Cand am fost frumoasa

Probabil ca sunt femei care se simt si se considera frumoase in fiecare clipa a vietii lor. Am vazut destule dudui defiland nespus de mandre prin lume, ca si cum simpla lor prezenta ar fi fost un dar de pret pentru cei din jur, chiar daca ele nu erau neaparat stralucitoare.

Felul in care ne simtim e, insa, mai presus de masuratorile obiective. Forta noastra de-a ne crede cele mai grozave, cele mai dezirabile, cele mai fermecatoare fapturi de pe lume e molipsitoare si-i imbolnaveste (sau ii vindeca) pe cei care ne stau alaturi.

M-am simtit frumoasa la balul de absolvire a liceului, pentru ca eram indragostita, pentru ca aveam parul lung, pentru ca purtam o rochie alba, noua, croita de bunica mea, si o pereche de sandale albe, care fusesera ale mamei mele, pe care eu le vopsisem, cu grija, cu Sigmarom.

M-am simtit frumoasa cand am iesit prima oara din casa cu Ilona in brate, fiindca ma simteam cea mai mandra, mai supla, mai blonda mamica din lume.

M-am simtit frumoasa cand mi-am lansat prima carte, iar oamenii au venit sa imi ceara primele autografe.

M-am simtit frumoasa cand am baut cafeaua mea cu frisca in cea mai neasemuita cafenea din lume, iar iubitul meu m-a fotografiat in oglinzile venetiene…

Sigur, recunosc, as vrea sa ma simt frumoasa in fiecare clipa… Dar stiu ca nu se poate. Pentru ca eu am nevoie de o clipa inaltatoare. De o lumina care sa-mi aprinda sufletul. De o rochie noua. De un vis neinceput. De o clipa de iubire.

Cand ai fost mai frumoasa ca niciodata? Cand te-ai simtit cea mai atragatoare femeie din lume?

Pe dinafara si pe dinauntru

Am auzit mereu oameni care se declara nemultumiti de felul in care arata. Ne plangem cu totii spunand ca am fi vrut sa fim mai inalti sau mai scunzi, mai slabi sau mai grasi, mai subtiri sau mai voinici. Mai maturi sau mai tineri.

In jurul meu sau in publicatiile de mare succes gasesc doar discutii legate de machiaje sau de coafuri. Cele care au parul drept, si-ar fi dorit sa il aiba ondulat. Cele care au parul cret se vaicaresc ca nu mai stiu cum sa-l intinda fara sa-l strice. Se mai poarta machiajul smokey? Dar codita facuta cu creion negru in coltul ochiului?

Mie, insa, mi-ar placea sa fim la fel de interesati de cat de aratosi suntem pe dinauntru. Sa ne vaitam ca, fiindca mintim prea des, ni s-a umplut sufletul de riduri si sa vrem sa le estompam. Sa ne intrebam daca se mai poarta loialitatea sau traim vremuri in care e de bon ton sa fim ciubucari sau tradatori. Sa purtam discutii aprinse legate de sansa de a-ti ispasi vina recunoscand-o sau ascunzand-o pana la moarte.

Sansa noastra la implinire ar fi sa devenim frumosi si pe dinafara si pe dinauntru. Sa ne pese de credintele, de promisiunile, de adevarurile noastre, cel putin la fel de mult, daca nu mai abitir decat de buclele, fardurile sau portofelele pe care ni le-am cumparat, dupa ce am studiat trendurile in cate o revista. Pentru ca meritam sa fim intregi si splendizi in tot ce tine de noi. Sa purtam cu noi tot ce avem mai de pret, iar asta sa insemne nu neaparat poseta si colierul, cat toleranta, fidelitatea, nobletea sufleteasca.

Mai e posibil?

Cea mai frumoasa parte

Daca intrebi pe cineva care este cea mai frumoasa parte a corpului sau, cu foarte putine exceptii, persoana intrebata se va fastaci, fara sa stie prea bine sa raspunda sau jenandu-se sa se laude cu acea bucata de trup de care, in sinea lui, e foarte multumit.

Femeile, de multe ori, se mandresc cu picioarele lor sau cu forma sanilor sau a umerilor, dar, la o asemenea intrebare, cele mai multe raspund mentionand drept embleme ale frumusetii lor ochii sau buzele.

Intr-unul dintre interviurile facute pentru Marea Dragoste, colega mea Corina Stoica a intrebat-o pe Andreea Marin Banica despre cea mai frumoasa parte a corpului ei, iar Andreea a dat un raspuns incredibil de original si emotionant. “Cea mai frumoasa parte a corpului meu este, probabil, inima”, a spus vedeta Surprizelor de odinioara, desi ea e o femeie frumoasa, care s-ar putea lauda din cap pana-n picioare.

Eu, insa, atunci cand am primit aceeasi intrebare, am dat din colt in colt si mi-a fost greu sa aleg ceva. Ce-ti place cel mai mult la infatisarea ta?- mi s-a parut o interogatie un pic indiscreta si un pic ametitoare, asa ca am raspuns si eu un pic metaforic, un pic ocolitor. “Imi plac mainile mele, pentru ca sunt cele cu care scriu si cu care imi mangai copiii si iubitul. De aceea le ingrijesc, rasfatandu-le in creme si ascunzandu-le in manusi fine, de piele…” Daca insa as ramane singura in fata oglinzii, m-as trezi ca mai mult stiu sa ma critic, decat sa ma laud.

Care este cea mai frumoasa parte a corpului tau?, indraznesc sa va intreb, pe fiecare, cu sfiala si cu rugamintea de a imi da un raspuns din care sa invatam mai multe despre noi insine.

Armonia sta-n urechea ascultatorului

Am auzit cu totii, de nenumarate ori, ca frumusetea sta in ochii privitorului. Marturisesc ca am tresarit atunci cand am dat peste acest adevar formulat de altii, apoi, avertizata fiind, am observat eu insami ca oamenii din jurul meu se fac frumosi sau urati in functie de cat de mult ii iubesc.

In cea mai mare parte a timpului, sotul meu este cel mai chipes barbat de pe pamant. In clipele noastre de tihna si iubire ii admir pe indelete trasaturile limpezi, linia fina a profilului, conturul de arcada mandra al umerilor. Ii urmaresc cu privire tandra desenul bratelor si linia ispititoare a coapselor prelungi, iar acolada fina, perfecta a urechii ma face sa uit de orice imbufnare sau neliniste. Si, beata de atata splendoare, nici nu-mi imaginez cum am putut trai atatia ani fara sa presimt miracolul, fara sa-i ador desavarsirea. Fara sa-l remarc vreodata pentru vreuna dintre trasaturile infatisarii sale.

Doar atunci cand ma minte sau ma tradeaza imi aminteste de baiatul acela oarecare, pe care l-am intalnit mai demult si am lucrat alaturi de el zile si nopti in sir, fara sa am nici cea mai mica tresarire. De colegul meu fara chip caruia nu i-am observat niciodata nobletea trasaturilor, ci poate, doar politicos si distant, pe aceea a profesionalismului.

Dar nu despre asta voiam, de fapt, sa vorbesc…

M-am uitat zilele trecute la primele editii de la X Factor si am priceput ca nu trebuie sa ai doar talent, ci, deopotriva, sansa de a fi ascultat cu urechi binevoitoare. Am auzit candidati behaitori carora li s-a dat ocazia sa-si cante melodia pana la sfarsit, cand li s-a spus ca, mda, e interesant si merita sa mearga mai departe fiindca i-au facut curiosi pe jurati. Si altii cel putin la fel de (putin) talentati carora li s-a racnit dupa primele trei masuri ca nuu frate, nu vii la noi cu chestii dintr-astea, ca noi suntem exigenti. Si-au fost trimisi acasa.

La o preselectie fara pic de iubire, Adrian Tutu, cel care a castigat prima editie de la Romanii au talent (pe care o copiaza acum, pas cu pas, cei de la X Factor, cu singura diferenta ca nu platesc licenta), ar fi fost respins cu huiduieli. Dar, dincolo de talent, trebuie sa ai si sansa unei intalniri potrivite, in momentul in care juriul e prietenos si deschis unei noi iubiri. Iar daca ne e limpede tuturor ca frumusetea sta in ochii privitorului, eu am inteles ca si armonia glasului sade mai intai in bunavointa ciocanelului si scaritei domnilor jurati, dispusi sau nu s-o descopere, si abia apoi in maiestria si corectitudinea volutelor vocale…

Probabil ca daca am reusi sa-i iubim cu adevarat pe cei din jurul nostru, lumea ar fi cu adevarat frumoasa, iar de jur imprejur ar rasuna doar armonii ingeresti.

Imposibil.

Cei mai frumosi

In excursia pe care am facut-o impreuna cu prietena mea in Suedia, in urma cu cativa ani, am hotarat, impreuna, ca barbatii nordici sunt cei mai frumosi de pe pamant. Cu prost mascata nerusinare, ne-am uitat lung, uluite, pofticioase, dupa siluetele lor zvelte si blonde, dupa surasul lor fara cusur. Si, recunosc, ne-am imaginat traind langa o asemenea splendoare pentru totdeauna.

Bineinteles ca, intoarse acasa, am uitat ce ne propuseseram si am continuat sa ne indragostim pagubos si balcanic de cate un conational nici prea suplu, nici prea blond, nici prea fidel. Si abia mai tarziu ne-a vizitat dragostea cea adevarata, in care barbatul pe care l-am ales pentru totdeauna ni s-a parut mai presus de criterii locale, de natii, de repere ale infatisarii, splendid si iremediabil luminat de dragostea noastra.

Mi-am amintit de cat de diferiti suntem in functie de locul in care ne-am nascut, ieri, cand stateam incordata pe scaunul stomatologic, iar doctorita mea, un medic absolut exceptional, imi povestea cat sunt de diferite tratamentele de la o zona geografica la alta. Anglo-saxonii au dintii mai mari decat cei din zona noastra, si atunci interventiile lor stomatologice sunt mai simple si necesita mai rar devitalizarea dintilor pentru aplicarea plombelor. Asiaticii au alte standarde legate de anestezii, iar faptul ca au structura osoasa a fetei altfel dispusa presupune alte abordari ale tratamentelor. Iar eu, auzind toate aceste detalii uluitoare (care m-au facut sa raman cu gura cascata si la figurat, nu doar la propriu), mi-am reamintit  cat de diferiti suntem si in ceea ce priveste masurile frumusetii.

Romancele sunt senzuale, iar sarbii sunt zvelti. Polonezele sunt fine si blonde, iar italienii sunt bruneti si focosi. Englezii nu sunt foarte daruiti in ceea ce priveste atributele estetice, in schimb nordicii, cum spuneam, sunt fermecatori… Unde ar fi trebuit sa ne nastem ca sa fim cei mai frumosi? (Dar cei mai fericiti?:)

Cea mai miloasa ora a pamantului

Din cand in cand, pamantul ne roaga sa fim buni si milosi. Sa-l ocrotim pentru o singura ora, pentru ca apoi, un an intreg, el sa aiba grija de noi. In seara aceasta, intre 20.30 si 21.30 va fi, din nou, Ora Pamantului.

Ma induioseaza sa-mi amintesc ca am petrecut impreuna, scriindu-va, scriindu-ne, pregatirile pentru Ora Pamantului din 2010. Si, recunosc, la fel de mult ma induioseaza sa-mi amintesc ca Ora Pamantului de acum doi ani mi-a confirmat dragostea de astazi, intr-o seara petrecuta la lumina palida a lumanarii, la umbra tandra a emotiei de nestavilit.

Dincolo de consideratiile mele subiective, cred cu tarie ca exercitiul renuntarii la electricitate, fie si doar pentru o singura ora, este o forma de respect care, in timp, va germina. Care ne va face sa fim mai atenti cu apucatura noastra de a fi risipitori, mai constienti ca gestul nostru superficial de azi se va rasfrange asupra copiilor si a nepotilor nostri de maine. Si sa ne amintim ca marile catastrofe planetare la care asistam uluiti si indurerati in ultimii ani nu sunt decat o consecinta a lipsei noastre de grija si de dragoste fata de pamantul care ne gazduieste.

Vine Ora Pamantului si, fie si  intr-o joaca de-a frumusetea redescoperita la lumina de flacara, va rog sa acceptati conventia si sa stingeti luminile. Sa nu ne scriem intre 20.30 si 21.30, dar sa ne dam intalnire apoi, dincolo de granita noptii, ca sa ne povestim cat de frumos a fost, cat de placut e sa fii om bun, responsabil, in stare de fapte nobile.

50, 40, 30, 20

Vad, din ce in ce mai des, femei care au inscrisa in actele de stare civila o varsta care le situeaza in a doua parte a vietii, dar care arata ca niste fete de 25-30 de ani.

Adoptand stilul americanesc care nu se jeneaza de formulele usurele gen “rosul e noul roz”, “griul e noul negru”, “forty is the new thirty”, ma minunez tot mai adesea de infatisarea femeilor trecute de 40 sau de 50 de ani care, in zilele noastre, arata toate cu macar 10 ani mai putin. Multe dintre ele isi reconfirma noua varsta, afisandu-se la bratul unor barbati cu tot atatia ani mai fragezi decat ele. (Le admir profund pentru investitia in frumusete, dar, personal, nu sunt de acord cu relatiile cu barbati semnificativ mai tineri. Eu sunt tentata sa cred ca, inevitabil, vor sfarsi prost. Cu doar cateva exceptii care sa confirme regula, la un moment dat barbatii isi vor alege partenere mai tinere, lasandu-le pe doamnele lor in etate sa isi traiasca singure anii cei mai grei ai destinului. Dar poate ca este doar o parere gresita, datorata firii mele neincrezatoare si triste…)

Nu doar femeile foarte instarite, ci si cele care au reusit sa se documenteze corect si la timp, apeleaza la tot felul de tehnici menite sa le pastreze frumusetea mai mult decat si-ar fi imaginat bunicile noastre. Botoxul e o delicatesa pentru toti. Acidul hialuronic face minuni, laserul e unealta care inlatura orice imperfectiune, injectarile cu silicon sunt gaselnite iscusite, iar, mai nou, am inteles ca exista un aparat fabulos, care scoate de pe piele petele capatate din pricina soarelui, a sarcinilor sau a varstei, lasandu-ti obrazul sau decolteul atat de proaspat, incat toti vor crede ca ti-ai petrecut viata numai sub umbreluta.

Facem copii pana la 60 de ani, ne imbracam super sexy pana la 55, mergem la discoteca pana la 50, avem amanti pana la 45 si credem in dragoste pana la moarte. Varstele s-au dat peste cap. Bunicile bulversate se crucesc de noul mers al lumii, iar noi, femeile zilelor de azi ne bucuram ca am gasit tineretea fara batraneste si frumusetea fara de moarte. Si ca, astazi, 50 inseamna 40, 40 inseamna 30, 30 inseamna 20.

P.S. Abia astept sa ne terminam curele de slabire, ca s-o invit pe prietena mea la un botox-party:)

Prima iubire!

Ce saraca ar fi viata fara iubirea ta, iubim de cand ne nastem si  murim iubind neancetat…

Prin aceasta mica  introducere am vrut sa-ti arat ceea ce cred eu despre iubire.Pentru mine dragostea inseamna o floare gingasa si nevinovata a sinceritatii si a puritatii..

As vrea  sa-ti mai aud o singura data glasul, dar stiu ca asta nu se poate si de aceea am incercat sa-ti aceste randuri.Cand treci pe strada florile isi pleaca micutul si gangasul lor capusor sub zapada alba a gandurilor tale pentru mine, dar cel mai mult isi pleaca capul floarea purittii, firea dragostei care a venit pe pamant odata cu cuvantul  IUBIRE.

O mica parte din clipele minunate a dragostei la prima  vedere, a inceputului mirific  al vietii noastre, o iubire ce aduce dureri, pe cand legea aduce drepturi… ce pot spune mai mult!?

E o poveste ce nu poti  gasi  acele cuvinte potrivite personajelor de ea , dar cine  vrea sa vada… isi  poate da seama  de simbolistica traita!

Frumoasa, inainte de toate

Ne nastem cu dorinta de a fi frumoase si cred ca doar mai tarziu, cand incepem sa credem ca nu suntem, ne declaram adepte ale valorilor interioare asezate pe primul plan.

Dar eu vad la fetitele mele cu cata indarjire isi doresc sa fie frumoase, cu cata atentie isi asaza zambetul sau hainutele, incercand - si reusind -  sa fie desavarsite.

E limpede ca dorinta de a fi in centrul atentiei nu vine pe masura experientei, ci apare o data cu venirea noastra pe lume. Sunt sigura ca asa m-am nascut si eu, dar, mai tarziu, m-am dezis de nevoia de a fi cea mai frumoasa. Am avut ani multi in care am umblat intr-o pereche de blugi si un tricou negru si lalau, vremuri prelungi in care am refuzat orice instrument de machiaj si in care am declarat, sus si tare, ca nu imi pasa de normele lumii superficiale care masoara sufletele in centimetri. Dar apoi, cu timpul, mi-am recapatat curajul de a imi cere dreptul la frumusete. Am inteles ca nonconformismul e doar un scut de protectie care nu e-n stare sa te apere de propriile prefacatorii, ca, pentru a fi fericita, am nevoie sa fiu o femeie ca toate femeile lumii: frumoasa, inainte de toate.

Imi pasa teribil de mult de felul in care arat si invat sa nu imi mai fie rusine de asta. De cate ori imi spune cineva ca m-a vazut la televizor raspund, frivol si copilaros, intreband daca eram frumoasa, pentru ca desteapta stiu ca sunt. Si, dincolo de ingrijire, de atentia cu care imi aleg hainele si rujul, ma impac zi de zi cu dorinta mea asumata, fireasca, traita cu demnitate, de a fi o femeie frumoasa. Chiar daca, uneori, nu reusesc sa am cea mai desavarsita coafura, chiar daca, alteori, nu am timp pentru un machiaj alambicat, stiu ca, daca arat lumii inima mea intreaga si plina de lumina, voi fi, in ochii celor care ma privesc, la randul lor, cu inima deschisa, o femeie frumoasa.

Si va intreb, cu emotie si curiozitate: ati trecut prin aceleasi etape ale raportarii la normele infatisarii? Ati avut, ca si mine, epoci ale refuzului oricarei mode? Si, pana la urma, credeti ca avem dreptul sa ne consideram si chiar sa fim frumoase?

Drumul spre frumusete

Am aflat ca doar 2% dintre femeile lumii se considera frumoase. In clipa lor de profunda onestitate, in felul lor de evaluare nemiloasa, 98% dintre femeile planetei se considera departe de desavarsirea estetica.

Am ramas absolut siderata de un asemenea rezultat capatat printr-un sondaj riguros. Si m-am intristat. Si am povestit mai departe. Si m-am pomenit fata in fata cu tot felul de doamne care m-au contrazis mai mult sau mai putin vehement. “Eu fac parte din tagma celor 2%”, mi-au spus 80% dintre cele carora le-am povestit. Si, bineinteles, eu am ras si m-am indesat si eu in bucatica de frumusete asumata. “Si eu, si eu”, m-am grabit sa le declar, sa nu cumva sa ma creada vreo fraiera, nesigura pe ea. Si primul meu gand a fost sa contest rezultatul cercetarii.

In afara ca am invatat ca e bine sa ne aratam lumii cat mai sigure pe noi, cate dintre noi ne credem, totusi, cu adevarat frumoase, atunci cand ramanem singure in fata oglinzii? Cate dintre noi se uita la ele si se plac? Si cate sunt gata sa spuna cu mana pe inima ca nu ar schimba nimic, daca ar avea posibilitatea? Probabil ca extrem de putine. Pentru ca nu stiu cum, nu stiu de ce, undeva, pe parcurs, ne-am pierdut increderea in noi. Ne-am impotmolit in deziluzii si, poate ca urmare a reactiei ciudate a cuiva de langa noi, ne-am pomenit ca ne gasim cusururi care sa justifice intamplarea nefasta. Pentru ca, din pacate, desi am stiut asta candva, uitam ca ne-am nascut perfecti si ca suntem desavarsiti in unicitatea noastra. Ca frumusetea vine de altundeva decat din masuratorile prestabilite, dintr-un spatiu ciudat, ascuns, splendid. Dintr-un loc unde se intalnesc bataile inimii cu marile sperante, cu visele inca nevisate, cu iubirile care asteapta sa se nasca si sa creasca in noi… Iar daca vom gasi din nou drumul pana la epicentrul miracolelor de sub stern, vom gasi, cu siguranta, si drumul spre frumusete.

Pagina urmatoare »