La cine vine Mos Craciun?

La copiii cuminti. La oamenii buni. La cei care se roaga. La cei care iubesc. La cei care au facut fapte bune. La cei care au bani multi. La cei care viseaza mult.

Am trait ani in care am fost convinsa ca, o data cu inocenta, am pierdut si dreptul de-a il astepta pe Mos Craciun. Am avut zile de Craciun pe care m-am straduit sa le fac sa treaca drept zile obisnuite. Dar acum cred ca mi-am recastigat dreptul la sarbatori cu fast si cu lumina. O data cu dragostea, ma incumet sa imi revendic dreptul la fericire.

Ma intorc acasa in ziua de Craciun, aducand cu mine o fetita frumoasa ca dragostea mea. Puiul meu nascut in urma cu trei zile e darul cel mai drag pentru mine si pentru cei pe care ii iubesc. Si sunt uimita de faptul ca, exact in urma cu un an, daca m-ar fi intrebat cineva ce-mi doresc pentru anul care vine, n-as fi indraznit, in niciun caz, sa merg cu gandul atat de departe. Si, totusi, la un moment dat, ca prin minune, mi-am dat seama ca am dreptul sa cer mai mult de la viata. Ca trebuie sa vreau mai mult si sa astept intamplari mai de pret. Si abia acum, in zi de mare sarbatoare a calendarului si a inimii mele, inteleg ca Mos Craciun vine si la cine are curajul sa il cheme cu indrazneala in glas. Mos Craciun vine la cei care il merita, dar si la cei care au curajul sa se scuture de deznadejde si sa isi innobileze sperantele. Mie asa mi s-a intamplat.

La multi ani, tuturor! Sa aveti zi luminata si cu liniste in suflet. Sa va miroasa casa a brad si sufletul a dragoste implinita. Craciun fericit!

Cine se tachineaza…

Se spune ca aceia care se iubesc se tachineaza si poate ca si reciproca e valabila. Sau poate ca nu. Cei care se tachineaza se iubesc? Sau, de fapt, nu se pot suferi?

Invat in fiecare zi din experienta copiilor mei. Se pare ca, in viata, facem slalom printre etape in care invatam sa ne exprimam iubirea fara rezerve si ani in care nu facem altceva decat sa o disimulam cat mai bine.

Victor, baietelul meu mic, nu se sfieste sa se indragosteasca de fetitele de la gradinita. Imi spune cu glascior firesc si ca nu intelege de ce trebuie sa iubeasca numai una cand lui ii plac la nebunie trei deodata, pentru ca sunt deopotriva dragute si dulci. In schimb, Ilona, deja scolarita in cel de-al doilea an, strabate etapa in care niciun baiat nu-i e pe plac. Colegii de clasa, cu cat sunt mai draguti, mai dezghetati, mai atractivi, cu atat ii par, cel putin in declaratii, mai nesuferiti. Cu atat e mai predispusa sa le vorbeasca pe ton artagos sau sa-i ia peste picior cu fiece ocazie.

Stiu sigur ca vor veni anii preadolescentei, in care dragostea tasneste prin toti porii, iar atunci copiii de azi vor reinvata sa se indragosteasca fara ascunzisuri. Sa aseze ce simt in versuri sau in cantece naive, sa scrie biletele si scrisori de amor. Dupa care vor trai anii primelor incertitudini, ai marilor dezamagiri. Si, din nou, vor deprinde gustul amar al fricii de a spune ce simt, ascunzandu-si bataile inimii sub glume intepatoare.

Abia dupa suisuri si coborasuri ale curajului si ale indraznelii, dupa nadejdi si deznadejdi ale iubirii, vor invata ca dragostea nu poate fi ascunsa sub masti care sa te apere, la nevoie, de ridicol. Ca, de fapt, nu exista nicio urma de ridicol in iubirile adevarate, chiar si atunci cand sunt neimpartasite. Si ca a tachina pe cineva e doar o forma superficiala de a-i arata ca-ti pasa, dar… De aici pana la a iubi e cale lunga, sa ne-ajunga…