De ce spun ca sunt fericita

Traiesc in lumea declaratiilor facute pentru ochii si urechile lumii. Iau cateodata interviuri unor domnite care imi spun ce desavarsita este viata lor, in timp ce eu incerc sa-mi amintesc cand am invatat sa ii banuiesc de minciuna pe cei care-mi spun ca sunt fericiti.

Am priceput, in timp, ca, mai ales atunci cand vorbesc cu ziaristii, oamenii, vedetele, personalitatile, personajele simt nevoia sa se arate mai bune decat sunt. Si mai fericite. Unii dintre ei o fac pentru ca le e rusine sa isi recunoasca impasurile vietii. Altii pentru ca se tem ca, o data afirmate, problemele, nelinistile, suferintele se oficializeaza. Si altii pentru ca vor sa serveasca celor din jur o imagine edulcorata, glazurata cu sclipici, care sa ii faca pe ei sa se simta mai buni decat atunci cand se privesc, singuri, in oglinda.

Din motivul acesta, eu am fost prima care si-a cenzurat declaratiile fericite si, de fapt, insasi fericirea. Mi-a luat ceva vreme sa accept sa fiu incantata de viata mea si, apoi, ceva mai multa vreme sa pot sa recunosc asta in ochii lumii. Fiindca mi s-ar fi parut ca voi fi acuzata, din start, de prefacatorie. Numai ca, mai tarziu, am inteles ca as face o mare greseala sa nu spun si altora…

Spun azi ca sunt fericita, dar nu o fac cu trufie, ca sa par mai grozava decat sunt. Vorbesc lumii cu smerenie si cu grija despre dragostea mea implinita. Si cu convingerea ca astfel dau speranta celor care au deznadajduit. Imi amintesc cu cata atentie la detalii am povestit lumii tristetile mele si cum, asa cum facem toti, am fost mereu tentata sa ma plang inainte de-a aduce laude sau multumiri. Dar eu cred ca e important sa impartasim, inainte de toate, binele pe care il traim. Sa renuntam sa dam buzna sa ne plangem atunci cand avem un necaz, in schimb, sa disparem linistiti atunci cand viata ne merge bine. Sa vorbim despre bucuriile pe care ni le da viata, ca sa dam curaj si altora sa mearga mai departe.

Eu, care am fost o viata intreaga atat de melancolica si de nelinistita, ma simt obligata sa va rog sa va urmati visele pana la capat. Pentru ca eu am astazi dovezi ca dragostea exista. Si ca fericirea exista si ea. Si atunci trebuie sa va spun, ca sa credeti ce vreti despre mine, dar neaparat  sa credeti in voi…

In ce se masoara succesul?

Mass-media catalogheaza adesea diverse personalitati numindu-le “persoane de succes” in functie de realizari dintre cele mai diverse. Unii sunt bogati, altii frumosi. Unii au luat premii peste premii, altii sunt controversati, dar foarte celebri.

In ce se masoara, de fapt, succesul? In recunoasterea celorlalti sau in implinirile inimii? Eu intalnesc mereu asa-zise femei de succes, care au masini scumpe si posete de piele fina, despre care stiu sigur ca au o viata nefericita. Ca ar schimba oricand realizarile profesiei cu izbanzi ale inimii. Dar pentru ca acestea din urma sunt mai greu de obtinut, se multumesc cu ceea ce li se ofera de drept pentru munca si talentul lor: onorurile profesionale.

Cunosc si oameni care se declara cei mai fericiti de pe pamant, care se mandresc cu dragostea si cu familia lor unita. Dar care sunt saraci si frustrati, si care se simt nedreptatiti- si pe buna dreptate- de dispretul celor care au agonisit mai mult. Sunt ei adevaratii oameni de succes, care, pana la urma, si-au gasit un drum in viata punand spiritul mai presus de nimicurile costisitoare?

Stiu artisti care incearca sa schimbe lumea prin ceea ce fac, care se revendica din stirpea celor alesi- dar care par ciudati si neadaptati. Dar ma intreb mereu, daca dintre ei vor rasari Von Gogh-ii viitorului? Daca precum pictorul olandez care n-a vandut decat un tablou in timpul vietii se vor dovedi a fi miracolele generatiei urmatoare, iar noi ne vom cai amarnic de lipsa noastra de viziune?

Eu, una, desi am avut momente de profunda implinire, nu as putea sa spun ca am simtit vreodata, pe deplin,  gustul succesului. Nu m-am simtit incununata de merite marete nici cand, copila fiind, luam premii la scoala. Nici cand am ajuns cunoscuta. Nici cand am fost fericita. Premiile nu mi-au tinut de familie calda, iar recunoasterea profesionala nu mi-a tinut catusi de putin loc de dragoste. Apoi, cand a venit, dragostea, oricat de mare ar fi fost, nu mi-a dat dreptul sa uit ca, daca as fi trait intr-o alta tara, as fi fost putred de bogata.

M-am leganat mereu intre nemultumiri si am vrut mai mult, am cerut mai mult, convinsa fiind ca am gasit, astfel, cheia succesului. Dar nu am avut curajul niciodata sa iau cheia si sa incerc sa descui poarta catre ceea ce se cheama adevaratul succes: bogatia inimii si a spiritului, imbinata cu aceea a contului, bucuria de a trai in fiecare zi pentru tine si ai tai, dar si pentru valorile omenirii, frumusetea gandului si a trupului, fericirea ta si a celor pe care ii iubesti…