Fetita cu ghiozdan

Micile gesturi nu trebuie neaparat scoase in evidenta pentru a li se recunoaste valoarea. Un zambet, o vorba buna, o imbratisare, o strangere de mana, atunci cand sufletul cuiva plange, fac mai mult decat  un munte de bani sau decat o mira de aur.

Sunt clipe in care, trebuie sa uitam sa ne gandim la noi…stiu ca este greu, dar ati incercat macar o singura data sa faceti asta?

Iarna trecuta am fost pe post de Mos Craciun…am intrebat o fetita de 5 ani ce-si doreste cel mai mult si mai mult pe lumea asta. Mi-a raspuns ca-si doreste un ghiodan…auzise doar ca exista asa ceva, nici macar nu vazuse unul. Cine stie cum si-l imaginase?

Mi-am dat seama ca, in varful unui deal, intr-o casuta mica, in care trebuie sa intri aplecat, intr-o casuta in care curentul electric s-a impotrivit sa intre, acolo unde traiesc 3 sufelte de copil si doua de parinti, gesturile mici insemnau enorm. Am uitat putin de mine si am incercat sa ma pun in locul lor…imi era foame, imi era frig, imi era teama de intuneric. Imi doream un ghiozdan si un brad de Craciun.

Mi-am dat seama ca uneori, suntem atat de nedrepti cu ceea ce avem si cu ceea ce ni se ofera, strambam din nas in fata multor lucruri pe care le avem si privim cu nesat si cu invidie uneori, la lucrurile celor din jur. Nu stim sa ne multumim cu putin si sa ne bucuram ca suntem sanatosi si ca traim.

Iarna trecuta am fost Mos Craciun…si m-au trecut fiori de emotii, atunci cand fetita si-a imbratisat ghizdanul si a privit contemplativ o prajitura ambalata cu care nu stia ce sa faca. Lacrimile mi-au inghetat pe fata rosie de ger, atunci cand i-am vazut parintii fetitei plangand…de fericire pentru ca Mos Craciun poposise si la ei, in casuta aceaa mica, saracacioasa, fara curent electric.

I-am imbratisat si mi-au oferit ceea ce aveau ei mai de pret: prietenia lor vesnica!

Prima intalnire,primul sarut ,prima imbratisare

Mereu tind sa mi  amintesc  cu placere  de intalnirile si intamplarile inedite din viata .Imi amintesc cu emotie si placere de “prima intalnire”cu ea ,cu acei ochii caprui ce mi au incalzit inima de cum am zarit o,acea privire calda  imi va ramane mereu imprimata in suflet.Facusem cunostinta cu ea  in urma cu cateva zile prin intermediul unei cunostinte comune.Am facut schimb de numere de telefon ,dar au trecut cateva zile de cand nu am mai auzit nimic din partea ei,incepusem sa am indoieli asupra intentiilor ei.Asta pana cand intr o dimineata m am hotarat sa o sun spunandu-i sa iasa repede in fata casei.S-a uitat pe geam ,am zarit-o ,afara ploua de zici ca se rupeau norii,dar curioasa ,agitata de spontaneitatea momentului a coborat treptele casei in graba,eu o asteptam  in fata casei cu inima tresarind de bucurie si emotie privind o de dupa un imens buchet de trandafiri rosii  .Aceasta a fost prima noastra intalnire,primul sarut si prima strangere calda de mana ,totul se intampla in ploaia calda de iunie ,doar noi doi ,o explozie de sentimente ,simtiri calde si placute completate de florile de salcam si stropii  de ploaie ce  incununau aceasta intalnire.

Din imbratisare ridic brate subtiri…

Recunosc, cu bratul meu ornat cu muschi subtiri indoit catre inima, ca n-am putut suferi sportul atat de multi ani, incat as fi putut jura ca e o meteahna care-mi va ramane pe vecie. A fost nevoie sa treaca peste mine varste, sarcini, etape de slabit si ingrasat, ani in care urcam caruciorul copiilor pe scarile blocului, ca sa-mi fie dat sa ma razgandesc. Cat timp petreci la sala de sport sau, macar la tine acasa, unduindu-ti trupul in exercitii cu folos?

Prima tentatie serioasa catre sala de sport am avut-o dupa ce am nascut, si mi-am dat seama ca urmeaza ani in care copilul va locui mai mult in brate decat in patutul lui. Si, dupa ce mi-am reprimat dorinta, fierbinte, dar inutila, de-a ma preschimba in cangurita, am inteles ca am nevoie de brate cu un minus de fragilitate…
Daca mi-ar fi cerut cineva acum 10 ani sa ridic o greutate de 10 kilograme sau apoi de 20, as fi pufnit dispretuitoare, ca o printesa mofturoasa, fluturand intrebator  manutele neputincioase: “Who, me?!!!” Si, totusi, orice mama capata puteri nebanuite atunci cand trebuie sa-si salte puiul cazut sau obosit sau intristat de prea mult plans. Pot sa-mi ridic copiii in brate, chiar daca nu mi-am pierdut aparenta fragila. Mi-am pierdut, in schimb, ispita de-a ma crede neputincioasa. Pot, vreau, reusesc tot ce-mi doresc din tot sufletul. Recunosc, forta fizica mi-am exersat-o ridicand cele mai dragi greutati de pe pamant, propriii-mi copii. Din imbratisarea lor imi ridic azi brate subtiri si puternice… Iar, intre timp, am descoperit si bucuria de a imi recontura talia in exercitii facute la sala, de-a avea picioare demne sa mai apara o vreme in pantaloni scurti, si, mai ales, placerea alunecarii in apa, rasfatul inotului dupa o zi de munca, bucuria de-a-ti spala gandurile intunecate in onduleurile bleu ale piscinei in care inot cat de des pot. Nu pot sa mint ca imi place sa fac sport, sa trag de fiare sau sa alerg in nestire. Dar inotul imi aduce atata placere, incat regret ca nu stiu numele inventatorului piscinelor ca sa-i multumesc, iar si iar, asa cum ii aduc multumire lui Edison, cand aprind veioza ca sa imi notez pe carnetel un gand de dragoste, un vers de dor sau lui Graham Bell cand primesc telefonul pe care l-am asteptat toata ziua, sau - desigur, glumesc…- domnului Gates care-a dat un bobarnac serios spre bine industriei care-mi ingaduie azi sa va scriu, si sa va indemn sa-mi raspundeti in timp ce va beti cafeaua Jacobs, ca-n fiecare dimineata…