Dor de zapezi

In zilele in care mi se face dor de zapada stiu ca a ramas in mine ceva din copilul de odinioara. Pentru ca, in clipele mele lucide, in care sunt obligata sa joc rol de adult responsabil, nu ma pot gandi decat cu groaza la ninsori.

Ma tem de zapezi pentru ca stiu ca, atunci cand ninge, diminetile noastre se impovareaza de griji inghetate. E greu sa curatam masina care-a dardait toata noaptea in curte, iar apoi, pentru ca circulatia devine un cosmar, intarziem la scoala, iar asta ne face sa stam imbufnati intreaga zi.

Mi-e groaza de ninsori pentru ca stiu ca drumurile se inzapezesc si trenurile ajung prea tarziu, iar cei plecati cu masinile se opresc la jumatea calatoriei, desi noi ii asteptam cu sufletul pregatit de sarbatoare. Si ma tem de nameti, pentru ca, dintr-o data, strazile Bucurestiului se ingusteaza, facand din orice drum in oras o aventura tot mai greu de infruntat.

Mi-e teama de iarna pentru ca e posibil sa inghete tevile care ne aduc apa in casa, pentru ca stiu ca, daca se opreste curentul electric ramanem nu doar fara lumina, ci si fara caldura si apa, pentru ca mi-e frica sa nu cad, alunecand pe gheata…

Administratiile vietii mi-au naruit bucuriile de odinioara. Dar parca nu intr-atat de mult, incat sa nu mai simt, din cand in cand, miros de iarna nebuna si sa mi se faca dor sa ninga, sa ninga pana la stresini, pana la cetini, pana la marginea gandului indragostit. Si atunci imi dau seama ca inauntrul meu s-a pastrat, totusi, ceva din inocenta anilor tineri, cand zapezile erau intotdeauna prilej de exaltare, prilej de visare…

Noaptea mosului

Sarbatorile incep cu noaptea Mosului Nicolae. Ne cremuim ghetele, ne lustruim sperantele si dam deoparte zavorul ferestrei, asteptand sa ni se aseze miracolele pe pervaz.

Minunile vin mai ales pentru copiii nostri, pentru ca ei au inca sufletul atat de curat, incat stiu sa le deosebeasca de intamplarile de rand. Minunile vin mai ales pentru copiii nostri, pentru ca dragostea noastra nemarginita ii inconjoara inca, asa cum, probabil, niciodata in viata nu li se va mai intampla. Sau poate pentru ca ei cred, inca, pe de-a-ntregul, in sarbatoare, in Mos Craciun, in iubirea fara sfarsit.

Iar eu… Doar atunci cand trebuie sa-mi apar copiii de relele lumii ma simt un adult responsabil, puternic, gata de lupta. Si parca numai cand pregatesc darurile pentru copiii mei simt ca am crescut, ca sunt un adult raspunzator de mersul inainte al lumii si de fericirea altora. Insa dupa ce termin de impachetat, redevin copil si astept sa vina Mosul si pentru mine. Inainte sa adorm, asez ghetutele in geam si visez ca sunt din nou o fetita si ca maine ma voi bucura de cea dintai dovada a splendorii iernii.

A venit Mos Nicolae?

Iarna dragostei noastre

E nu doar ziua de sarbatoare a tarii, ci si ziua festiva a tuturor celor care iubesc iarna si-i asteapta, cu evlavie, cu bucurie, sarbatorile. De astazi, ne impodobim caminele si inimile, asa cum si casa noastra cu parfum de cafea trece la colectia de sentimente, de ganduri, de zambete si ornamente de iarna.

Odata cu prima zi de decembrie pasim in iarna dragostei noastre. Fara vrajba si fara regrete pentru toamna abia incheiata. Si, ca sa avem ragazul sa ne dezmeticim, ziua de intai decembrie ne ingaduie sa  stam acasa, sa ne simtim buni romani macar pentru o zi si sa facem planuri pentru sfarsitul de an care se napusteste, voios, peste noi.

Brad. Globuri. Daruri cu funda. Steluta din varf. Sarutul de sub vasc. Lista cu ce-a fost bine, ce-a fost rau. Bilantul. O lacrima. Clinchetul paharelor de sampanie. Promisiunea de la miezul noptii. Colindele copiilor. Sorcova vesela. Durerea de cap. Intorcerea la birou. Povesti pentru colegi. Lista cu proiecte ramase de anul trecut…

E intai decembrie si a venit iarna. Iarna dragostei noastre. Cum facem sa fie cea mai frumoasa iarna traita candva?

Postul Craciunului

M-am hotarat sa tin post dintr-o data, cand prietena mea Roxana mi-a amintit cat de bine e sa respecti datinile crestine. M-am hotarat abrupt, iar apoi am spus celor din jur, ca sa fiu sigura ca nu-mi mai pot lua promisiunea inapoi.

Nu stiu daca obiceiul de a posti e privit, in zilele noastre, cu respect sau cu dispret. Am vazut multi oameni stanjeniti sa-si marturiseasca stradania de-a urma un obicei vetust si am auzit destui chicotind pe la spate pe seama celor care incearca sa-si spele pacatele odata cu toxinele din organism. Stiu sigur ca eu insami, acum cativa ani, cand tineam post in fiecare zi de miercuri si de vineri, daca eram in medii prea imbibate de fite si fumuri, evitam sa dau explicatia adevarata a faptului ca evit sa mananc produse animale. Stiam deja ca, daca ma declar vegetariana voi fi privita ca o duduie emancipata, moderna, preocupata de silueta, pe cand, daca spun ca postesc, s-ar putea sa par habotnica de-a dreptul.

De cand am ramas insarcinata cu fetita cea mica, nu am mai tinut nicio zi de post. In timpul sarcinii stiam ca femeile nu trebuie sa se abtina de la nimic, iar apoi, dupa ce am nascut, mi-am gasit tot felul de motive serioase, mai intai, apoi de pretexte, si nu am revenit la obiceiul meu de mai inainte.

Ma intorc acum, spasita, smerita, la straduinta mea de odinioara si incerc sa fiu mai buna printr-o renuntare. Vreau sa-mi reexersez limitele printr-o tentatia de eradicare a propriei mele lacomii. Umplu frigiderul cu salate si-mi umplu inima cu ganduri bune. Tin postul Craciunului, si, fara sa-mi pese daca voi fi bine sau rau vazuta, merg mai departe pe drumul care ma conduce in miezul iernii si al bucuriei. Credinta mea miroase a fulg de zapada si a mere coapte. Inima mea e mai usoara si mai usoare-mi sunt si visele acum, cand pregatirea mea pentru sarbatoare a inceput, iata, cu cateva saptamani mai inainte decat a celor care nu tin post.

Mi-e dor de ierni

Strabatem orasul care, in miez de ianuarie, are parfum de primavara, si evocam iernile copilariei noastre. Vorbim despre zapezile inalte cat casa, despre drumurile pe care nu se mai putea circula, despre scolile inchise de prea mult frig si inghet.

Copiii nostri ne asculta amintirile cu uluirea pe care o au in fata celor mai fantastice povesti pe care le citim inainte de somn si ne intreaba, fascinati, cat este adevar si cat imaginatie in tot ceea ce le povestim. Au existat, cu adevarat, ierni in care ningea atat de mult, incat drumurile croite prin zapada semanau cu niste labirinturi? Au fost vremuri in care copiii mergeau la scoala trasi pe sanie de maini inamanusate de bunici? Am trait chiar noi, parintii lor, copilarii in care ca sa facem oamenii de zapada, rostogoleam bulgarii de pe casa?!

Si apoi ne intreaba ce s-a intamplat. Unde au plecat iernile, unde s-au ascuns zapezile. Ce s-a rasturnat in mersul vremurilor si al vremii, de nimic nu mai seamana cu povestile adapostite in memoria noastra? Iar noi nu stim sa le raspundem, pentru ca nu avem raspuns nici pentru noi insine. Doar intrebari, doar mirari. Daca in numai treizeci de ani clima s-a schimbat atat de mult, incat, nici ochii nostri inca tineri n-o mai pot recunoaste, ce se va intampla peste inca treizeci, sau inca o suta?

Of, iar o sa intarzii la slujba, imi spun, acum, in serile in care ninge… Dar, de fapt, mi-e dor sa nu-mi mai fie teama de drumuri alunecoase, sa nu mai judec frumusetea lumii prin prisma obligatiilor mele de fiecare zi. Mi-e dor sa-mi fie, pur si simplu, dor de ierni. Sa ma bucur de zapezi inalte si de turturi prelungi la stresini. De geamuri care stiu sa infloresca in alb si de mirarea mea in fata frumusetilor inghetate.

Dar vremurile s-au rasturnat. Iernile s-au imblanzit, zapezile s-au topit. Au ramas amintirile. Au ramas povestile. Au ramas uimirile.

Buna dimineata, la mos ajun!

Am repetat cateva zile intregi, incercand sa ne alcatuim un repertoriu cat mai divers. Am invatat sa cantam pe doua voci si in canon… Fiindca  a venit primul an potrivit in care sa pornim la colindat, noi, toata familia.

Am colindat mai intai la birou si acolo ne-am exersat farmecele pentru prima data pe ziua de ieri. Am cantat cu sufletul si ne-am leganat impreuna, mama a doi pui mari si frumos cantatori, tatal unei fetite care gangurea, si ea, fericita. Apoi, dupa cateva ezitari, am pornit cu Buna dimineata pe la casele vecinilor. Ne fusese teama sa nu deranjam. Mai ales Ilona se temea sa nu fim caraghiosi. Eu nu eram prea multumita de numarul de repetitii si banuiam ca ne pandesc cateva mici balbaieli. Dar, pana la urma, totul a iesit mai bine decat ne-am fi imaginat. Vecinii ne-au primit cu drag si ne-au poftit in casa. Ne-au imbiat sa poftim, de la unii la altii, incantati ca s-a auzit cantec de iarna pe straduta noastra desfundata pe care n-au calcat niciodata alti colindatori.

Mergeam si in copilarie cu colindul, purtand pe umar o traista facuta dintr-un servet de bucatarie indoit.  Imi amintesc cum scartaia zapada sub cizmulitele noastre si cum seara, tarziu, cand ajungeam inapoi acasa, rasturnam traista sa ma minunez de comoara de nuci, mere si covrigi pe care o adunasem cantand.

Mi-am regasit bucuria de acum treizeci de ani intr-o seara calda de iarna, in care am colindat alaturi de cei trei copii ai mei si de barbatul pe care, o viata intreaga, am sperat ca il voi gasi. Am spus Buna dimineata, la mos ajun, si mi s-a raspuns, ca odinioara, cu dragoste si cu zambete. Si eu m-am bucurat sa imi amintesc ca oamenii pot fi buni, ca viata e, cateodata, simpla, simpla de tot. Si nesfarsit de frumoasa…

Buna dimineata si voua, prieteni dragi! Buna dimineata, la mos ajun…

Am visat

Am visat ca venise iarna. Ca orasul tot inghetase o data cu inima mea. Am visat lumi nesfarsite cu glazura de gheata. Am visat…

Iar cand m-am trezit, am constatat, cu nesfarsita si ametitoare uimire, ca pamantul inghetase. Cum s-a facut de-a venit iarna in cea dintai zi a lui decembrie, printr-o coincidenta care a suprapus perfect calendarele peste asteptarile si peste temerile noastre? Cum a stiut lumea sa se imbrace in gheata ca sa ne confirme rasturnarea anotimpurilor?

Nu iubesc iernile, dar le admir, infrigurata, maretia. Mi-e vesnic dor de vara, insa ma hranesc cu frumusetile de care am parte de-a lungul asteptarilor. Iar ieri, in dimineata primei zile de iarna, inghetul ne-a condamnat la alunecare. La teama. Si la splendoare. Si am trait o zi inalta, fericita, indragostita. O fermecatoare zi libera, stralucitoare, de inceput de iarna.

Ce va veni mai departe? Cum va fi azi, cum va fi iarna noastra? Ni se vor implini toate dorintele aromate? Ni se vor indeplini toate visele? Eu cred, sper, stiu ca asa va fi.

…dorinta mea…

Sa intru la facultatea de farmacie din bucuresti :))

Sa am o masina roooz

Sa am prieteni adevarati,nu numai in 2011 :))

Sa fiu sanatoasa, impreuna cu familia mea si cu cei apropiati.

dorinte

Imi doresc un an mai linistit, sa am in jur oameni fericiti si o iarna ca in povesti.

Abia acum incepe iarna

Stiu ca altfel o vestesc calendarele. Dar o simpla raita prin magazine te convinge ca iarna nu incepe inainte sa inceapa si furia cadourilor.

In seara asta vine Mos Nicolae, iar maini infrigurate de parinti aduna de prin rafturi tot ce le-ar putea aduce bucurie odraslelor lor. Ma inscriu si eu in echipa cautatorilor si purced, inainte de toate, la o prospectie cu ambitii de discretie si eficienta. Iau copiii cu mine si-i intreb, pe ton prefacut indiferent, cam ce si-ar dori sa le aseze Mosul in ghetute. Ei imi arata, fara sfiala: asta, asta, asta, asta si, musai si asta. Apoi incepem negocierile. Ca sa-i deturnez de la lista cea lunga si scumpa, folosesc tertipuri stravechi amestecand intr-un talmes-balmes considerente legate de traditii si argumente economice. Mos Nicolae e batran, nu poate sa care decat cate un cadou pentru fiecare copil. El nu are nici sanie trasa de reni, asa ca toate cadourile trebuie duse in spate. Nu, nu poate sa-si cumpere masina. De ce? Din mai multe motive. Unul ar fi ca e criza, iar masinile sunt scumpe. Da, e criza si in tara Mosilor. Apoi, sunt sigura ca la etatea dumnealui nu mai vede prea bine, deci n-ar fi indicat sa conduca. Da, da, poarta ochelari, dar asta nu-l ajuta prea mult. In plus, Mos Nicolae e mai sarac decat Mos Craciun, are un buget mai restrans, deci acel unic dar nu poate fi chiar cel mai scump de pe raft.

Dar Mos Nicolae chiar exista? Sigur ca exista, spun eu cu glas si gand atat de sigure, incat daca m-as aseza la detectorul de minciuni as pacali pana si aparatul. Si-mi amintesc, cu tristete, ca prima oara cand m-am indoit ca Mos Nicolae exista a fost in anul acela greu al copilariei mele, in care parintii mei au stat mai mult plecati, iar bunicii nu s-au descurcat sa ne ia ceva din pensiile lor modeste. Poate ca de aceea risipesc, uneori, prea multi bani pe cadourile copiilor. Poate ca incerc sa suplinesc o tristete a mea de demult. Poate ca as vrea sa ma conving, printr-o minune, ca Mos Nicolae exista din nou, si pentru mine. Poate ca mi-e doar foarte dor sa cred…

Pagina urmatoare »