Ochi de copil

Am privit in ochi copilaria. Am revazut dragostea. M-am reintalnit cu marea cea mare. Aseara, la expozitia Sirato, Dimitrescu, Tonitza, Han, mi-am retrait cele mai frumoase bucati din viata.

Sunt, si eu, ca toata lumea, prizoniera unei rostogoliri nesfarsite de griji si de obligatii. Nu cert pe nimeni dintre cei care-mi spun ca nu au timp, pentru ca inteleg toate nuantele slabiciunii de a trai fara putere asupra vremilor sau fara cumpatare. Insa aseara, printr-o minune, am reusit sa fiu de fata la deschiderea unei expozitii naucitor de frumoase. La Galeriile Artmark, sunt expuse pentru cateva saptamani desene, picturi, sculpturi semnate de membrii asa numitului Grup al celor patru: Nicolae Tonitza, Francisc Sirato, Stefan Dimitrescu, Oscar Han.

Tine de menirea marii arte sa ne redea dreptul la visare si la speranta. Operele create de maini si suflete de zei rezista peste timp si ne inalta pe noi, muritorii norocosi care le privesc. Numai ca, de cele mai multe ori, nu ne facem timp pentru adevarata frumusete. Ne traim viata intre slujba si televizor si prea rar mai avem timp sa citim, sa mergem la teatru, sa privim, sa visam.

De data asta, insa, merg curajos catre ziua de maine purtand in suflet peisajele de la Balcic ale lui Dimitrescu, Mangalia lui Sirato, Christul lui Han si mai ales ochii de copil ai lui Tonitza. Si nu indraznesc sa uit nimic inainte de a ma intreba, cu emotie: cand ne pierdem privirea aceea splendida, curata, inocenta? Cand vin umbrele peste pleoapele noastre? De cand si de ce nu mai avem ochi de copil?…

Fotografie de Paul Buciuta/ Marea Dragoste