Cea mai miloasa ora a pamantului

Din cand in cand, pamantul ne roaga sa fim buni si milosi. Sa-l ocrotim pentru o singura ora, pentru ca apoi, un an intreg, el sa aiba grija de noi. In seara aceasta, intre 20.30 si 21.30 va fi, din nou, Ora Pamantului.

Ma induioseaza sa-mi amintesc ca am petrecut impreuna, scriindu-va, scriindu-ne, pregatirile pentru Ora Pamantului din 2010. Si, recunosc, la fel de mult ma induioseaza sa-mi amintesc ca Ora Pamantului de acum doi ani mi-a confirmat dragostea de astazi, intr-o seara petrecuta la lumina palida a lumanarii, la umbra tandra a emotiei de nestavilit.

Dincolo de consideratiile mele subiective, cred cu tarie ca exercitiul renuntarii la electricitate, fie si doar pentru o singura ora, este o forma de respect care, in timp, va germina. Care ne va face sa fim mai atenti cu apucatura noastra de a fi risipitori, mai constienti ca gestul nostru superficial de azi se va rasfrange asupra copiilor si a nepotilor nostri de maine. Si sa ne amintim ca marile catastrofe planetare la care asistam uluiti si indurerati in ultimii ani nu sunt decat o consecinta a lipsei noastre de grija si de dragoste fata de pamantul care ne gazduieste.

Vine Ora Pamantului si, fie si  intr-o joaca de-a frumusetea redescoperita la lumina de flacara, va rog sa acceptati conventia si sa stingeti luminile. Sa nu ne scriem intre 20.30 si 21.30, dar sa ne dam intalnire apoi, dincolo de granita noptii, ca sa ne povestim cat de frumos a fost, cat de placut e sa fii om bun, responsabil, in stare de fapte nobile.

50, 40, 30, 20

Vad, din ce in ce mai des, femei care au inscrisa in actele de stare civila o varsta care le situeaza in a doua parte a vietii, dar care arata ca niste fete de 25-30 de ani.

Adoptand stilul americanesc care nu se jeneaza de formulele usurele gen “rosul e noul roz”, “griul e noul negru”, “forty is the new thirty”, ma minunez tot mai adesea de infatisarea femeilor trecute de 40 sau de 50 de ani care, in zilele noastre, arata toate cu macar 10 ani mai putin. Multe dintre ele isi reconfirma noua varsta, afisandu-se la bratul unor barbati cu tot atatia ani mai fragezi decat ele. (Le admir profund pentru investitia in frumusete, dar, personal, nu sunt de acord cu relatiile cu barbati semnificativ mai tineri. Eu sunt tentata sa cred ca, inevitabil, vor sfarsi prost. Cu doar cateva exceptii care sa confirme regula, la un moment dat barbatii isi vor alege partenere mai tinere, lasandu-le pe doamnele lor in etate sa isi traiasca singure anii cei mai grei ai destinului. Dar poate ca este doar o parere gresita, datorata firii mele neincrezatoare si triste…)

Nu doar femeile foarte instarite, ci si cele care au reusit sa se documenteze corect si la timp, apeleaza la tot felul de tehnici menite sa le pastreze frumusetea mai mult decat si-ar fi imaginat bunicile noastre. Botoxul e o delicatesa pentru toti. Acidul hialuronic face minuni, laserul e unealta care inlatura orice imperfectiune, injectarile cu silicon sunt gaselnite iscusite, iar, mai nou, am inteles ca exista un aparat fabulos, care scoate de pe piele petele capatate din pricina soarelui, a sarcinilor sau a varstei, lasandu-ti obrazul sau decolteul atat de proaspat, incat toti vor crede ca ti-ai petrecut viata numai sub umbreluta.

Facem copii pana la 60 de ani, ne imbracam super sexy pana la 55, mergem la discoteca pana la 50, avem amanti pana la 45 si credem in dragoste pana la moarte. Varstele s-au dat peste cap. Bunicile bulversate se crucesc de noul mers al lumii, iar noi, femeile zilelor de azi ne bucuram ca am gasit tineretea fara batraneste si frumusetea fara de moarte. Si ca, astazi, 50 inseamna 40, 40 inseamna 30, 30 inseamna 20.

P.S. Abia astept sa ne terminam curele de slabire, ca s-o invit pe prietena mea la un botox-party:)

Prima iubire!

Ce saraca ar fi viata fara iubirea ta, iubim de cand ne nastem si  murim iubind neancetat…

Prin aceasta mica  introducere am vrut sa-ti arat ceea ce cred eu despre iubire.Pentru mine dragostea inseamna o floare gingasa si nevinovata a sinceritatii si a puritatii..

As vrea  sa-ti mai aud o singura data glasul, dar stiu ca asta nu se poate si de aceea am incercat sa-ti aceste randuri.Cand treci pe strada florile isi pleaca micutul si gangasul lor capusor sub zapada alba a gandurilor tale pentru mine, dar cel mai mult isi pleaca capul floarea purittii, firea dragostei care a venit pe pamant odata cu cuvantul  IUBIRE.

O mica parte din clipele minunate a dragostei la prima  vedere, a inceputului mirific  al vietii noastre, o iubire ce aduce dureri, pe cand legea aduce drepturi… ce pot spune mai mult!?

E o poveste ce nu poti  gasi  acele cuvinte potrivite personajelor de ea , dar cine  vrea sa vada… isi  poate da seama  de simbolistica traita!

Frumoasa, inainte de toate

Ne nastem cu dorinta de a fi frumoase si cred ca doar mai tarziu, cand incepem sa credem ca nu suntem, ne declaram adepte ale valorilor interioare asezate pe primul plan.

Dar eu vad la fetitele mele cu cata indarjire isi doresc sa fie frumoase, cu cata atentie isi asaza zambetul sau hainutele, incercand – si reusind –  sa fie desavarsite.

E limpede ca dorinta de a fi in centrul atentiei nu vine pe masura experientei, ci apare o data cu venirea noastra pe lume. Sunt sigura ca asa m-am nascut si eu, dar, mai tarziu, m-am dezis de nevoia de a fi cea mai frumoasa. Am avut ani multi in care am umblat intr-o pereche de blugi si un tricou negru si lalau, vremuri prelungi in care am refuzat orice instrument de machiaj si in care am declarat, sus si tare, ca nu imi pasa de normele lumii superficiale care masoara sufletele in centimetri. Dar apoi, cu timpul, mi-am recapatat curajul de a imi cere dreptul la frumusete. Am inteles ca nonconformismul e doar un scut de protectie care nu e-n stare sa te apere de propriile prefacatorii, ca, pentru a fi fericita, am nevoie sa fiu o femeie ca toate femeile lumii: frumoasa, inainte de toate.

Imi pasa teribil de mult de felul in care arat si invat sa nu imi mai fie rusine de asta. De cate ori imi spune cineva ca m-a vazut la televizor raspund, frivol si copilaros, intreband daca eram frumoasa, pentru ca desteapta stiu ca sunt. Si, dincolo de ingrijire, de atentia cu care imi aleg hainele si rujul, ma impac zi de zi cu dorinta mea asumata, fireasca, traita cu demnitate, de a fi o femeie frumoasa. Chiar daca, uneori, nu reusesc sa am cea mai desavarsita coafura, chiar daca, alteori, nu am timp pentru un machiaj alambicat, stiu ca, daca arat lumii inima mea intreaga si plina de lumina, voi fi, in ochii celor care ma privesc, la randul lor, cu inima deschisa, o femeie frumoasa.

Si va intreb, cu emotie si curiozitate: ati trecut prin aceleasi etape ale raportarii la normele infatisarii? Ati avut, ca si mine, epoci ale refuzului oricarei mode? Si, pana la urma, credeti ca avem dreptul sa ne consideram si chiar sa fim frumoase?

Drumul spre frumusete

Am aflat ca doar 2% dintre femeile lumii se considera frumoase. In clipa lor de profunda onestitate, in felul lor de evaluare nemiloasa, 98% dintre femeile planetei se considera departe de desavarsirea estetica.

Am ramas absolut siderata de un asemenea rezultat capatat printr-un sondaj riguros. Si m-am intristat. Si am povestit mai departe. Si m-am pomenit fata in fata cu tot felul de doamne care m-au contrazis mai mult sau mai putin vehement. “Eu fac parte din tagma celor 2%”, mi-au spus 80% dintre cele carora le-am povestit. Si, bineinteles, eu am ras si m-am indesat si eu in bucatica de frumusete asumata. “Si eu, si eu”, m-am grabit sa le declar, sa nu cumva sa ma creada vreo fraiera, nesigura pe ea. Si primul meu gand a fost sa contest rezultatul cercetarii.

In afara ca am invatat ca e bine sa ne aratam lumii cat mai sigure pe noi, cate dintre noi ne credem, totusi, cu adevarat frumoase, atunci cand ramanem singure in fata oglinzii? Cate dintre noi se uita la ele si se plac? Si cate sunt gata sa spuna cu mana pe inima ca nu ar schimba nimic, daca ar avea posibilitatea? Probabil ca extrem de putine. Pentru ca nu stiu cum, nu stiu de ce, undeva, pe parcurs, ne-am pierdut increderea in noi. Ne-am impotmolit in deziluzii si, poate ca urmare a reactiei ciudate a cuiva de langa noi, ne-am pomenit ca ne gasim cusururi care sa justifice intamplarea nefasta. Pentru ca, din pacate, desi am stiut asta candva, uitam ca ne-am nascut perfecti si ca suntem desavarsiti in unicitatea noastra. Ca frumusetea vine de altundeva decat din masuratorile prestabilite, dintr-un spatiu ciudat, ascuns, splendid. Dintr-un loc unde se intalnesc bataile inimii cu marile sperante, cu visele inca nevisate, cu iubirile care asteapta sa se nasca si sa creasca in noi… Iar daca vom gasi din nou drumul pana la epicentrul miracolelor de sub stern, vom gasi, cu siguranta, si drumul spre frumusete.

Ba al meu e mai frumos

Am participat de curand la o intalnire cu multi parinti si multi copilasi. Inainte sa ii convoc la adunare, intrebasem fiecare parinte in parte: Cum arata copilul tau?

Fara nicio exceptie, toti cei convocati mi-au raspuns ca e cel mai frumos copil pe care l-au vazut ei vreodata. Iar eu, in sinea mea, m-am bucurat de coincidenta. Pentru ca, absolut intamplator, si copiii mei sunt dintre cei mai frumosi pe care i-am vazut eu pe pamant.

Am constatat, insa, o data ce ne-am reunit cu totii, ca, fara exceptie, toti parintii masurau cu coada ochiului ceilalti copii, apoi se intorceau sa isi clateasca privirea catre propria lor odrasla, fara sa isi poata ascunde multumirea ca nu s-au inselat. Al lor este, cu adevarat, cel mai frumos.

Am facut si eu acelasi exercitiu si, da, am constatat intocmai acelasi mare adevar. Copiii mei erau, de departe, mai aratosi, mai dulci, mai cuminti, mai scumpi si mai buni de pupat decat ceilalti – care, marturisesc cu rusine, mi se pareau toti cam uratei, iar unii dintre ei pareau si foarte prost crescuti. Mai tarziu, cand m-am uitat la poze, am facut si comparatii cam nepoliticoase: uite, asta are capul cam turtit, celalalt urechi cam clapauge, aia mica e cam chelioasa, iar fratele ei mai mare e chiar neastamparat…

Suntem in stare sa ne vedem copiii cu ochi spalati de subiectivism? Reusim vreodata sa ii evaluam corect in raport cu ceilalti si sa ii ajutam, astfel, sa fie cat mai aproape de adevar atunci cand se pregatesc pentru confruntarile vietii? Sau, de fapt, dragostea noastra ii inveleste intr-un cocon in miezul caruia salasluiesc intotdeauna caldura, si frumusetea, si convingerea ca viata va fi buna, neconditionat? Dragostea de copii, val peste ochi de parinti…

Ritualurile frumusetii

Iti demachiezi cu grija obrajii si pleoapele inainte de fiecare cadere in somn si nu uiti niciodata sa intinzi si un strop de crema fina, speciala, la coltul ochilor, pana sa adormi. Iar dimineata, inainte sa asezi fardul pe fata, iti amintesti mereu de lotiunile care sa te apere de frig, de soare, de imbatranire.

Respecti cu strictete ritualurile frumusetii, fara sa stii vreodata prea clar daca timpul si anii investiti in rutina dulce a ingrijirii chipului vor fi folosit, cu adevarat, la ceva.Incerci sa respecti regulile cosmetice mai ceva decat pe cele de circulatie, in speranta ca vei descoperi taina tineretii fara batranete si a chipului fara riduri…

Dar eu am vazut multe femei simple, de la tara, care, desi n-au folosit in viata lor o crema sau un demachiant, aveau la varste inaintate chipul mai neted si mai luminos decat al multor doamne care n-au ratat in viata lor demachiantul si crema de noapte. Recunosc, insa, si ca am simtit cateodata pe propriul meu chip efectele absolut binefacatoare ale cate unei potiuni minunate, scumpe si greu de gasit, pe care am asezat-o la timp pe obraz. Si ca m-am intrebat mereu, cu invidie, ce fel de creme o fi folosit o viata intreaga Catherine Deneuve de indrazneste sa arate la peste 60 de ani mai bine decat multe doamne de 40.

Chiar conteaza ritualurile cosmetice de pastrare a frumusetii sau, de fapt, mai presus  de toate sta genetica, norocoasa sau nu? Conteaza, oare, mai mult decat orice maglavais cosmetic pretios, locul in care ai trait, apa pe care ai baut-o si cu care ti-ai spalat chipul zi de zi, ori aerul care ti-a mangaiat obrazul o viata intreaga? De ce mama si bunica noastra, care n-au calcat in viata lor pe la Sephora, parca aratau mai bine decat noi cand aveau varsta noastra?

Privesc in oglinda si imi pun o mie de intrebari. Ma incrunt incercand sa aflu raspunsuri si ma ingrozesc vazand cum se aduna ridurile la coltul ochilor, pe timp de grimasa, pe timp de tristete. Si parca degeaba imi afund degetul in borcanelul cu crema fina, sperand sa sterg urmele de plans, urmele de nesomn, urmele de prea multa dragoste visata cu ochii deschisi…

Vreau sa fiu frumoasa

Tara arde, iar eu ma privesc in oglinda si, in timp ce ma pieptan, sufar cumplit ca, o data cu sarcina, mi s-au inchis toate portile spre frumusete.

Sunt un om aplecat catre maretiile sufletului. Nu judec pe nimeni dupa felul in care arata – poate da, uneori, dupa felul potrivit sau nepotrivit in care se imbraca sau se ingrijeste. Nu am crezut niciodata ca principalele mele atuuri tin de infatisare. Am avut mereu grija sa-mi arat sufletul inaintea decolteului si gandul inalt si suplu inaintea siluetei slefuite in cure de slabire si exercitii in sala. Si, totusi, as minti daca as spune ca nu sufar tot mai mult pe masura ce conturul meu de femeie se preschimba teribil, mergand intr-o directie care nu mai are nimic in comun cu armonia.

Stiu ca se spune ca toate gravidele sunt frumoase, ca au o stralucire care le face unice, ca au o senzualitate pe care femeile care nu poarta o alta viata in pantec nu o pot avea. Dar stiu si ca lunile din urma ale sarcinii sunt greu de indurat pentru orice femeie, asa cum grele sunt si lunile de dupa nastere, cand abia devenitele mamici se lupta sa-si recastige trupul de femeie sprintena, subtire, mladioasa.

Nu punem pret pe frumusete atunci cand nu ne lipseste dintre atribute, chiar si dintre cele secundare. Dar atunci cand ni se intampla ceva si o pierdem, cand ne imbolnavim, cand ne ingrasam prea mult in timpul sarcinii sau chiar fara sa asteptam un copil,  cand scapam de sub control haturile echilibrului, astfel incat ne uitam in oglinda si nu ne mai recunoastem, ne napadeste o suferinta pe care n-o mai domolim decat dupa ce castigam lupta pentru frumusetea pierduta. Pentru ca, totusi, oricat de mult ne-am ascunde sub declaratiile legate de frumusetea interioara care conteaza inainte de toate, infatisarea noastra conteaza enorm de mult, in primul rand in propriii nostri ochi, nu-i asa?

Multa frumusete, putina sanatate

Ne-am invatat sa investim gramezi de timp si de bani in frumusete. Sa petrecem ore in sir uitandu-ne in oglinda si dichisindu-ne. Dar atunci cand e vorba de sanatate, putem lasa totul pe alta data.

Ne dam in fiecare seara cu crema in jurul ochilor ca sa nu facem riduri, dar nu respectam, decat atunci cand ne aducem aminte, regulile unei alimentatii in care ceea ce mancam sa ne faca sa fim mai energici si mai sanatosi.

Mergem absolut obligatoriu macar o data pe luna la coafor, dar sarim cu nonsalanta peste controalele medicale regulate. Stim exact ca, dupa 30 de ani, trebuie sa ne facem teste de care nu era nevoie inainte sa trecem in deceniul al patrulea, dar le amanam cat mai mult cu putinta, eventual pana atunci cand o sperietura zdravana ne trimite la medic de urgenta. Daca vreun cusur ne strica frumusetea obrazului, dam buzna la cosmetica, dar, daca ne supara vreun semn de boala, ne tratam singuri, cu un pumn de medicamente, pe care le administram dupa mintea noastra.

Ne admiram conturul trupului ca sa vedem daca suntem ispititoare pentru barbatul dorit, dar nu ca sa vedem daca exista vreun semn de boala. Ne cercetam cu grija sanii sa fim sigure ca au ramas la fel de frumosi ca odinioara sau sa evaluam corect daca au nevoie de vreo operatie care sa-i salte la loc in decolteu si in ochii barbatului pe care il iubim. Dar nu ca sa fim sigure ca sunt sanatosi si teferi.

Orice deteriorare a frumusetii ne sperie, in timp ce semnele de boala le ignoram, cu gand ca o sa treaca, totul, de la sine. Dar, de fapt, nu avem clara in minte ordinea prioritatilor. Ne-am invatat sa consideram frumusetea drept cel mai de pret dar de pe pamant, uitand ca, fara sanatate, frumusetea nu ne-ar mai folosi la nimic. Si-atunci imi vine sa merg pe strada si sa-i intreb pe toti oamenii pe care-i intalnesc: Cand ai fost ultima oara la un control medical?! Cand ai de gand sa te duci?!

Leonard Cohen- Cand zeii ingenuncheaza

Am vazut mai multe concerte decat majoritatea oamenilor. Am calatorit in lume de dragul unor cantareti, iar publicatiile pentru care am lucrat m-au trimis aici si aiurea sa privesc, sa ascult. Cu mana pe sufletul meu ravasit de emotii va spun ca, totusi, nu am vazut niciodata in viata ceva atat de desavarsit. Iar asta inseamna ori ca n-am trait destul, ori ca, intr-adevar, concertul lui Leonard Cohen la Bucuresti a fost un miracol la care am avut norocul sa asist.

Generozitatea e un atribut al marilor oameni. Marile talente, sufletele nobile sunt, obligatoriu, deschise catre ceilalti, aplecate cu respect catre cei din jur. Si poate ca gentiletea splendida a lui Leonard Cohen este chiar elementul care face concertele sale neasemuite.

Nu versurile. Desi sunt cele mai frumoase versuri de pe pamant. (“Dance me to the wedding now, dance me on an on,/ Dance me very tenderly and dance me very long, /We’re both of us beneath of our love, we’re are both of us above/ Dance me to the end of love…” “I tried to leave you, I don’t deny/ I closed the book on us at least a hundred times”)

Nu muzica. Desi n-am auzit niciodata atata armonie, atata tristete, atata lumina, atata vibratie de suflet in voci si in note.

http://www.youtube.com/watch?v=l9K-3JTzP6I

Nu luminile. Desi totul pe scena e gratie si delicata curgere de culoare.

Ci modul in care isi sustine si isi prezinta muzicienii. Felul plin de respect profund si onest in care isi priveste publicul. Daruirea cu care se intoarce la chemarile spectatorilor. Emotia reala care i se simte in glas atunci cand ne multumeste ca l-am ascultat, deschizandu-ne inimile noastre incercate in fata muzicii lui. Evlavia cu care ingenuncheaza cantand. Nobletea cu care isi ia ramas bun, spunandu-ne ca poate nu ne vom revedea, dar ca ne doreste sa avem vieti luminate de norocul de-a fi inconjurati de prieteni, de familie. Iar daca nu ne va fi dat atata noroc, sa ne gasim linistea si impacarea in solitudine. Smerenia cu care isi asaza mana pe inima si iese din scena cu sufletul plin de recunostinta…

Foto: Paul Buciuta/artista/Tango

« Pagina precedenta