei voinic, pasnic si ascultator. Expeditia lor potcovita a fost si pentru ei, si pentru mine, prilej de emotie si de aducere aminte.

“Aveti locuri de agrement unde copiii pot calari pe ponei si in Bucuresti!”, mi-a spus domnul dragut si amabil care il tinea pe calutul Rocco de capastru, ca sa faca ragazul plimbarii noastre cat mai placut. Si mi-a insirat unde putem sa ne ducem odraslele pentru a-si face moftul indraznelii, mai aproape de casa. Insa eu am ridicat din umeri si am marturisit ca e foarte posibil sa fi auzit sau sau sa fi trecut pe langa asemenea locuri, dar ca, in Bucuresti, mai ales in timpul saptamanii, aproape ca nu vad nimic nici intr-o parte nici in cealalta a drumului.

In plus, agrementul e ultimul pe lista noastra de interese. Aproape fiecare zi are pleiada ei de corvezi extrascolare, petrecute dupa ce expira programul lung de scoala sau gradinita. Luni e ziua de inot, marti de pian si dansuri, miercuri de aikido, joi de engleza si pian, vineri de desen.

M-am gandit ieri, in timp ce ma invarteam in ritm de trap pitic, ca poate ca trec in fiecare zi pe langa cate un ponei sau pe langa cate un dinozaur mic sau pe langa cate o zana buna care imi zambeste si eu nu o vad, fiindca sunt prea grabita. Si cu atat mai mult am fost recunoscatoare pentru zilele de ragaz dulce si lenes in care mi se ingaduie sa vad ca lumea e frumoasa, ca soarele se imprastie splendid in perdelele suspendate ale fantanilor arteziene, ca am dreptul si obligatia sa fac si lucruri numai si numai din placere.

Va spun Hristos a inviat! din miezul vacantei mele dragi, petrecute intr-un Sibiu tihnit, care mi se dezvaluie incet si generos. Va imbratisez dintre minuni pe langa care, probabil, trecem cu totii, fara sa le vedem, in fiecare zi. Ne vom intoarce din vacantele noastre mai buni, mai calmi, mai intelepti? Si, daca da, cat o sa ne tina transformarea?

Cu cine ne lasam copiii?

Duc de mana, intotdeauna, trei, doi sau macar un copil. De fapt, port cu mine toate ale mele, iar pe bebelusul rasarit in viata mea o data cu o mare iubire, il port chiar pretutindeni, ca pe un accesoriu de pret.

Copiii mei nu au bona si nici bunici disponibili. Au doar parinti ocupati si devotati, au cumintenia lor dulce si rasfatata, iar cei doi prunci mai mari au scolile pe care le-am gasit si le-am ales cu greu. Pentru fetita noastra cea mica nu am gasit, insa, deocamdata, niciun fel de solutie. Stam prea departe ca sa chemam o bona dintre cele pe care le cunoastem si suntem prea inchistati, prea ciudati, prea obositi de intrebarile de pana acum, ca sa ne incumetam sa aducem in casa o femeie straina, pe care nu vrem nici noi s-o cunoastem si s-o domesticim, cu atat mai putin copiii.

Ce vom face, insa, cu Izuta? E prea mica pentru a merge la gradinita si prea mare ca s-o mai putem cara cu noi pretutindeni, asa cum ne permiteam pe vremea cand, indesata in gentuta ei gri, dormea bustean, iar noi faceam interviuri, pictoriale, dragoste, curatenie sau sport, ca si cum n-am fi avut copil. E prea fragila ca s-o dam pe mainile oricui si, totusi, prea puternica si prea independenta ca s-o obligam sa stea nemiscata in timp ce noi ne ducem obligatiile profesiei la bun sfarsit.

Cineva drag, in care am incredere, mi-a prezentat o cresa moderna si populata de oameni plini de iubire si luminati la minte, care nu doar au grija de copilul tau, dar te invata si cum sa devii un parinte mai bun, mai senin, mai responsabil. La cresa Little School am vazut copii care, de la sase luni, erau lasati in paza buna si cresteau invatand, pregatindu-se sa fie fericiti si sa inteleaga rosturile zambetului, culorile visului odihnitor. Am vazut puiuti de om care se bucurau cand parintii lor ii aduceau la cresa si carora nici prin gand nu le trecea sa verse vreo lacrima peste zi. Si pana si Izuta a dat semne ca nu s-ar supara daca am lasa-o acolo pentru cateva ore.

Numai ca eu nu sunt pregatita pentru pasul acesta. Inteleg tot mai mult, tot mai profund, ca, fiecare zi care trece fara sa ma oblige sa-mi las cu altcineva copilul cel mic – cel prin care imi vindec toate vinovatiile de mama grabita de mai inainte – ma condamna sa sufar si mai mult la gandul ca, intr-o buna zi, copilul meu va trebui sa se desprinda de mine. Si, totusi, nu pot, nu vreau…

Oameni care te lumineaza

In lumea noastra imbacsita de rautate, exista, totusi, si oameni luminosi, senini, intelepti, a caror simpla intrevedere te insenineaza si-ti ia de pe suflet toate tristetile. Exista oameni cu aura blanda, exista fapturi nobile, pozitive, demne, in preajma carora devenim si noi mai buni.

De cate ori ma confrunt cu mizeriile sau nedreptatile lumii, caut una dintre fapturile pe care le am drept exemplu si reper. Vorbesc, fie si doar pentru cateva minute, cu unul dintre prietenii si modelele mele si imi recapat toata energia risipita in conflicte marunte, in hartuielile nedemne ale vietii de zi cu zi. Si invat mereu ca, oricat de tentante si nascatoare de adrenalina ar fi conflictele, viata este, de fapt, despre negocierile pasnice si de succes, despre tihna si despre dragoste.

Am facut, la randul meu, greseli. Am fost rea pe nedrept si manioasa fara intelepciune. Am judecat grabit si am actionat ranchiunos. In luptelele fara fair-play ale anilor tineri am ranit si m-am lasat ranita de oameni alaturi de care s-ar fi cuvenit sa traiesc doar iubire. Intre timp, am inteles ca trebuie sa astept si sa iert. Dragostea mea implinita si senina pe care o traiesc astazi m-a vindecat, incet-incet, de ranile lasate de vechile neimpliniri, de neuitatele infrangeri. Azi stiu sa pornesc in orice dialog de la prezumtia de nevinovatie si stiu sa spun “iarta-ma” ori de cate ori simt ca am gresit. Dar, mai ales, stiu sa imi caut in preajma oameni buni si nobili, care isi traiesc propriile vieti. Sa ma insotesc de jucatori, nu de spectatori. Pentru ca am invatat sa ma feresc pe aceia care vietuiesc chibitand pe seama celor de la care nu-si pot lua ochii, uitand ca s-ar cuveni, in loc sa critice, sa traiasca propriile lor vieti, mai frumos, mai adanc.

Week-end-ul perfect

Dupa ce am experimentat toate formulele week-end-ului de succes am descoperit cea mai la indemana reteta a finalului de saptamana perfect. Nu am plecat nicaieri. Nu am imbracat copiii si nu i-am indesat in masina. Nu le-am poruncit “hai mai repede, ca ne grabim”… Nu ne-am impopotonat cu hainele cele noi, nu ne-am parfumat, nu prea ne-am pieptanat…

In week-end-ul care tocmai s-a incheiat am stat acasa, fara sa ticluim vreun program anume. Nu am stabilit intalniri si nici nu am chemat pe nimeni in vizita. Nu ne-am dus la teatru si nici n-am dat o fuga pana la parintii mei, la Ploiesti, cum facem adesea, intr-un periplu care ne tintuieste cateva ore in masina si alte cateva ore in fata unei mese istovite de atatea bunatati. Nu am iesit nici macar sa luam masa la restaurant, asa cum ni se mai intampla in cate o duminica pofticioasa. Am stat, pur si simplu, acasa. Ne-am trezit la ore nesupuse si am trandavit pana tarziu, imbracati in pijamale. Am gatit impreuna, in tihna, si am asezat masa cu totii, aprinzand de fiecare data lumanarea rosie si inalta care ne insoteste mesele cat de cat festive. In intervalurile in care vremea a fost prietenoasa, am iesit in curte si am sarit la trambulina iesita din iarna ca si noi, regasindu-ne bucuria zborului si a jocului in familie.

De ce e nevoie ca, in putinele zile in care nu suntem obligati sa muncim, sa ne dam peste cap si sa ne istovim pana la epuizare? De ce week-end-urile noastre arata ca o imbulzeala ametitoare de distractii care trebuie musai bifate, de ce in vacante trebuie sa calatorim mii de kilometri, sa taram bagaje, sa calarim avioane si sa venim acasa doar in ziua de dinaintea inceperii serviciului, rupti de oboseala si cu buzunarele devastate?

Din ultimele week-end-uri petrecute departe de casa m-am intors cu migrene si cu datorii. Din ultimele vacante petrecute in refugii ale marilor, zgomotoaselor distractii am revenit acasa cu gleznele stalcite si tanjind dupa macar inca doua zile de odihna- pe care nu mi le-a mai daruit nimeni niciodata. Astazi, la capatul week-end-ului meu pufos si perfect, imi propun sa-mi astept, de-acum inainte, sarbatorile, fie mici, fie marete, cu planuri banale, domestice, aromate, lenese, odihnitoare. Oropsita de alergaturile zilnice, n-am fost in stare sa-nteleg ca, de fapt, mi-e foarte dor de casa mea, de viata mea…

« Pagina precedenta — Pagina urmatoare »