Cui i-e frica de limba romana

Nu ma mai mir cand gasesc greseli de ortografie prin scrisori sau chiar prin reviste. M-am resemnat. Dar ma uluieste ca sunt oameni care comanda unei firme specializate un panou de reclama, de exemplu, apoi si-l atarna la usa fara sa-si dea seama ca au dat banii ca sa se faca de ras.

Nu stiu de ce si nu stiu cum, dar am impresia ca tot mai putini concetateni stiu sa scrie corect. Si nu ma refer acum la subtilitati, la lucruri pe care dictionarele ortografice le ordona si le revoca, in functie de toanele sau gaselnitele colegilor nostri academicienii. Ci la clasicele cratime asezate dusmaneste acolo unde n-au ce cauta si, in cele mai multe cazuri, absente din locurile in care s-ar cuveni sa se afle. La literele scapate din vedere si la silabele evadate de sub control. La cuvintele in care literele s-au intortocheat si-au luat-o razna.

M-am oprit de curand in fata unui cabinet medical situat la parterul unui bloc elegant de pe bulevardul Rosetti, in miezul Capitalei. Un stomatolog, carevasazica absolvent de facultate de medicina, isi asezase la usa un panou pe care scria, mare si clar: CABINET STOMATOLAGIC. M-am intrebat, in timp ce priveam prostita la firma, daca n-a observat nimeni niciodata sau daca li s-a parut ca nu e atat de grav, incat sa returneze panoul si sa-si anunte prezenta ultracentrala cu un nume corect.

In Piata Victoriei, am vazut un alt panou care facea reclama unei parcari, cred, la care se puteau face ABOMANENTE. Un panou pe care o masina il carase in carca prin tot orasul…

Cred ca e plina lumea de aberatii. Cred ca sunt tot mai putini cei care pretuiesc valoarea cuvantului demn. Dar ma gandesc  ca e mai bine sa speram ca, in curand, va fi mai bine, si sa radem, decat sa ne intristam. Nu-i asa ca ati vazut si voi tot felul de ciudatenii?

Da, dar…

Pentru tot ce nu am facut, pentru tot ce am gresit, pentru tot ce am amanat fara rost, ne gasim scuze. La fiecare repros venit din partea altcuiva sau izbucnit dintr-un adanc razvratit de constiinta, avem un raspuns care incepe inevitabil cu “Da, dar…”

Eu recunosc ca nu prea am intalnit oameni care sa-si recunoasca cu usurinta greselile, nici in fata lor si, cu atat mai putin, in fata celorlalti. De cele mai multe ori, cand atrag atentia cuiva ca a gresit, mi se raspunde cu o scuza alambicata si care, pana la urma, nu justifica nimic, doar il face pe interlocutor sa se simta un pic mai bine. Si marturisesc ca eu insami, atunci cand ma analizez lucid, ma trezesc ca-mi gasesc tot felul de circumstante atenuante pentru puzderie de fapte pe care le-am comis in mod necugetat. Sigur ca, in fata propriei mele analize, pacaleala nu tine mult. “Am gresit” imi rasare in suflet si in gand ca o speranta ca data viitoare voi fi mai buna, mai corecta, mai onesta.

Sunt perfect de acord ca exista si scuze absolut valabile, perfect acceptabile. Numai ca, nu stiu cum se face, dar atunci cand se ajunge la situatii in care unul cere socoteala altuia, nu prea mai e vorba despre scuze plauzibile.

Numai atunci cand ai un motiv temeinic e ingaduit sa nu iti tii o promisiune. Dar si atunci trebuie sa anunti din timp ca a intervenit ceva si sa pui in loc o noua promisiune. Sa stabilesti un nou termen, sa anunti o noua fapta buna, care sa o inglobeze pe cea pe care, din ratiuni obiective, nu ai reusit s-o indeplinesti de data asta. Nu e de ajuns sa arunci un simplu “Scuza-ma!” si sa crezi ca s-a facut iar primavara.

Numai ca mie mi se intampla tot mai des sa dau peste oameni care una zic si alta fac si, culmea, nu o data am vazut asta la oameni care mai si primeau salariu pentru faptele lor. La ceas de bilant, cand cineva le explica de ce nu are nicio noima sa te angajezi sa faci ceva, dar sa nu duci la bun sfarsit, am auzit de atatea ori, incat mi-a devenit profund antipatica, formula prefacut concilianta care, de obicei, nu rezolva nimic pentru nimeni: “Da, dar…”