Pogorat-a pogorat…

Cu doar cateva ore inainte sa inceapa noaptea sfanta, Paul mi-a povestit cum a dat peste cel mai frumos colind al vietii lui. Cum l-a auzit intr-o iarna si nu l-a mai putut uita. Mi-a recitat cateva dintre versurile pe care le canta si acum, inainte de Craciun, maramuresenii lui, iar povestea cantecului ne-a lasat, pe amandoi, cu ochii inlacrimati.

E colindul in care Domnul insusi, imbracat in straie simple, porneste din casa in casa, cerand gazduire pentru o seara. Merge mai intai la casa bogatului, in mijlocul satului, numai ca acolo este primit cu dispret. Cina este gata, dar i se spune ca bucatele nu-s menite strainilor. Asa ca pleaca, mahnit, la alta casa. La casa unui om sarac.  Gazda isi cere iertare ca masa nu e incarcata cu de toate, dar isi invita cu bucurie oaspetele, ca sa imparta putinul pe care il au. Numai ca cina lor devine, dintr-o data, imbelsugata. “Din care paine taia/ Domnul la loc o crestea./ Din care pahar bea/ Domnul la loc il umplea”…

Am ascultat plina de emotie o poveste despre bunatate si noblete. Despre viata traita in demnitate si cu rost adanc, chiar si in saracie. Si despre vietile aparent imbelsugate, dar care se dovedesc a fi lipsite de rost, fara binecuvantarea Domnului, fara sa fie atinse de aripa generozitatii. Si am pasit pragul luminat al noptii Craciunului cu inima inseninata de intelesuri. Pentru ca mi-am dat seama ca, intr-o zi, si in familia mea, trebuie sa fi pogorat insusi Dumnezeu, ca sa ne aduca pace. Si lumina. Si dragoste mare. Si ca El va veni la toti cei care sunt pregatiti sa-L primeasca.

Sarbatoare frumoasa! - va urez, cu lacrimi in ochi si lumina in suflet. Sa aveti, sa avem, impreuna, zile frumoase, demne de povestit la reintalnire. Craciun fericit!

Sa faci un bine

Unii numesc asta “voluntariat”. Altii, “caritate”.  Si, in general, “a face bine” intra in sfera de inteles a generozitatii in sensul larg al cuvantului.

Multi oameni din preajma mea imi spun, insa, ca nu conteaza daca faci o fapta buna. Ca e prea putin intr-un ocean de indiferenta. Ca nu se va schimba nimic in mersul omenirii daca vei darui o sansa unui singur copil, cand sunt atatea milioane de copii fara sansa. Ca nu se va curata planeta daca vei strange hartiile dintr-un parc sau gunoaiele din albia unui rau. Ca nu se va limpezi cerul daca vei planta cativa copacei in curtea ta.

Rationamentul functioneaza la fel de eficient si la fel de pagubos si in sens invers. Cei care fumeaza, polueaza, murdaresc se gandesc ca nu e asa mare pacat sa faca ce fac, atata timp cat, oricum, e plin de gunoaie, de mizerii si de fum pe pamant. Cei care sunt rai si agresivi isi gasesc ca justificare rautatea lumii in care traim. Cei care nu au timp sa ii ajute pe altii se ascund sub pavaza lui “dar pe mine cine m-a ajutat?”…

Insa eu cred si spun mereu ca fiecare gest bun conteaza. Ca nu doar relele se aduna intr-un conglomerat, ci si faptele bune pot sa creasca, inaltandu-se in constructii admirabile. Ca e mai bine sa faci un gest bun, cat de mic, decat sa stai cu mainile in san si sa privesti acru si pesimist in podea sau in televizor, convins ca toate bataliile au fost deja, demult, pierdute. Si port in inima convingerea ca rasturnarea spre bine a vietii noastre, a tuturor, incepe de la fiecare dintre noi. Ca un gest bun declanseaza o unda de energie nobila care va genera, altundeva pe pamant, o alta fapta buna. Ca o mana intinsa unui om care are nevoie de ajutor inseamna, de fapt, garantia ca, altcumva, altundeva, altcineva ne va intinde mana atunci cand vom avea nevoie de asta. Si ca, paradoxal si splendid, sa faci bine altuia inseamna sa iti faci tie cel mai mare bine posibil intr-o viata de om: sa dai sens si noblete mersului tau atat de grabit pe pamant.

Va propun un exercitiu de generozitate. Sa facem macar o fapta buna in week-endul care incepe acum. Si sa venim apoi sa povestim ce am facut si cum ne-am simtit dupa acea.

Zgarcitii

Ii recunosti de la prima intalnire, dupa felul taraganat in care isi scot portofelul cand vine nota de plata, ca sa-ti lase timp sa te oferi tu s-o platesti. Sunt zgarcitii, de care e plina lumea.

Am cunoscut indeaproape zgarciti care se manifestau in cele mai caraghioase feluri cu putinta. Care plecau intentionat cat mai flamanzi de acasa atunci cand erau invitati undeva, ca sa poata sa manance cat mai mult in vizita. Stiu pe cineva care avea un singur telefon si doua cartele, pentru cele doua retele importante de telefonie. Cand voia sa sune pe cineva, in functie de numar, scotea cartela din telefon si o punea pe cea corespunzatoare, ca sa primeasca facturi cat mai anemice cu putinta. Si, desigur, cu cei cu care isi permitea si cu aceia despre care auzise ca au telefoane de serviciu, platite de un patron care, in opinia lui, nu merita pic de respect, nu dadea decat un bip si astepta sa fie sunat inapoi.

Am avut candva o relatie cu un barbat care nu avea in frigider decat margarina, si cate-o paine in camara, alimente absolut suficiente supravietuirii, in opinia lui. Asta insa nu-l facea sa refuze sa fac eu cumparaturile si sa avem de toate numai atunci cand sunt dispusa sa platesc pentru toate cele ale casei. Pentru ca el economisea banii stransi din chiria celor zece case pe care le detinea in proprietate ca sa si-o construiasca pe a unsprezecea, desigur.

Ma revolta si ma indeparteaza toate manifestarile de zgarcenie. Numai ca, pentru cele venite de la oamenii care au indurat candva saracia, imi gasesc, mai mereu, forme de intelegere. Sfarsesc prin a-mi fi mila de bietii zgarciti si rusine de rusinea lor. Fac eu tertipuri ca sa ma prefac ca nu am bagat de seama tertipurile lor. Si merg mai departe, rugandu-ma sa nu ajung niciodata ca ei. Rugandu-ma sa se curete lumea de vicii si de nimicnicii, ca sa putem trai pentru valorile adevarate, pentru rosturile inalte. Ca sa traim generos, cu demnitate si cu sens. Oare se poate? Oare se mai poate? Eu, cel mai adesea, ma indoiesc…

“Multumesc”- un cuvant greu de spus

Nu avem exercitiul recunostintei. Fata de cei carora le datoram ceva ne simtim mai degraba stanjeniti, decat in stare sa le aratam gratitudinea noastra. “Multumesc” e, foarte adesea, un cuvant greu de spus.

Am constatat foarte des in ultima vreme ca oameni care ti-au cerut ajutorul il primesc cu drag si iti sunt recunoscatori, dar ajung, inevitabil, sa considere ca li se cuvine ceea ce le oferi, daca insisti in ofranda sau sustinerea ta. Iar atunci cand nu mai esti dispus sa le oferi ceea ce, cu generozitate, le-ai dat pentru o bucata de vreme, ajung sa te urasca intocmai ca atunci cand le-ai fi facut un rau, nu ca atunci cand incetezi a le mai face un bine.

Daca, o vreme, dai bani cuiva, si intr-o zi nu-i mai dai, el se va simti talharit, nu recunoscator. Daca angajezi pe cineva care avea mare nevoie de o slujba si te roaga sa-l iei cu orice pret, dar, la un moment dat, nu mai ai nevoie de serviciile lui, te va dispretui ca pe un angajator tiran si nemilos. Daca pentru un timp iei pe cineva la tine acasa, pentru ca nu are unde sa stea, cand ii vei spune ca nu-i mai poti acorda adapost, el se va transforma in dusmanul tau, in niciun caz nu va pleca avand sufletul plin de recunostinta ca l-ai gazduit cat ai putut.

Incerc sa-mi invat copiii sa spuna “multumesc” de fiecare data cand este nevoie, si ma straduiesc sa-i fac sa vada in cei din jur partea frumoasa, gesturile nobile. Sa nu se supere atunci cand un copil care i-a lasat sa se joace cu jucaria lor le-o cere inapoi, si sa fie cu adevarat recunoscatori pentru ceea ce primesc de la cei din jur. Dar stiu cat este de greu. Cateodata mi-e greu mie insami sa fiu deschisa catre frumusetea oamenilor care ma inconjoara. Si, in plus, am fost de prea multe ori ranita de nerecunostinta unor oameni carora le-am schimbat viata in bine ca sa nu stiu deja, prea bine, ca nu-i usor deloc sa spui “multumesc”.

Leonard Cohen- Cand zeii ingenuncheaza

Am vazut mai multe concerte decat majoritatea oamenilor. Am calatorit in lume de dragul unor cantareti, iar publicatiile pentru care am lucrat m-au trimis aici si aiurea sa privesc, sa ascult. Cu mana pe sufletul meu ravasit de emotii va spun ca, totusi, nu am vazut niciodata in viata ceva atat de desavarsit. Iar asta inseamna ori ca n-am trait destul, ori ca, intr-adevar, concertul lui Leonard Cohen la Bucuresti a fost un miracol la care am avut norocul sa asist.

Generozitatea e un atribut al marilor oameni. Marile talente, sufletele nobile sunt, obligatoriu, deschise catre ceilalti, aplecate cu respect catre cei din jur. Si poate ca gentiletea splendida a lui Leonard Cohen este chiar elementul care face concertele sale neasemuite.

Nu versurile. Desi sunt cele mai frumoase versuri de pe pamant. (”Dance me to the wedding now, dance me on an on,/ Dance me very tenderly and dance me very long, /We’re both of us beneath of our love, we’re are both of us above/ Dance me to the end of love…” “I tried to leave you, I don’t deny/ I closed the book on us at least a hundred times”)

Nu muzica. Desi n-am auzit niciodata atata armonie, atata tristete, atata lumina, atata vibratie de suflet in voci si in note.

http://www.youtube.com/watch?v=l9K-3JTzP6I

Nu luminile. Desi totul pe scena e gratie si delicata curgere de culoare.

Ci modul in care isi sustine si isi prezinta muzicienii. Felul plin de respect profund si onest in care isi priveste publicul. Daruirea cu care se intoarce la chemarile spectatorilor. Emotia reala care i se simte in glas atunci cand ne multumeste ca l-am ascultat, deschizandu-ne inimile noastre incercate in fata muzicii lui. Evlavia cu care ingenuncheaza cantand. Nobletea cu care isi ia ramas bun, spunandu-ne ca poate nu ne vom revedea, dar ca ne doreste sa avem vieti luminate de norocul de-a fi inconjurati de prieteni, de familie. Iar daca nu ne va fi dat atata noroc, sa ne gasim linistea si impacarea in solitudine. Smerenia cu care isi asaza mana pe inima si iese din scena cu sufletul plin de recunostinta…

Foto: Paul Buciuta/artista/Tango

O certitudine

In toate povestile de dragoste pe care le-am trait pana acum, mi-am pastrat porti secrete de iesire. Iar daca a-ti pastra macar un as in maneca inseamna sa trisezi, atunci, da, recunosc ca am jucat incorect jocul vechilor mele iubiri.

Mi-am pastrat mereu si secrete din trecut, si bani in buzunarul de taina al portofelului. Si mereu am avut si cate un numar de telefon trecut sub un nume fictiv, unde stiam ca pot sa sun in caz de tristete emergenta.  Am raspuns la tradare cu tradare, la meschinarie cu dispret, desi il iubeam pe omul pe care speram, in adancul inimii, sa il schimb. Cand m-am maritat, acum multi ani, m-am bucurat ca masina e pe numele tatei, ca, la o adica, daca ne despartim curand, sa nu avem bataie de cap la partaj. Si apoi, de cate ori m-am indragostit sau mi s-a parut ca m-am indragostit din nou, mi-am luat masuri de precautie ca sa sufar eu mai putin daca va fi sa ne despartim. Si, oricum, am pornit mereu de la premisa ca nu exista relatie perfecta, trebuie sa fii tolerant cu lipsurile partenerului si cu incompatibilitatile dintre voi.

De cand am nascut-o pe Ilona, am invatat, insa, care sunt dimensiunile adevaratei iubiri. Am trait ultimii sapte ani invatand ca dragostea profunda nu cunoaste jumatati de masura si nu simte nevoia sa-si ascunda asi sub manseta. Si abia dupa ce am exersat de mii de ori toate lectiile generozitatii in iubire, m-am indragostit onest, si demn, si iremediabil. E pentru prima data cand iubirea pentru barbatul meu seamana cu aceea pentru copiii mei. Azi nu mai pot sa iubesc conditionat. Asa cum stiu ca orice ar face Ilona sau Victor eu ii voi iubi la fel de enorm, si de disperat, si de definitiv, tot asa stiu ca nu ma voi desparti niciodata de barbatul pe care il port in fiecare gand. Asa cum nu astept rasplata cand fac ceva pentru copiii mei, nu pandesc niciun raspuns la gesturile mele de indragostita. Asa cum nu pot sa beau apa inaintea copiilor mei, tot asa intind, firesc, paharul, mai intai catre el. Si nu din politete sau calcul. Ci pentru ca nu pot face altfel.

“O asemenea certitudine nu poti avea decat o data in viata” imi spune prietena mea, jumatatea mea, descriind dragostea ei si dragostea mea deopotriva, cu o replica dintr-un film al vietii noastre, “Podurile din Madison County”. Si noi am asteptat pe o veranda sa treaca vremea si, intre timp, a venit o mare iubire. Azi rasturnam finalurile scrise de alti scenaristi si ne ducem miracolul pana la capat, certitudinea pana la moarte. Pentru ca altfel nu se poate. Pentru ca, intr-adevar, o asemenea certitudine nu poti avea decat o data in viata.

Foto: Paul Buciuta/artista