Lista cu minuni vestimentare

Stilistii le spun must-have-uri, in jargonul lor atat de admirat. Exista, chipurile, must-have-uri ale sezonului si must-have-uri ale intregii vieti. Sau, mai pe limba noastra, exista piese vestimentare care n-ar trebui sa lipseasca din garderoba unei femei care se respecta.

Toti amintesc de atat de celebra little black dress, pentru care mi-e imposibil sa gasesc un nume inteligent in limba romana. Micuta rochie neagra suna indeajuns de caraghios, cat sa te determine sa-ti iei o rochie neagra un pic mai lunguta si s-o asezi pe umeras, ca s-o ai la orice ocazie. Da, orice femeie are o rochie neagra. Si probabil ca orice femeie are o pereche de pantofi negri. Si o poseta neagra, de piele, care sa mearga la orice.

Mai cred ca e neaparat sa avem o camasa alba si un taior, pentru intalnirile mai sobre. O camasa fina si bine calcata transforma orice tinuta intr-una eleganta - asta pana cand camasa isi va murdari mansetele de la praful de pe birou si gulerul de la fondul de ten.

Nu am gasit-o trecuta nicaieri in listele cu must-have-uri ale specialistilor in imbracaminte, dar eu mi-am dorit-o multa vreme si, dupa ce am capatat-o, am inceput s-o pretuiesc cu mare dragoste: iia. O iie fina, veritabila, cu puncte fine cusute de mana pe panza topita. Pe mine m-a salvat de cateva ori din incurcaturi si m-am simtit originala, interesanta, eleganta, purtand o iie intr-o adunare in care toti erau imbracati de la Mango.

Nu-mi lipseste niciodata din sifonier o pereche de jeansi buni, frumosi, care sa imi vina bine. Si am avut dintotdeauna o poseta mica, de seara, care sa imi innobileze tinutele intotdeauna cam prea simple.

Pe listele stilistilor iscusiti indicatiile sunt, cu siguranta, mai alambicate. Dar eu nu stiu sa insir mai mult de atat. Va propun, insa, sa completam impreuna lista cu minuni care sa ne faca sa fim elegante mereu, fara sa ne batem prea mult capul. Deci, ce mai adaugam?

Fashionista

Eu nu-s fashionista. Multa vreme, nici n-am stiut ce-nseamna sa fii fashionista, dar apoi, pentru ca lucrez intr-o industrie a glazurii si-a sclipiciului, am fost nevoita sa-mi pun la punct recuzita lingvistica si sa indes inca un cuvant in zona pasiva a vocabularului meu.

Imi port dezinteresul fata de moda ca pe un defect pe care am invatat sa-l accept. In tacere, putin stanjenita, mai mult nepasatoare. Ii admir pe cei care sunt in stare sa-ti recite oricand trendurile actuale ale sezonului, dar, chiar daca ii ascult cu interes, constat ca nu reusesc sa retin mai nimic din ceea ce am aflat de la ei. As avea nevoie de mai multe repetitii - asa, vreo sapte, ca la cartea de pedagogie -, numai ca, pana cand imi e data sansa sa aud din nou aceleasi informatii, se schimba sezonul si, odata cu el, trendurile.

Dar, categoric, ma uit cu un strop de invidie si cu mare respect la doamnele imbracate extrem de elegant si de modern, mai ales daca nu au investit averi in infatisarea lor. Mi se pare absolut fabulos sa stii sa combini piesele vestimentare, in asa fel, incat ansamblul sa fie ispititor, asortat, cool si sa te faca sa arati cat mai supla cu putinta. Dar a fi fashionista inseamna putin mai mult decat sa ai gust la haine si ochi de stilist cand iti potrivesti tinutele. Inseamna sa fii pasionata de moda si de ultimele ei inventii. Inseamna sa fii colectionara de stofe si matasuri, de linii si croieli, de etichete si de branduri pe care sa le asezi in ordine, cu mandrie, si in dulapul si in reputatia ta. Inseamna sa faci economii pentru a-ti cumpara haine scumpe si sa rostesti cuvantul fashion cu pofta, cu aplomb, cu dorinta de-a afla mai mult si mai mult…

Eu nu sunt fashionista. Iar daca, printr-o ciudatenie, as deveni peste noapte, probabil ca mi-as purta noul hooby ca pe un defect pe care am invatat sa-l accept. In tacere, putin nepasatoare, mai mult stanjenita. Dar nu cred sa mi se intample una ca asta.

Rasfat si asemanare

Nu mai stiu exact care dintre noi a inceput. Imi amintesc doar ca, atunci cand era foarte mica, Ilona imi lua hainele si pantofii. Tin minte si ca, de cand am nascut-o, mi-am dorit sa am culoarea ei de par si am luat-o adesea cu mine la coafor, ca sa o am drept reper atunci cand imi aleg nuanta de vopsea. Iar apoi, mai tarziu, am inceput sa mergem la cumparaturi impreuna.

Ea isi cumpara haine pentru varsta ei, si fiindca eu ma incadrez perfect in dimensiunile pentru 14 ani, sub 164 cm, ne putem lua imbracaminte la fel. De vreo doua luni incoace, purtam si acelasi numar la pantof, deci facem schimburi - tot mai avantajoase pentru ea. Sunt insa foarte hotarata sa ii cumpar pantofi superbi, care sa-mi ramana mie peste inca vreo jumatate de an, cand deja ea nu va mai purta acelasi numar cu mine - deci schimburile viitoare ma vor avantaja doar pe mine. Si chiar daca mi se pare ca, pe masura ce trec anii, semanam tot mai putin una cu cealalta, pastram cu strictete traditia ca, atat cat mai putem, daca gasim pe undeva vreun magazin bine asortat, sa ne luam haine identice.

Suntem in vacanta, intr-un sat splendid de langa Brasov, si jucam badminton la dublu: fetele cu fetele, baietii cu baietii. Suntem in miezul celei dintai saptamani de libertate pe care ne-o ingaduim in vara asta si in miezul unei mari iubiri, al unui rasfat pe care il degustam pe indelete. Si suntem fericiti ca ne avem unii pe altii, ca ne putem face in fiecare ceas mici bucurii care sa ne tina zambetul treaz, ca soarta a fost buna cu noi si ne-a dat dreptul la huzur, la dragoste, la miracol, la asemanare a celor mari cu cei mici, a celor mici cu cei mari…

Fotografie de Paul Buciuta / Marea Dragoste

Ispita frumusetii de serie

Am participat aseara la deschiderea festiva a unui mare magazin de imbracaminte abia venit in Romania. Portile s-au deschis larg numai pentru oaspetii de gala, care au primit in dar posibilitatea de a face cumparaturi cu 25% reducere.

Ilona, fetita mea cea mare, a trepidat de emotia intalnirii neasteptate cu toate starurile autohtone, adunate la cumparaturi in noul magazin H&M. Vedete pe care le-am auzit declarand ca imbraca doar haine alese cu greu, in sedinte de shopping faptuite in marile orase ale Europei, au frunzarit umerasele cu splendori aproape ieftine si, dupa ce au stat la coada in fata cabinelor de proba, au plecat cu sacosele burdusite de haine noi.

Am petrecut eu insami ore si ore in sir in magazin, desi imi propusesem sa arunc doar o privire si sa plec. Si, pana la urma, am iesit din magazin tarand dupa mine cateva pungi in care nu m-am putut abtine sa indes haine pentru cei mici si, recunosc, si cate ceva pentru mine.

M-am lasat ispitita de reducere, asa cum cred ca s-au lasat ademeniti si ceilalti invitati, mai celebri si mai bogati decat mine. Si m-am lasat purtata de valul culorilor si al formelor moderne, fara sa ma gandesc ca, probabil, maine, tot orasul va purta un fel de uniforma, identica celei din reclame.

Cum facem sa fim unice in aparitiile noastre, daca purtam haine frumoase pe care le are toata lumea? Pe vremea comunismului, ne plangeam de condamnarea la cenusiu. In zilele noastre, ispita frumusetii de serie ne condamna la repetitia in culori si forme pe care oricine le recunoaste. Si, totusi, noua ne e dor sa fim fara seaman pe lume.

Second love, second hand

Nu mi-am cumparat niciodata haine de la second hand, insa am avut de nenumarate ori in viata lucruri care mai fusesera purtate.

Port si acum o iubire care nu e tocmai la prima mana si nici masina pe care o conduc nu a fost a mea de la inceput, dar presupun ca tine de destinul meu cumva ponosit… Cand eram mica, am mostenit de nenumarate ori hainele surorii mai mari si recunosc ca atunci ma cam intrista nenorocul de-a fi fost a doua nascuta. Dar, mai tarziu, am purtat de buna voie hainele altora, iar cu sora mea fac si acum, cateodata, schimb de haine de care ne-am plictisit.

In facultate faceam mereu rocade vestimentare cu colegele de camera. Simona mi-a imprumutat o rochie superba, cu dungi bleumarin, pe care sa o port la balul bobocilor de la Fizica. Am fost ravisanta, dar baiatul pentru care m-am dus nu a bagat de seama, dar asta e o poveste veche… de cand lumea. Oricum, pe atunci, intotdeauna garderobele colegelor mi se pareau mai frumoase decat ale mele, iar hainele mele, atunci cand erau purtate de altcineva, mi se aratau ca fiind cu mult mai atragatoare decat tineam eu minte. Iar cand m-am facut mai mare, am purtat si eu, ca-n filme, tricoul iubitului sau bluza de pijama a sotului. Atunci m-am simtit tare rasfatata.

Am primit in urma cu cativa ani cateva haine foarte frumoase, de la o prietena care isi marise sanii si nu o mai incapeau bluzele si rochiile. I-am fost foarte recunoscatoare, pentru ca nu mi-as fi putut permite niciodata sa-mi iau lucruri atat de scumpe. Iar termenul “vintage”, intrat in moda acum cativa ani, m-a facut sa nu mai am chiar nicio strangere de inima cand imbrac haine de capatat.

Am auzit ca exista targuri de haine de firma, unde doamnele pasionate de moda isi vand vechile tinute Dior ca sa achizitioneze niste Dolce & Gabbana, tot purtate, si ele. Ca schimba tricourile Armani cu camasile Calvin Klein si ca invart intre ele puloverele Missoni. Nu am fost niciodata. Dar nu pentru ca as avea vreun fel de prejudecati legate de hainele (sau de iubirile) purtate, ci pentru ca sunt atat de ocupata sa ma pacalesc ca viata mea e la prima mana, incat nu mai am timp de activitati atat de frivole, atat de placute.

Dar va intreb, pe voi: ce parere aveti despre moda second hand?

Hainele noastre cele de toate zilele

Desi ma dezbar fara mila de apucatura asa numitelor (cu un termen ridicol, dupa umila mea parere) fashioniste, de-a aseza hainele intre preocuparile cele mai insemnate, recunosc ca, in ultima vreme, imi aleg tinutele cu o grija care imi da de gandit.

De cand am nascut cel de-al treilea copil, si ma lupt sa imi revin la silueta mea de odinioara, aleg din sifonier doar haine care sa ma arate mai slaba decat sunt - iar asta e munca silnica, de fiecare zi. Tot fiindca nu vreau sa ma obisnuiesc cu noul meu contur, nu-mi cumpar deloc haine noi, asa ca jonglez facand combinatii intre cele trei, patru tinute care izbutesc sa masluiasca putin realitatea.

In plus, de cand lucrez intr-o companie mare, cu reguli (prea) multe si (prea) rigide, sunt foarte atenta la hainele pe care mi le iau in zilele cand sunt nevoita sa defilez, dintr-o parte in alta a unei cladiri in care totul e transparent. De dupa geamuri te privesc minim 400 de ochi care, nu stiu de ce, nu par sa te judece aproape niciodata dupa ce ai scris de-a lungul vietii tale, ci dupa forma pantofilor si a posetei. In zilele acelea aleg hainele cele mai scumpe care s-au adapostit in garderoba mea. Nu stiu de ce, am constatat ca in tara noastra saraca nimeni nu te ia in seama daca te imbraci cu modestie, asa ca, in zielele cu negocieri si sedinte, port ce-am eu mai bun si ma consolez la gandul ca daca as fi avut un tricou ieftin, negocierile mi-ar fi iesit inca si mai prost.

Si acasa ma straduiesc sa arat cat mai bine cu putinta, asa ca pierd ceva vreme sa gasesc combinatii lejere si apetisante, asortand intre ele haine moi si vise vechi… Asa ca pierd macar o ora jumate pe zi luptandu-ma cu niste obiecte nevrednice de atata investitie si care, totusi, ma fac fericita sau frumoasa, imi dau o sansa in plus sau imi iau orice speranta.

Cat de insemnate sunt hainele in viata noastra? E adevarata, e justificata pasiunea femeilor pentru haine? Merita sa ne investim a douazeci si patra parte din viata asortand esarfe la camasi si genti la pantofi sau, de fapt, ne-am putea petrece orele acelea pretioase intr-un fel care sa adauge ceva mai mult rost la trecerea noastra atat de nedumerita prin univers? Asta m-am intrebat azi, in timp ce ma dezbracam si ma imbracam pentru a saptea oara intr-o zi in care, teoretic, nu mi-am vazut capul de treburi.

Albume de familie

Ma uit la poze mai vechi, ale mele sau ale altora, si nu ma pot abtine sa zambesc vazand ce haine aveam odinioara, ce coafuri, ce pantofi - si cat de mandri eram de infatisarile noastre caraghioase.

Rasfoiesc albume de familie si ma minunez de indarjirea pe care o puneam in urma cu cateva decenii in a ne crea infatisari care nu aveau nicio legatura cu felul nostru de a fi. Vad tineri cu pantaloni evazati si adolescente cu parul facut musai permanent, pentru ca, pe vremea aceea, era rusine mare sa iesi pe strada cu parul drept. Vad doamne cu pantofi cu varf ascutit si toc cui, eventual de metal, pe care mi-l imaginez facand toc-toc pe ciment si mi-l amintesc cum lasa urme pe asfaltul incins de caldura. Ma uit la fotografiile-portret si pufnesc in ras la machiajele cu codita lunga la ochi si contur de buze la rujul neaparat sidefat.

Am purtat cu totii blugi prespalati, si raiati cumparati cu sume exorbitante pentru vremurile acelea, numai ca sa fim in rand cu ceilalti. Apoi am purtat fusta pana la pamant si fes tras pana la sprancene, care ne lasa, absurd, urechile afara in frig. Am avut bluze de panza topita si rochie de la fondul plastic si, la un moment dat, ne-am vopsit, toate, parul in suvite de mai multe culori.

Acum imi par caraghioase tinutele de atunci, dar imi amintesc cu nostalgie cat de greu imi era sa fac rost de haine care sa ma aseze in randul lumii. Cum faceam foamea si-mi vindeam cartela ca sa pot sa adun bani pe care sa-i las apoi, toti, la magazinul de tesaturi, de unde luam bucati de panza pe care le coseam singura, in cate o noapte de nesomn si incapatanare. In cate o zi in care as fi putut sa jur ca, dupa ce voi avea hainele potrivite, si dupa ce-mi voi aranja parul intr-o coafura la moda- pentru care nu ma sfiam sa dorm cu bigudiuri-  si dupa ce voi invata sa ma port intocmai ca si cum lumea ar incepe si s-ar termina cu mine, va veni dragostea. Va veni linistea. Va veni fericirea. Si peste ani, uitandu-ma intr-un album, voi intelege daca a meritat sa ma straduiesc atata.

Rivalitati intre frati

Am visat acum o saptamana ca parintii mei ii cumparau un palton frumos surorii mele mai mari si ca eu sufeream. Aveam amandoua varsta de azi si chipul de azi, dar, in vis, sora mea avea un palton superb - si eu o invidie de toata splendoarea.

Am plecat de 20 de ani de acasa si tot cam de atunci nu cred sa-mi mai fi cumparat parintii imbracamintea. Nici surorii mele. Acum avem vietile noastre separate, cariere, copii, barbati si bugete proprii pentru haine. Mama ne mai cumpara, asa, de drag, cate-un brizbiz, asa cum si noi ii cumparam ei, tot de drag. Asa ca, visul e de o mie de ori ciudat. In ultima vreme, oamenii nici nu mai poarta paltoane. In schimb, pe vremea copilariei mele, stiam clar ca trebuie sa ai pardesiu pentru toamna si primavara, si palton pentru iarna, fiindca iernile acum 30 de ani avea nameti cat omul si opreau circulatia masinilor in toata tara. Si mai stiam si ca, in multe familii se practica acelasi ritual: fratii mai mici poarta hainele ramase de la fratii mai mari. Mai mult ca sigur ca prea multe paltoane noi n-am avut. Erau cele mai scumpe dintre hainele de copil si-atunci aproape intotdeauna le-am mostenit pe cele purtate inainte de Oana. Sigur ca sora mea nu avea nicio vina. Asa erau vremurile. Dar am inteles, inca o data, saptamana trecuta, cand m-am trezit buimaca din vis, cat de insemnati sunt anii dintai pentru copiii nostri si cum putem, cu o neglijenta, cu o  miscare grabita sa-i facem pe unii increzatori si puternici, pe altii nesiguri si ezitanti. Si cum nu ni se vindeca traumele copilariei nici pana la varstele mature. Le tinem sub control consecintele, dar, din cand in cand, macar in vis, cate-un puseu otravit ne amaraste sperantele.

Sincera sa fiu, nu cunosc nicio familie in care fratii sa nu fi suferit ca unul a fost mai laudat decat altul, ca unul a primit mai mult decat altul, ca unul a fost nevoit sa lupte mai mult decat altul. Facem adesea diferente grave intre copiii. Pe unul il dam de o mie de ori drept exemplu de cumintenie - fiindca e intr-adevar cuminte!- dar celalalt pricepe ca, orice s-ar intampla, el va fi oaia neagra a neamului. Si-si asuma rolul asta si se invata sa traiasca cu el. Timp in care dezvolta si-un dispret subversiv pentru cumintenia celui bun. Pe altul, fiindca se arata intotdeauna mai slab si mai miorlait, il ocrotim intotdeauna cu prioritate. Pe copiii mai intelepti si mai puternici ii oropsim cerandu-le sa cedeze mereu in fata fratilor mai mici, sau mai neputinciosi, sau mai lacomi, sau sa le preia ei sarcinile, sau sa dea jucaria mai frumoasa celor care au inceput sa planga primii…

Imi place sa cred ca mi-am invins neintelesurile copilariei, ca pot, acum, sa imi iubesc parintii si sora fara sa ii judec. Ca i-am iertat profund pentru greselile lor fata de mine, si ca, la randu-mi, mi-am cerut iertare din tot sufletul, si m-am straduit sa ma revansez fata de ei si sa fiu mai buna. (Cand iti ceri iertare, daca o faci din tot sufletul, trebuie sa oferi si o recompensa pentru suferinta pricinuita, altfel totul ramane la nivel de vorbe in vant… Dar asta e o alta poveste.) Dar, numai din cand in cand, in vis sau in stari de tristete sau insingurare, imi vin din urma amaraciuni pe care nu le voi vindeca niciodata. Si numai in cate-o dimineata, ma trezesc tot fetita speriata de acum o viata, complexata de hainele vechi, strivita de neputinta de-a rade la fel de usor ca si ceilalti, oropsita de hotararea de-a trece neobservata printr-o viata in care ar fi vrut sa fie in centrul atentiei, dar ii lipseste curajul…