Un copil? Doi copii?

E mai bine sa ai un singur copil? Sa iti poti darui dragostea si atentia de parinte fara s-o imparti? Sa stii ca tot ceea ce ai va merge mai departe printr-un vlastar, unul singur? Sau, daca s-ar putea, ideal ar fi sa avem cat mai multi mostenitori, care sa ne duca numele si sangele mai departe?

In parc, am intalnit zilele trecute o fosta colega de facultate care venise la locul de joaca insotita de fetita ei. Eu duceam cu mine, ca aproape intotdeauna, trei copii, iar ea a fost nespus de uimita vazandu-ma in miezul unei familii atat de numeroase. In timp ce copiii se balanganeau in leagane sau alunecau pe tobogane, noi doua am stat de vorba, amintindu-ne de anii de scoala si facand schimb de informatii despre colegii de odinioara.

Dupa ce am trecut prin toate etapele unei discutii formale, ne-am reimprietenit, cumva, si am ajuns sa discutam si chestiuni mai personale. Ne-am povestit despre sotii nostri si despre cum au fost nasterile. Si, intr-un final, am atacat si chestiunea numarului de copii. “Alexia nu si-a mai dorit alti frati”, mi-a spus fosta mea colega, infruntand mirarea mea. Pentru ca eu stiam ca toti copiii din lume tanjesc sa aiba frati, tovarasi de joaca si de iubire, chiar daca nu pricep cu adevarat ce ar insemna asta.

Ca sa imi arate ca nu ea, ci fetita ei a decis in chestiunea potentialilor fratiori, colega mea a chemat fetita de la joaca si a supus-o unui mic interogatoriu, chipurile elocvent. “Ai vrea sa vina cineva sa iti ia jucariile si sa stea in camera ta?” Nu, copilul nu voia. “Ti-ar conveni sa imparti patul tau mare si pufos cu cineva care sa te inghesuie in somn?”. Nu. Nu i-ar fi convenit. “Ti-ar placea sa stea mami cu alt copil in brate si sa il legene si sa il pupe?”. Nu, nu i-ar fi placut…

Noi suntem cei care decidem daca facem un copil sau mai multi, in functie de judecatile noastre subiective. Daca am avut multi frati care ne-au oropsit, ne imaginam ca e mai bine sa fii singur la parinti. Daca am crescut intr-o familie in care ne-am simtit singuri, suntem pregatiti sa dam sansa de a avea surori sau frati primilor nostri nascuti. Daca am copilarit fericit intr-o famlie cu unul sau mai multi copii, suntem tentati sa reluam intocmai modelul…

Cum e mai bine? Cum cresc copiii fericiti? Singuri la parinti sau avand frati mai mici si mai mari? Exista vreun model ideal care sa ne dea o sansa in plus la fericire?

Rivalitati intre frati

Am visat acum o saptamana ca parintii mei ii cumparau un palton frumos surorii mele mai mari si ca eu sufeream. Aveam amandoua varsta de azi si chipul de azi, dar, in vis, sora mea avea un palton superb - si eu o invidie de toata splendoarea.

Am plecat de 20 de ani de acasa si tot cam de atunci nu cred sa-mi mai fi cumparat parintii imbracamintea. Nici surorii mele. Acum avem vietile noastre separate, cariere, copii, barbati si bugete proprii pentru haine. Mama ne mai cumpara, asa, de drag, cate-un brizbiz, asa cum si noi ii cumparam ei, tot de drag. Asa ca, visul e de o mie de ori ciudat. In ultima vreme, oamenii nici nu mai poarta paltoane. In schimb, pe vremea copilariei mele, stiam clar ca trebuie sa ai pardesiu pentru toamna si primavara, si palton pentru iarna, fiindca iernile acum 30 de ani avea nameti cat omul si opreau circulatia masinilor in toata tara. Si mai stiam si ca, in multe familii se practica acelasi ritual: fratii mai mici poarta hainele ramase de la fratii mai mari. Mai mult ca sigur ca prea multe paltoane noi n-am avut. Erau cele mai scumpe dintre hainele de copil si-atunci aproape intotdeauna le-am mostenit pe cele purtate inainte de Oana. Sigur ca sora mea nu avea nicio vina. Asa erau vremurile. Dar am inteles, inca o data, saptamana trecuta, cand m-am trezit buimaca din vis, cat de insemnati sunt anii dintai pentru copiii nostri si cum putem, cu o neglijenta, cu o  miscare grabita sa-i facem pe unii increzatori si puternici, pe altii nesiguri si ezitanti. Si cum nu ni se vindeca traumele copilariei nici pana la varstele mature. Le tinem sub control consecintele, dar, din cand in cand, macar in vis, cate-un puseu otravit ne amaraste sperantele.

Sincera sa fiu, nu cunosc nicio familie in care fratii sa nu fi suferit ca unul a fost mai laudat decat altul, ca unul a primit mai mult decat altul, ca unul a fost nevoit sa lupte mai mult decat altul. Facem adesea diferente grave intre copiii. Pe unul il dam de o mie de ori drept exemplu de cumintenie - fiindca e intr-adevar cuminte!- dar celalalt pricepe ca, orice s-ar intampla, el va fi oaia neagra a neamului. Si-si asuma rolul asta si se invata sa traiasca cu el. Timp in care dezvolta si-un dispret subversiv pentru cumintenia celui bun. Pe altul, fiindca se arata intotdeauna mai slab si mai miorlait, il ocrotim intotdeauna cu prioritate. Pe copiii mai intelepti si mai puternici ii oropsim cerandu-le sa cedeze mereu in fata fratilor mai mici, sau mai neputinciosi, sau mai lacomi, sau sa le preia ei sarcinile, sau sa dea jucaria mai frumoasa celor care au inceput sa planga primii…

Imi place sa cred ca mi-am invins neintelesurile copilariei, ca pot, acum, sa imi iubesc parintii si sora fara sa ii judec. Ca i-am iertat profund pentru greselile lor fata de mine, si ca, la randu-mi, mi-am cerut iertare din tot sufletul, si m-am straduit sa ma revansez fata de ei si sa fiu mai buna. (Cand iti ceri iertare, daca o faci din tot sufletul, trebuie sa oferi si o recompensa pentru suferinta pricinuita, altfel totul ramane la nivel de vorbe in vant… Dar asta e o alta poveste.) Dar, numai din cand in cand, in vis sau in stari de tristete sau insingurare, imi vin din urma amaraciuni pe care nu le voi vindeca niciodata. Si numai in cate-o dimineata, ma trezesc tot fetita speriata de acum o viata, complexata de hainele vechi, strivita de neputinta de-a rade la fel de usor ca si ceilalti, oropsita de hotararea de-a trece neobservata printr-o viata in care ar fi vrut sa fie in centrul atentiei, dar ii lipseste curajul…