Tare sunt singur, Doamne, si piezis…

Chiar si atunci cand sunt in mijlocul multimii, in miezul iubirii, in epicentrul fericirii, mi se intampla, totusi, sa ma loveasca singuratatea drept in inima.

E ca un fulger, e ca un junghi, e ca o crampa care ma paralizeaza dintr-o data, oprind timpul si viata in loc. E ca un efect de regie intr-un film ciudat, in care actiunea franeaza brusc, in care personajul ramane nemiscat printre oameni, si printre destine, si printre ape si rauri care curg. Dar, spre deosebire de filmele in care personajul oprit in loc printr-un efect optic isi poate relua curgerea la fel ca inainte, pentru mine revenirea la nesinguratate e un proces cu mult mai greu, cu mult mai dureros. Secunda aceea de luciditate ramane apoi in suflet, ca un zat, ca o rana. Ca o chestionare a legitimitatii a tot si a toate. Daca inca ma loveste fulgerul globular al singuratatii inseamna ca nimic din ce am simtit mai inainte nu e adevarat? Ca, din nou, inteleg ca nu exista dragoste, nu exista speranta, nu exista sansa de a-si gasi cu adevarat jumatatea pentru cei rataciti pe pamant? Ca toate juramintele sunt mincinoase si toate sperantele sunt iluzii? Ca fiecare cuvant, oricat de insemnat, poate fi luat inapoi intr-o clipa, pentru ca oamenii nu mai au cuvant? Ca nu exista nimeni care sa-mi semene cu adevarat? Ca, de fapt, voi fi vesnic a nimanui? Ca fiecare tacere asezata peste clipa care asteapta raspunsuri poate otravi romane intregi de dragoste si de credinta?

Se pravalesc intrebarile ca o avalansa care loveste fara mila tot ce intalneste in cale.

Vin apoi, incet-incet, pe rand, raspunsurile. Unele vindeca o parte din rani. Altele imi distrag atentia, ma fac sa adorm si sa uit. Si, poate, cu putin noroc, de data asta, unele chiar ma mangaie si imi amintesc ca viata poate fi frumoasa. Chiar si atunci cand o vezi privind de departe, ca un copac pribeag. Cum spune Poetul: “Tare sunt singur, Doamne, si piezis,/Copac pribeag, uitat in campie/Cu fruct amar si cu frunzis/ Tepos si aspru-n indarjire vie”…