De cine ne indragostim

Am vazut de curand filmul “Buna! Ce faci?”. Scenariul e absolut fermecator. Povestea, insa, daca o indesi intr-un rezumat sec, pare neverosimila. Cu toate acestea, filmul o face sa para extrem de posibila, pentru fiecare dintre noi.

Un barbat si o femeie, casatoriti de o viata, par prizonieri ai casniciei lor ostenite. Din afara cuplului lor vin tot felul de ispite, carora ei le rezista din stoicism, din fidelitate, din oboseala, din teama. Numai uneia dintre tentatii nu-i pot tine piept si se indragostesc: se intalnesc pe internet, chiar ei, sub forma a doi anonimi ce par facuti unul pentru altul.

Nu va dezvalui deznodamantul, gandindu-ma ca, daca nu ati vazut filmul, va va face mare placere sa-l urmariti pana la sfarsit. Dar impartasesc gandul meu, regasit in scenariul Liei Bugnar, scris pentru filmul lui Alexandru Maftei, legat de cum, de cine ne indragostim…

E poate mai lesne sa cadem in mrejele unei povesti de dragoste cladite in spatiul virtual, fiindca asta ne ingaduie sa ne aruncam in iubire fara inhibitii, fara retineri, fara complexe. Nici varsta nu ne stanjeneste pe internet, nici kilogramele in plus, nici ridurile, nici garderoba iesita de multisor din moda. Cand ne aruncam in apele virtualului suntem toti inotatori tineri, frumosi, curajosi, numai buni sa ne indragostim cu suflete proaspete, fara cicatrice. Si cred, de asemenea, ca e mai usor si mai trainic sa ne indragostim de cineva care are cat mai multe lucruri in comun cu noi. De un prieten sau de un coleg de breasla. De cineva care stie aceleasi lucruri cu noi si care a trait prin aceleasi locuri. De un vecin de casa, de cultura sau de vis. De cineva care ne poate intelege tristetile, temerile, ezitarile, bucuriile.

M-as putea indragosti de sotul meu, inca si inca o data, daca l-as intalni din nou, sub nume si chipuri straine. Si poate ca m-as putea indragosti inca o data de toti barbatii de care, in trecut, m-am indragostit, inainte sa-l fi cunoscut pe el, cel ale carui brate imi sunt astazi liman si refugiu.

Buna! Ce faci?, l-as intreba, simplu, pe cel al carui nume adevarat nu l-as sti, dar ale carui cuvinte mi-ar aminti, splendid si tulburator, de toti barbatii pe care i-am gazduit in inima mea, peste timp…

De cine te-ai indragosti, daca ti-ar fi data din nou sansa, minunea, norocul unei noi iubiri?

E mai usor cand nu iubesti?

Uneori mi se pare greu sa impac convietuirea de fiecare zi cu dragostea mare pe care o port barbatului langa care traiesc. Simt adesea ca e un conflict intre pornirile mele de indragostita si obligatiile de sotie, de colega, de mama.

Ma incurca, de multe ori, dragostea mea vie, intensa, vigilenta, acaparatoare. Stiu sigur ca mi-ar fi mai simplu sa duc la bun sfarsit toate obligatiile de partenera de viata, de cuplu, de familie, daca as fi mai indiferenta. Sau macar mai asezata in sentimentele mele. Mai impacata. Mai sigura. Pentru ca ma trezesc adesea ca dragostea doare, ca iubirea mea are tentacule si o mie de ochi banuitori, ca orice adiere de interes dinspre sau catre o alta femeie imi taie respiratia. Ca orice secunda fara el imi trece in van. Ca nu mai exista frumusete pe lume daca nu o pot vedea si ochii lui in acelasi timp cu mine. Ca toate bucuriile mele trebuie sa fie impartasite, altfel se preschimba in motive de prabusire. Si atunci imi spun ca e cu mult mai usor cand nu iubesti. Cand ti-ai ales un partener din alte motive decat o dragoste mare si cand liantul cuplului e camaraderia. Sau respectul. Sau interesele comune.

Care este drumul catre seninatate si catre o relatie de lunga durata? Sa domolesti flacara indragostirii, sa te potolesti, sa te asezi, sa stingi, sa uiti? Sau sa arzi pana la capat intr-o iubire care doare si sa veghezi mai intai asupra patimii si apoi asupra rosturilor de fiecare zi?

Privesc in jurul meu si vad nenumarate cupluri plictisite. Care merg alaturi din inertie, din oboseala, din neputinta de a o lua de la capat. Si vad si oameni care, desi se iubesc, nu pot duce relatia la bun si fericit sfarsit. Care se devoreaza unul pe celalalt si apoi raman singuri, pentru ca altfel nu pot supravietui. Si ma intreb cum e mai usor. Cum e mai bine. Cum e mai corect. Cum e mai frumos. Cand iubesti? Cand doar traiesti?

Cum sa-ti amintesti de dragoste

Atunci cand mi se intampla sa ma indoiesc de dragostea mea, atunci cand mi se pare ca am toate drepturile din lume sa asez sub semnul intrebarii constructia miraculoasa a iubirii mele, imi rezerv un ragaz in care sa-mi amintesc cum a fost cand m-am indragostit.

Cand mi se arata greu drumul inainte in dragostea mea - pentru ca, uneori, imi e greu, recunosc -, fac acelasi exercitiu menit sa imi vindece nelinistile: imi amintesc de zilele in care m-am indragostit. Imi dau dreptul, imi dau sansa sa imi aduc aminte cum umblam pe strazi, beata de lumina si de soare, uluita ca lumea intreaga s-a rasturnat si s-a facut de o mie de ori mai frumoasa. Ma oblig sa retraiesc starea aceea ciudata de visare si de melancolie, sa simt din nou intreaga frumusete a lumii ca pe o povara atunci cand n-o privesc in aceeasi clipa cu el. Ma refugiez din nou in lumea in care toate simturile mele se asaza la panda in asteptarea pasilor lui, in care uit de foame si de sete, in care nu dorm decat ca sa-l visez, in care nu ma trezesc decat ca sa-l astept, din nou…

Cand mi se pare greu sa ma lupt cu ranile si poverile trecutului nostru, imi amintesc cum, inainte de a ne lamuri unul altuia intelesurile si rosturile, as fi fost in stare sa schimb o eternitate petrecuta fara el pentru o singura secunda de dragoste impartasita. Imi amintesc ca as fi dat un an din viata pentru o imbratisare si as fi lasat toate raurile lumii sa sece, fiindca numai sarutul lui mi-ar fi putut ostoi setea.

Si-apoi mi-e mai usor sa merg inainte. Pentru ca inteleg ca, daca ar fi sa o iau din nou de la capat, n-as ezita nicio secunda sa-mi aleg aceeasi dragoste. Pentru ca pricep ca o mare iubire nu merita sa fie manjita de ezitari marunte. Pentru ca imi amintesc cat de mult il iubesc, chiar si atunci cand mi-e greu sa inaintez printre umbre.

foto: Paul Buciuta/artista/Tango

Femeile se indragostesc

Barbatii cauta aventuri, iar femeile, mari iubiri. Ele se indragostesc nebuneste, iar ei capata un pic de adrenalina in plus, ca sa se simta mai voinici.

Am ras cand am citit intr-o revista urmatoarele date statistice: “Doua milioane de cupluri s-au indragostit pe internet. Patru milioane de cupluri s-au despartit din cauza relatiilor de pe internet”. Apoi n-am mai ras. Dimpotriva. Intr-o seara, tinand de mana o prietena draga, am plans cu lacrimi lungi, inodate peste inima. Am plans de durerea iluziei ei spulberate si de durerea propriilor mele amintiri.

Tot mai des aflu despre barbati care, ca sa-si indure mai usor frustrarile casniciei, pornesc la agatat pe internet. Ca sa fiu cinstita, chiar cunosc doi domni, aparent foarte bine, care au facut in sportul asta performante demne de olimpiada lipsei de scrupule. Unul practica in continuare exercitiul amorului virtual. Celalalt, care era dotat cu un plus de sensibilitate, s-a lasat. Pentru ca, pana la urma, dupa vreo doi ani de amantlacuri pe net, a cazut in propria lui capcana si s-a indragostit de-adevaratelea.

Practica e aceeasi de fiecare data. Ei scriu lucruri fabuloase unor femei sensibile si delicate, insetate de iubire. Ele se indragostesc pe viata si pe moarte. Ei, dupa ce si-au exersat farmecul si au mai primit inca o dovada ca sex-appeal-ul lor e intreg si valabil, bat urgent in retragere, fie ca intalnirea a ramas la nivel virtual, fie ca s-a consumat si in plan pur material. In urma lor raman iluzii sfaramate, cate-o inima zdrobita, cate-o femeie care plange, pentru ca investise, ca naroada, toate sperantele ei intr-o relatie care s-a dovedit a fi o pacaleala.

Femeile nu cauta aventuri de o noapte, ci iubiri de o viata. Ele navigheaza pe net cu speranta ca isi acorda, astfel, o sansa in plus ca sa-si gaseasca sufletul-pereche. Cei mai multi dintre barbatii porniti pe aceleasi ape nesfarsite vor, de obicei, altceva. De obicei, adrenalina. Ameteala indragostirii nepericuloase. Bungee-jumping cu inima cate unei fiinte care nu are nicio vina, in afara naivitatii. Un motiv in plus sa se simta virili, chiar daca mariajul lor e searbad si naclait de conventii.

Practicantii agatatului pe internet sunt, cu totii, inteligenti si culti. Nu poti sa ametesti pe cineva, doar din cuvinte, decat atunci cand stii  sa le manuiesti cu maiestrie, cand esti in stare sa jonglezi cu ideile, sa fii indeajuns de cult ca sa poti apela la citatele potrivite in momentele cele  mai prielnice. Dar asta nu-i impiedica sa fie absolut insensibili cand se pune problema ca ar face vreun rau cuiva. Ei se simt impacati si in fata partenerelor oficiale pe care, chipurile, nu le insala- desi mintile lor sunt demult plecate pe araturi-, si in fata celor intalnite in lumea virtuala, carora nu le promit nimic precis, iar apoi, cand afla despre suferinta pe care au provocat-o, ridica din umeri si spun, cu mare convingere, ca ei n-au vrut sa faca decat bine, ca n-au intentionat decat sa aduca putina alinare unor inimi insingurate.

Dar eu cred ca si cei care joaca rolul nestiutorilor au aflat si ei, cumva, ca femeile se indragostesc de-adevaratelea. Ca nu e corect sa te joci cu inima cuiva, si ca o tradare  ramane o tradare, indiferent daca s-a ajuns la nivel de epiderma sau s-a ramas in zona inefabila a neatingerii. Doar ca se prefac a nu sti, ca sa nu-si strice jocul. Pana intr-o zi, in care se vor da legi care sa-i pedepseasca pe cei care se joaca de-a iubirea si de fapt nu cred in ea. Pana intr-o zi, in care hotii de suflete nevinovate vor ajunge la inchisoare, pe baza unor legi ale bunului simt, ale bunei credinte.