Cand spunem Iarta-ma

Uneori spunem Iarta-ma si credem ca formula magica, pe care am rostit-o doar dupa ce ne-am gandit indelung, smulgandu-ne-o din orgoliu, va rezolva totul. Va sterge ca prin miracol toate ranile. Va netezi toate cicatricile.

Apoi ne suparam cand cel caruia i-am gresit, dar i-am cerut iertare, ne mai aminteste cateodata de fapta noastra rea din trecut. Ne simtim indreptatiti sa consideram ca, dincolo de cuvantul vrajit, si amintirile neplacute ar trebui abolite pe vecie. “De ce-mi mai reprosezi asta, doar ti-am cerut iertare?!”, ne infuriem, convinsi fiind ca mai mult de atat nu am fi putut face.

Insa “Iarta-ma” e o vorba goala atunci cand o rostesti fara sa pui ceva in locul sperantei pe care ai naruit-o. Nu e nimic altceva decat un tertip de ispasire intr-o situatie care, oricum, nu mai poate fi salvata. E o formula care capata sens doar daca iti ceri iertare si repari, cumva, ceea ce ai stricat. Daca pui ceva in locul asteptarii, al iluziei, al sperantei pe care ai distrus-o. Daca spui “iarta-ma” si faci si o promisiune ca niciodata in viata nu vei repeta gestul care a cauzat suferinta semenului tau. O promisiune pe care, daca o incalci, e ca si cum ai fi anulat toate cererile de iertare de mai inainte.

Cand spunem “iarta-ma” s-ar cuveni sa incepem o noua viata. Prea putini dintre noi sunt cei puternici, care chiar sunt in stare sa faca asta. Pentru cei mai multi, “iarta-ma” e doar un fel de a spune “lasa-ma in pace!”…

Stiu ca nu stiu nimic

Intorc capul spre stanga si vad un barbat despre care nu stiu nimic. Chiar daca impartim aceeasi perna, aceleasi scopuri, aceleasi temeri, aceeasi iubire, gandurile lui si felul in care tresaririle, caderile, iertarile, uitarile se aliniaza in firescul existentei sale insingurate il fac sa-mi fie, pentru totdeauna, un om strain.

Privesc, uluita, filmul de la televizor si-mi dau seama ca oamenii sunt ciudati, ca iubirile se nasc din nimic si se risipesc dintr-o toana, ca filmul bate viata, ca viata e mai presus ca filmul si ca mie mi-e tot mai greu sa pricep de ce.

Deschid cartea care ma face sa nu vreau sa adorm, ca sa ma refugiez intr-o lume in care cuvintele au putere nemarginita si splendoarea lor e singura lege a universului. Si-mi amintesc, din nou, ca, de indata ce voi iesi din carte in viata, nu voi mai sti mare lucru despre ziua de maine.

Ma trezesc din somn si ma scutur de vis, desi stiu ca am intalnit in lumea tesuta din himere si sperante mai multe adevaruri decat imi sunt date atunci cand strabat, lucida, pasii obligatorii ai fiecarei zile. Si pentru ca nu inteleg de ce mi-e cateodata mai bine sa zbor cu pleoapele inchise decat sa pasesc apasat prin lume, tinand ochii larg deschisi, ma resemnez spunandu-mi ca nu e vina mea ca n-am invatat, inca, nimic despre normele si despre noimele fugii dinspre veghe spre plutire.

In fiecare zi a vietii mele pricep ca nu stiu chiar tot ce ar fi trebuit sa stiu despre cum se cresc copiii. N-am habar cum pot fi convinsi sa manance sanatos si sa se culce la ora la care trebuie. Nu stiu cum pot creste liberi, desi constrangerile sanatatii si ale educatiei sunt obligatorii si admirabile. Si nu stiu cum sa-i invat sa nu se teama de lucurile care nu pot fi evitate si sa nu se incumete acolo unde e mai bine sa fie tematori…

Iar daca e sa cobor printre treburi mai putin abstracte, tocmai am aflat ca nu stiu sa ma spal corect pe maini, asta dupa ce, cu doar cateva zile in urma, la ultima mea vizita la stomatolog, nu stiu daca intr-o doara sau dintr-o alerta, medicul meu mi-a explicat principiile dupa care trebuie sa te speli pe dinti si eu am recunoscut ca nu faceam cum se cuvine aproape nimic din ceea ce ar fi trebuit sa fi stiut la perfectie dupa 40 de ani de practica.

Intuiesc ca barbatii nu trebuie intelesi, doar iubiti si atat. Dar ma tem ca e prea putin pentru mine si atunci raman in lumea necunoasterii mele solitare. Sunt convinsa ca nu exista un singur manual pe intelesul tuturor din care sa afli cum sa deosebesti binele de rau, vesnicia de vremelnicie, iubirile mici de cele mari, iertarile necesare de acelea paguboase. Si atunci accept ca mi-e mai bine sa citesc carti despre lumi care nu exista, sa visez vise despre intamplari pe care nu le-am trait niciodata si apoi, treaza, sa imi port prin lume cocoasa de nestiinta.

Am aflat ca periuta de dinti trebuie sa coboare sau sa urce dinspre gingie spre varful dintelui, ca sapunul trebuie intins cu atentie intre degete si pe marginea unghiilor si, daca voi reusi sa-mi otravesc reflexele incorecte capatate in primii 40 de ani ai nestiintei mele, probabil ca voi trai alti 40 sanatosi si necariati. Am aflat ca daca fac pace cu tot trecutul meu, pe care, oricum, nu-l mai pot schimba, s-ar putea sa am parte de un viitor cu mult mai senin si mai plin de noroc decat intrevad prin pacla amintirilor mele care dor.

Si cred ca daca am sa privesc mai mult zambetul copiilor mei adormiti, daca am sa patrund, cumva, printr-o mare iubire, printr-un mare miracol, in visul lor, poate ca am sa gasesc o cale, chiar si a nestiintei, prin care sa-i ajut sa traiasca mai fericiti decat am fost noi, cei care le-am dat nume si viata. Si recunoscand in fata lor si a celor care imi lumineaza viata ca nu stiu cum sa raspund la intrebarile mele si ale lor, pentru ca stiu ca nu stiu nimic, dar iubesc, si ma rog ca dragostea sa-mi lumineze pasii, poate ca voi fi pe jumatate iertata.

Tradari mici si tradari mari

Doar si-au trimis sms-uri. Si cateva e-mailuri. Au vorbit de cateva ori la telefon si, atunci cand au iesit ultima data la cafea, s-au sarutat. Dar lui i-a parut rau. Si eu aflasem oricum. Si n-a continuat.

Si, pentru ca n-au ajuns in punctul acela din care nu mai exista cale de intoarcere, pentru ca nu s-au dezbracat si n-au facut amor, pentru ca nu au ajuns sa isi spuna unul altuia “te iubesc”, chiar daca au umblat nauci cateva luni de zile, purtandu-se unul pe altul in gand, nu se poate spune ca tradarea lor fata de partenerii alaturi de care traiesc in fata legii si a lumii poate fi considerata o tradare mare. Nu. E o mica tradare si poate fi iertata…

Dar daca ar fi ajuns sa faca pe furis planuri de viata si de moarte, daca in orele si zilele lor furate de la randuielile oficiale ale vietii s-ar fi simtit atat de fericiti unul cu altul, incat le-ar fi fost greu sa se intoarca acasa, atunci, da, tradarea lor ar fi fost enorma si de neiertat. Iar daca am fi aflat, s-ar fi cuvenit sa ne despartim pe data, fiindca dincolo de o tradare mare se naste o prapastie enorma.

Am vorbit aseara, la o intalnire emotionanta cu cititoarele, despre tradari mari si mici. Despre iertari generoase si cuprinzatoare si despre neputinta unora de a ierta, de a uita. Si am inteles ca nu exista reguli. Ca unii iarta ceea ce altii considera de neiertat. Ca altii nu iarta nici macar ceea ce nu s-a intamplat, dar ar fi putut sa fie. Ca exista iubiri care se declara eterne trecand peste orice fel de tradari si exista, deopotriva, si amoruri fierbinti, care dureaza putin si se intrerup la prima adiere a ispitei.

Nu cred ca exista tradari mari, mici, mijlocii. Exista doar gesturi ale partenerului pe care le poti accepta si altele peste care nu poti sa treci. Exista slabiciuni si deznadejdi. Si exista consecinte ale derapajelor noastre de la juramintele cuplului, chiar daca derapajele dureaza o clipa sau un an. Nu exista tradari mari sau mici, dar exista iertari de o zi si iertari definitive. Pe care sa le alegem ca sa fim fericiti?

Greselile

Greselile altora ne par mult mai greu de iertat decat ale noastre. Pentru tot ce am stricat noi avem scuze, avem explicatii, avem motive intemeiate. Cum, insa, am putea sa intram atat de adanc in mintea si in inima celorlalti, incat sa le intelegem faptele pe care nu le putem ierta?

Facem greseli si mergem mai departe prin viata. Ne scuturam de rusine, de vina, de neputinta, si ne promitem ca data viitoare nu ne vom mai impiedica in acelasi loc, in acelasi fel. Incercam sa invatam din ceea ce am trait si durerea sa o preschimbam intr-un strop in plus de intelepciune.

Dar, mai intai de toate, trebuie sa invatam sa ne iertam pe noi pentru ce am gresit si, astfel, sa invatam sa iertam si greselile celor care ne insotesc prin viata, intr-un exercitiu de generozitate fata de noi insine, in primul rand.

Exista oameni care nu gresesc niciodata? Exista parinti perfecti, dascali care sunt cu adevarat modele pentru cei care ii urmeaza, medici, manageri, patroni care nu dau gres in deciziile pe care le iau? Probabil ca nu. Probabil ca fiecare dintre noi are dreptul sa se insele sau sa esueze, macar din cand in cand. Si dreptul de a fi iertat pentu asta. Important este sa poti sa repari ce ai stricat, sau macar sa uiti si sa mergi mai departe. Catre noi greseli, care sa te faca mai puternic, si mai intelept, si mai apropiat cu un pas de perfectiune…

Impreuna la bine si la rau

Oare care e primul lucru la care se gandeste cineva cand aude cuvantul intalnire?Cred ca multi ar spune: cina romantica sau plimbare sau in orice caz ceva care implica 2 persoane(nu spun de sex opus). Totusi, pentru mine o intalnire poate implica si mai multe persoane din familie sau amici. De asemenea, aceasta nu e mereu ceva stabilit, programat. De ce? Simplu! Atunci cand te vezi intamplator cu cineva drag, pe care poate nu l-ai mai vazut de mult timp, si ramaneti sa vorbiti e clar o intalnire. Un termen atat de banal implica multe lucruri, situatii,sentimente. Intalnirile pe care le indragesc sunt cele intre prieteni.Ador cand ma pot vedea cu persoane pe care nu le-am mai vazut de mult timp si sa ne pierdem in cuvinte.Timpul trece mai repede si mai placut atunci cand esti cu cineva pe care indragesti.O “intalnire absoluta,perfecta”,daca se poate asa ceva,este una in care nu lipsesc fotografiile pe care nu te mai saturi sa le privesti,dar nici rasetele si buna-dispozitie.Ce frumos ar fi daca o clipa cu cei dragi ar putea sa fie aproape infinita.Totusi,timpul pare sa fie mereu impotriva noastra.Clipele minunate se spulbera de parca nici nu au fost,iar pana la urmatoarea intalnire pare ca trec secole intregi.Din cauza acestor lucruri,chiar si daca timpul e scurt sau nu iese mereu cum imi doresc,indragesc intalnirile cu prietenii mei cei mai buni!Inconvenientele cu care ma pot confrunta sunt numeroase.Lipsa de punctualitate a mea sau a celorlalti poate sa strice buna armonie a pretioaselor clipe.De asemenea,entuziasmul nostru poate chiar sa ne determine sa spunem lucruri care pot rani pe cei din jur fara sa realizam si de atunci firul se pierde.Se ajunge la o mica sau mai mare cearta,care poate face intalnirea memorabila,dar in sens negativ.Solutia pentru a salva situatia?E chiar foarte usoara,dar numai daca prietenia e totusi adevarata.Unul dintre noi trebuie sa faca primul pas sa isi ceara iertare si,mai ales,sa nu plece de la ideea ca el are dreptate, sa  isi cera scuze daca a gresit cu ceva.In acest caz nu este un singur vinovat caci toti au partea lor de vina.Dupa aceea,totul revine la normal si intalnirile sunt din nou fericite.Chiar si in acest caz,petrecerea timpului cu prietenii e indragita de mine,pentru ca te face sa reflectezi mai mult a doua oara cand rostesti ceva si sa afli mai multe despre cei dragi.Poate suna ciudat,dar este una dintre cele mai benefice situatii,poate chiar mai utila decat “intalnirea perfecta”.

In concluzie,aceste lucruri,dar si altele ma determina sa indragesc intalnirile.Nu numai pentru ca ma simt bine,ci si pentru ca ma cunosc mai bine,dar si pe ceilalti.Eu cred ca nu e asa usor sa indragesti intalnirile,desi e simplu de spus asta.Trebuie sa stii sa apreciezi fiecare clipa cum trebuie,pentru ca,la un moment dat,totul se poate transforma din placere in plictiseala,banalitate.Sa speram intotdeauna ca imbratisarea fierbinte si aromata a cafelei ne va ajuta sa zambim si sa reusim ca intalnirile cu cei dragi sa fie cat mai lungi si mai placute.Precum se vede si in reclame,ea ne va purta mereu pe bratele ei si ne va apropia cand nu ne asteptam.Fie ca intalnirile alintaromate sa ne cuprinda pe toti!

Femeile se scuza mai des

“Iarta-ma, te rog!” e o expresie mult mai la indemana femeilor decat a barbatilor. Nu are, insa, nicio legatura cu faptul ca femeile ar gresi mai des, ci doar cu apucatura lor de-a fi mai delicate, mai politicoase si poate chiar mai responsabile decat semenii lor apartenenti ai sexului tare.

Suntem diferiti in tot si in toate. Unii sunt pregatiti sa iubeasca mai mult, iar altii s-au nascut cu inimi impietrite. Unii sunt empatici si deschisi catre ceilalti, altii reinventeaza, in fiecare zi a vietii lor, egoismul. Unii dintre noi sunt mai usor de ofensat si altii mai usor de impacat. Pentru unii e suficienta o scuza spusa in treacat, iar pentru altii e nevoie de stradanie, de reparatii, de gesturi ample si profunde care sa puna in loc cele risipite printr-o greseala.

Studiile psihologilor canadieni au demonstrat ca femeile sunt mai dispuse decat barbatii sa isi recunoasca greselile si sa se simta vinovate. Din acest motiv ele se scuza mai des si poarta cu ele un simt al raspunderii temeinic si durabil, care sa le fereasca de furtunile devastatoare ale viitoarelor vinovatii. Barbatii nu isi cer iertare nu neaparat pentru ca nu sunt la fel de politicosi, dar si pentru ca nu isi recunosc si nu isi resimt vinovatiile cu la fel de mare usurinta. “De ce sa ma scuz? N-am gresit cu nimic!”, spun ei si merg mai departe, aparandu-se astfel de nelinisti, in timp ce, pentru aceleasi fapte, femeile s-ar scuza cu zece guri.

Eu fac parte din categoria aceea de oameni care se scuza in nestire si care nu se iarta usor pentru faptele rele. As vrea, insa, sa pot fi altfel, sa iau lucrurile mai usor si sa trec prin viata acceptand altora greselile si mie pacatele cu mai multa seninatate. Dar nu stiu daca ma pot schimba. Va rog sa ma iertati!  Va prezint mii de scuze, dar asa sunt eu…

Spune-mi, tu cand te-ai scuzat ultima data si de ce?

Dreptate

Am nedreptatit de cateva ori oameni care nu gresisera cu nimic, pentru ca eu nu eram pregatita sa inteleg adevarul. Si, intotdeauna, mai devreme sau mai tarziu, raspunsul corect a venit la mine, o data cu regretele de rigoare. Nu intotdeauna am avut curajul sau contextul potrivit sa imi cer iertare, dar am tras concluzia ca, indiferent daca suntem sau nu pregatiti pentru asta, dreptate se face…

Dupa acelasi principiu, mi-am imaginat ca oamenii care m-au nedreptatit pe mine au inteles si ei, la un moment dat, ca nu ar fi trebuit sa se poarte asa. Si chiar daca nu prea mi s-a intamplat sa vina cineva si sa-mi prezinte scuze (vreun fost sef nemernic, vreun fost profesor nepregatit, vreo fosta iubita dusmanoasa a vreunui fost iubit de-al meu…), eu, in mintea mea, mi-am construit convingerea ca, peste timp, si ei mi-au dat dreptate.

Nu stiu daca tine de adanca mea placere de a vedea filme cu happy-end sau de memoria mea intesata cu povesti frumoase, nemuritoare, in care, negresit, binele invinge raul. Poate ca eu am ajuns sa inteleg cand am gresit si cand am facut bine, chiar daca mi-a luat, de fiecare data, cativa ani ca sa ajung la adevaratele sensuri ale intamplarilor, fiindca mi-am dorit din tot sufletul sa analizez, sa cantaresc si sa imi reasez propria viata. Nu stiu daca toti ceilalti au aceeasi apetenta pentru relevarea adevarurilor, chiar si atunci cand sunt neplacute. Insa eu cred ca merita sa luptam intai cu noi insine si apoi cu restul omenirii, ca sa facem un pic de ordine in harababura injustitiei lumii. Altfel, nu se va face niciodata dreptate cu adevarat.

Rivalitati intre frati

Am visat acum o saptamana ca parintii mei ii cumparau un palton frumos surorii mele mai mari si ca eu sufeream. Aveam amandoua varsta de azi si chipul de azi, dar, in vis, sora mea avea un palton superb - si eu o invidie de toata splendoarea.

Am plecat de 20 de ani de acasa si tot cam de atunci nu cred sa-mi mai fi cumparat parintii imbracamintea. Nici surorii mele. Acum avem vietile noastre separate, cariere, copii, barbati si bugete proprii pentru haine. Mama ne mai cumpara, asa, de drag, cate-un brizbiz, asa cum si noi ii cumparam ei, tot de drag. Asa ca, visul e de o mie de ori ciudat. In ultima vreme, oamenii nici nu mai poarta paltoane. In schimb, pe vremea copilariei mele, stiam clar ca trebuie sa ai pardesiu pentru toamna si primavara, si palton pentru iarna, fiindca iernile acum 30 de ani avea nameti cat omul si opreau circulatia masinilor in toata tara. Si mai stiam si ca, in multe familii se practica acelasi ritual: fratii mai mici poarta hainele ramase de la fratii mai mari. Mai mult ca sigur ca prea multe paltoane noi n-am avut. Erau cele mai scumpe dintre hainele de copil si-atunci aproape intotdeauna le-am mostenit pe cele purtate inainte de Oana. Sigur ca sora mea nu avea nicio vina. Asa erau vremurile. Dar am inteles, inca o data, saptamana trecuta, cand m-am trezit buimaca din vis, cat de insemnati sunt anii dintai pentru copiii nostri si cum putem, cu o neglijenta, cu o  miscare grabita sa-i facem pe unii increzatori si puternici, pe altii nesiguri si ezitanti. Si cum nu ni se vindeca traumele copilariei nici pana la varstele mature. Le tinem sub control consecintele, dar, din cand in cand, macar in vis, cate-un puseu otravit ne amaraste sperantele.

Sincera sa fiu, nu cunosc nicio familie in care fratii sa nu fi suferit ca unul a fost mai laudat decat altul, ca unul a primit mai mult decat altul, ca unul a fost nevoit sa lupte mai mult decat altul. Facem adesea diferente grave intre copiii. Pe unul il dam de o mie de ori drept exemplu de cumintenie - fiindca e intr-adevar cuminte!- dar celalalt pricepe ca, orice s-ar intampla, el va fi oaia neagra a neamului. Si-si asuma rolul asta si se invata sa traiasca cu el. Timp in care dezvolta si-un dispret subversiv pentru cumintenia celui bun. Pe altul, fiindca se arata intotdeauna mai slab si mai miorlait, il ocrotim intotdeauna cu prioritate. Pe copiii mai intelepti si mai puternici ii oropsim cerandu-le sa cedeze mereu in fata fratilor mai mici, sau mai neputinciosi, sau mai lacomi, sau sa le preia ei sarcinile, sau sa dea jucaria mai frumoasa celor care au inceput sa planga primii…

Imi place sa cred ca mi-am invins neintelesurile copilariei, ca pot, acum, sa imi iubesc parintii si sora fara sa ii judec. Ca i-am iertat profund pentru greselile lor fata de mine, si ca, la randu-mi, mi-am cerut iertare din tot sufletul, si m-am straduit sa ma revansez fata de ei si sa fiu mai buna. (Cand iti ceri iertare, daca o faci din tot sufletul, trebuie sa oferi si o recompensa pentru suferinta pricinuita, altfel totul ramane la nivel de vorbe in vant… Dar asta e o alta poveste.) Dar, numai din cand in cand, in vis sau in stari de tristete sau insingurare, imi vin din urma amaraciuni pe care nu le voi vindeca niciodata. Si numai in cate-o dimineata, ma trezesc tot fetita speriata de acum o viata, complexata de hainele vechi, strivita de neputinta de-a rade la fel de usor ca si ceilalti, oropsita de hotararea de-a trece neobservata printr-o viata in care ar fi vrut sa fie in centrul atentiei, dar ii lipseste curajul…