Pana la ce varsta?

In jurul meu aud adesea oameni care se uimesc de iubirile intalnite la 40 de ani. Care se crucesc afland de cele gasite la 50 de  ani. Care nu cred ca poti sa iti gasesti jumatatea de suflet la 60, sau la 70, sau la 80 de ani…

Insa povestea de iubire si asteptare din Dragostea in vremea holerei nu este doar o nascocire livresca. Exista si in viata adevarata, aceea asezata in fapte, nu doar in cuvinte, povesti de iubire care au tinut o viata intreaga. Sunt pretutindeni pe pamant femei care si-au asteptat pana la moarte sotul plecat pe front si altele care, dupa ce s-au indragostit in adolescenta, nu si-au mai putut lua gandul de la dragostea dintai. Exista barbati care au avut rabdare ca aleasa inimii lor sa se intoarca la ei. Si exista si oameni care au cunoscut mai multe iubiri trecatoare, insa, candva, in a doua parte a vietii, si-au aflat refugiul inimii pentru eternitate.

Pana la ce varsta se indragostesc oamenii? Exista un liman dincolo de care inima imbatraneste cu adevarat? Sau puterea de a ne indragosti ne este data pentru totdeauna, fara teama de riduri, fara spaima de moarte?

Eu cred ca exista o sansa pentru fiecare dintre cei care nu si-au gasit jumatatea si ca sansa asta nu tine cont de varste. Cred ca inima se poate imblanzi si innobila, prin iubire, la orice varsta. Si mai cred ca unii au noroc sa isi intalneasca marea dragoste de la primul sarut al adolescentei, iar altii sunt nevoiti sa o caute toata viata. Si sa o gaseasca mai tarziu. Insa nu prea tarziu. Pentru marile iubiri nu exista prea tarziu.

Postul Craciunului

M-am hotarat sa tin post dintr-o data, cand prietena mea Roxana mi-a amintit cat de bine e sa respecti datinile crestine. M-am hotarat abrupt, iar apoi am spus celor din jur, ca sa fiu sigura ca nu-mi mai pot lua promisiunea inapoi.

Nu stiu daca obiceiul de a posti e privit, in zilele noastre, cu respect sau cu dispret. Am vazut multi oameni stanjeniti sa-si marturiseasca stradania de-a urma un obicei vetust si am auzit destui chicotind pe la spate pe seama celor care incearca sa-si spele pacatele odata cu toxinele din organism. Stiu sigur ca eu insami, acum cativa ani, cand tineam post in fiecare zi de miercuri si de vineri, daca eram in medii prea imbibate de fite si fumuri, evitam sa dau explicatia adevarata a faptului ca evit sa mananc produse animale. Stiam deja ca, daca ma declar vegetariana voi fi privita ca o duduie emancipata, moderna, preocupata de silueta, pe cand, daca spun ca postesc, s-ar putea sa par habotnica de-a dreptul.

De cand am ramas insarcinata cu fetita cea mica, nu am mai tinut nicio zi de post. In timpul sarcinii stiam ca femeile nu trebuie sa se abtina de la nimic, iar apoi, dupa ce am nascut, mi-am gasit tot felul de motive serioase, mai intai, apoi de pretexte, si nu am revenit la obiceiul meu de mai inainte.

Ma intorc acum, spasita, smerita, la straduinta mea de odinioara si incerc sa fiu mai buna printr-o renuntare. Vreau sa-mi reexersez limitele printr-o tentatia de eradicare a propriei mele lacomii. Umplu frigiderul cu salate si-mi umplu inima cu ganduri bune. Tin postul Craciunului, si, fara sa-mi pese daca voi fi bine sau rau vazuta, merg mai departe pe drumul care ma conduce in miezul iernii si al bucuriei. Credinta mea miroase a fulg de zapada si a mere coapte. Inima mea e mai usoara si mai usoare-mi sunt si visele acum, cand pregatirea mea pentru sarbatoare a inceput, iata, cu cateva saptamani mai inainte decat a celor care nu tin post.

Cea mai frumoasa parte

Daca intrebi pe cineva care este cea mai frumoasa parte a corpului sau, cu foarte putine exceptii, persoana intrebata se va fastaci, fara sa stie prea bine sa raspunda sau jenandu-se sa se laude cu acea bucata de trup de care, in sinea lui, e foarte multumit.

Femeile, de multe ori, se mandresc cu picioarele lor sau cu forma sanilor sau a umerilor, dar, la o asemenea intrebare, cele mai multe raspund mentionand drept embleme ale frumusetii lor ochii sau buzele.

Intr-unul dintre interviurile facute pentru Marea Dragoste, colega mea Corina Stoica a intrebat-o pe Andreea Marin Banica despre cea mai frumoasa parte a corpului ei, iar Andreea a dat un raspuns incredibil de original si emotionant. “Cea mai frumoasa parte a corpului meu este, probabil, inima”, a spus vedeta Surprizelor de odinioara, desi ea e o femeie frumoasa, care s-ar putea lauda din cap pana-n picioare.

Eu, insa, atunci cand am primit aceeasi intrebare, am dat din colt in colt si mi-a fost greu sa aleg ceva. Ce-ti place cel mai mult la infatisarea ta?- mi s-a parut o interogatie un pic indiscreta si un pic ametitoare, asa ca am raspuns si eu un pic metaforic, un pic ocolitor. “Imi plac mainile mele, pentru ca sunt cele cu care scriu si cu care imi mangai copiii si iubitul. De aceea le ingrijesc, rasfatandu-le in creme si ascunzandu-le in manusi fine, de piele…” Daca insa as ramane singura in fata oglinzii, m-as trezi ca mai mult stiu sa ma critic, decat sa ma laud.

Care este cea mai frumoasa parte a corpului tau?, indraznesc sa va intreb, pe fiecare, cu sfiala si cu rugamintea de a imi da un raspuns din care sa invatam mai multe despre noi insine.

De cine ne indragostim

Am vazut de curand filmul “Buna! Ce faci?”. Scenariul e absolut fermecator. Povestea, insa, daca o indesi intr-un rezumat sec, pare neverosimila. Cu toate acestea, filmul o face sa para extrem de posibila, pentru fiecare dintre noi.

Un barbat si o femeie, casatoriti de o viata, par prizonieri ai casniciei lor ostenite. Din afara cuplului lor vin tot felul de ispite, carora ei le rezista din stoicism, din fidelitate, din oboseala, din teama. Numai uneia dintre tentatii nu-i pot tine piept si se indragostesc: se intalnesc pe internet, chiar ei, sub forma a doi anonimi ce par facuti unul pentru altul.

Nu va dezvalui deznodamantul, gandindu-ma ca, daca nu ati vazut filmul, va va face mare placere sa-l urmariti pana la sfarsit. Dar impartasesc gandul meu, regasit in scenariul Liei Bugnar, scris pentru filmul lui Alexandru Maftei, legat de cum, de cine ne indragostim…

E poate mai lesne sa cadem in mrejele unei povesti de dragoste cladite in spatiul virtual, fiindca asta ne ingaduie sa ne aruncam in iubire fara inhibitii, fara retineri, fara complexe. Nici varsta nu ne stanjeneste pe internet, nici kilogramele in plus, nici ridurile, nici garderoba iesita de multisor din moda. Cand ne aruncam in apele virtualului suntem toti inotatori tineri, frumosi, curajosi, numai buni sa ne indragostim cu suflete proaspete, fara cicatrice. Si cred, de asemenea, ca e mai usor si mai trainic sa ne indragostim de cineva care are cat mai multe lucruri in comun cu noi. De un prieten sau de un coleg de breasla. De cineva care stie aceleasi lucruri cu noi si care a trait prin aceleasi locuri. De un vecin de casa, de cultura sau de vis. De cineva care ne poate intelege tristetile, temerile, ezitarile, bucuriile.

M-as putea indragosti de sotul meu, inca si inca o data, daca l-as intalni din nou, sub nume si chipuri straine. Si poate ca m-as putea indragosti inca o data de toti barbatii de care, in trecut, m-am indragostit, inainte sa-l fi cunoscut pe el, cel ale carui brate imi sunt astazi liman si refugiu.

Buna! Ce faci?, l-as intreba, simplu, pe cel al carui nume adevarat nu l-as sti, dar ale carui cuvinte mi-ar aminti, splendid si tulburator, de toti barbatii pe care i-am gazduit in inima mea, peste timp…

De cine te-ai indragosti, daca ti-ar fi data din nou sansa, minunea, norocul unei noi iubiri?

Prea tineri, prea batrani

Ne imaginam ca fiii si fiicele noastre sunt prea mici sau prea tineri pentru a iubi. Si ni se pare ca, obligatoriu, parintii ne sunt prea batrani pentru a mai avea dreptul sa se indragosteasca din nou.

Dar, de fapt, inima nu bate niciodata in functie de conventii. Si nu creste si nu imbatraneste in ritmul in care ne imaginam noi.

Cei mai multi dintre noi ne amintim de primele iubiri traite la gradinita. Un coleg cu fundita rosie la gat, cum purtam cu totii odinioara. O colega cu codite prinse cu pampoane albe. O prima bataie a inimii mai ciudata, mai adanca, mai demna de aducere aminte. O atingere de maini electrizanta, altfel decat cele facute in joaca… Si, de multe ori, cate o prima nedumerire sau cate o prima tradare.

Baietelul meu si-a trait deja prima iubire si prima deznadejde indragostindu-se de o colega de-a lui de grupa. O fetita cuminte si blonda, delicata si firava, pe care toti baietetii voiau sa o ocroteasca. O fetita dulce, care, insa, atunci cand el i-a daruit un desen facut din iubire, si-a gasit indeajuns de multa rautate ca sa il rupa in bucati, chiar in fata lui. Nadajduiesc ca fiul meu va uita curand ca astfel s-a sfarsit prima lui poveste de iubire si ca-si va renova sperantele pentru a pasi cu incredere, cu optimism, intr-o alta indragostire la fel de naiva, la fel de pura, la fel de frumoasa. Iar mamei mele, care se simte prea batrana pentru a se mai indragosti vreodata, ii povestesc mereu despre Nina Cassian, femeia-zeita care s-a indragostit mortal la 80 de ani si, din dragoste, din mare dragoste, s-a recasatorit a treia oara.

Nu suntem niciodata nici prea tineri, nici prea batrani pentru a simti fiorii iubirii. Suntem, poate, prea inocenti ca s-o putem intelege, sau prea obositi ca s-o mai vrem. Dar inima noastra nu uita nicicand sa iubeasca, pentru ca a stiut asta dintotdeauna, de dinaintea celui mai razvratit gand al nostru.

Daruri speciale

A darui inseamna a iubi.

Ma refer la iubirea aceea de bunavointa, dezinteresata, fara a astepta ceva in schimb. In acest context imi place sa daruiesc lucruri de pret: o particica din inima mea celor ce au nevoie de sprijin.

Arta de a darui

Sunt putine persoane care sa nu se bucure cand primesc un cadou.

Din copilarie, ne bucuram de cadourile primite, jucarii, hainute , apoi pe masura ce crestem, cadourile incep sa varieze .

Incet ne deprindem cu dorinta de a oferi noi cadouri. Nu este minunat sa privesti fata luminoasa a celui ce primeste ceva de la tine ?

In timp ne obisnuim sa oferim acele mici atentii atat celor dragi cat si celor care merita, atat de zile onomastice, de sarbatori si chiar ocazional.

In timp , cadourile au devenit o necesitate. Ideea de a oferi un cadou, a inceput sa devina o rutina, o obligatie, din pacate.

Important este ca sa oferim un cadou din inima, din suflet pentru cei care sunt alaturi de noi, suntem prieteni, chiar daca in schimb vom primi doar un zambet sau un suras. Tot ceea ce facem, trebuie facut din inima ! Din dragoste, din tot sufletul, nu din obligatie !

Unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care le putem oferi, sunt un zambet, un compliment pentru cei de langa noi !

Daca nu poti oferi cadouri, ofera clipe placute, daca nu poti oferi o floare, ofera o plimbare in padurea plina de flori !

Indiferent ce oferim, trebuie sa fie din placere !

Verbul “a darui”

Nu stiu cum sa spun, dar când aud verbul “a darui” nu-mi vine în minte decât mulțumirea pe care o am in suflet cand vad  zâmbetul sincer al persoanei dragi care primeste ceva ,indiferent ce, din partea mea.Foarte mult ma bucura si cand cineva imi ofera mie un dar,oricat de mic ar fi,pentru ca ma gândesc că cel care face acest lucru, s-a gandit la mine, macar pret de  câteva minute, gandindu-se ce mi-ar bucura sufletul la maxim.Nu stiu la altii cum sunt,dar mie una, îmi place tare mult să primesc dar și mult mai mult să daruiesc. Iubesc momentul când persoana căreia îi fac un dar din suflet este luata prin surprindere si recunosc ca si mie imi place foarte mult sa am surprize de genul acesta.Ceea ce daruiesti este de fapt respectul fata de celalalt.. printr-un mic dar ii arati ca are insemnatate pentru tine,ca ocupa un loc special in “spatiul” tau,ceea ce daruiesti din inima,oricat de neinsemnat ar fi lucrul acela,este un dar totusi!Asadar, trebuie daruit si primit cu sufletul curat si deschis!

La ce bun sa iubesti…

Nu cred ca merita sa fie admise in categoria iubirilor povestile in care numai unul isi daruieste inima, iar celalalt ramane, de buna voie si nesilit de nimeni, un strain.

La ce bun sa iubesti, daca nu esti iubit? Ce rost are sa iti dedici toate gandurile, toate simtirile, toate emotiile unei fiinte careia nu-i pasa ca a devenit rostul vietii tale? Ce sens are sa te amagesti spunandu-ti ca nu astepti nimic in schimbul sentimentelor tale, cand stim cu totii ca marele rost al dragostei este sa adune doua suflete intr-unul singur?

Intreb, insa stiu ca intrebarile mele au luciditatea rece pe care ne-o permitem abia atunci cand stam in puful unei iubiri complete, generoase, indestulatoare. Intreb, pentru ca eu am gasit raspunsuri limpezi si vreau sa le fac auzite, dar nu pot sa uit pe de-a-ntregul erele lungi de singuratate in care nu as fi avut curajul sa duc nici pana la jumatate indrazneala unui asemenea gand.

E lumea plina de oameni indragostiti de cate o umbra, de cate un vis. Sunt inimile prea multora dintre noi imbatate de iubiri care nu vor exista niciodata. Traim pe o planeta a insingurarii unde, cateodata, e mai bine, parca, sa inventezi un pretext de viata, decat sa nu mai crezi in nimic. Insa eu stiu, acum, ca nu merita sa iubesti, daca nu esti iubit. Ca singurele iubiri adevarate sunt acelea in care doi oameni isi schimba viata, dandu-si, redandu-si unul altuia rost nou, demnitate intreaga. Si stiu ca doar pentru iubirile intregi merita sa luptam. Dar am aflat asta dupa ce, o viata intreaga, am vanat himere si mi-am insangerat inima in hatisuri ale iluziilor. Am aflat prea tarziu.

Rusinea de a fi de 10

In epoca studentiei mele, mai ales in anii de dupa revolutie, cea mai mare parte dintre tinerii poftitori de licenta considerau ca e, totusi, o rusine sa iei note de 10. Boem era sa o tii tot intr-un 5 si sa participi la cat mai multe betii.

Tartorii nu erau neaparat filologii, ci cred ca mai degraba colegii din aripile vecine ale Universitatii, geologii sau matematicienii, care se mandreau peste masura cu puterea lor de a absorbi multe beri si, deopotriva, multe materii intr-o singura noapte de trezie. Dar nu conteaza exact de unde pornise molima dispretului fata de cei care invatau bine. “Sunt tocilari”, ii catalogau pe cei cu carnetul de note plin de cifre mari si numere rotunde, iar eroii grupului erau cei care izbuteau sa aiba macar cate o restanta in toamna.

Eu am ajuns sa dau un examen in sesiunea de toamna, o singura data, atunci cand mi-am dorit cu tot dinadinsul sa obtin o marire de nota. Luasem un 7 la psihologie si, pentru ca era una dintre materiile care ma pasionau, m-am indarjit sa invat mai mult si sa vreau o nota mai demna. In vreme ce colegi de-ai mei care ma priveau de sus isi mareau notele de la 4 la 5, eu m-am asezat frumos - si ridicol - intr-o banca, sperand sa schimb saptele in zece. Si asa s-a intamplat.

Am discutat de curand cu un fost coleg de universitate si m-am surprins aparand cu prea multa indarjire cauza studentilor de 10. Vorbind, cu ton ridicat, mi-am dat seama ca nu m-am vindecat nici acum de rusinea de a fi invatat bine. Si mi-a parut rau, intelegand ca nu am fost in stare sa ma impac cu mine insami nici macar peste ani.

Am fost un copil bun si cuminte si am iubit cartile mai presus de viata mea. Visam sa ma casatoresc virgina, in ani in care colege de-ale mele faceau deja al doilea avort, iar notele de zece, pe care nu le capatam usor,  imi aduceau fericirea profunda si stabila pe care mi-au dat-o dintotdeauna faptele intreprinse cu temeinicie. Iar daca nu as fi luat, accidental, nota 9 la examenul de licenta, as fi terminat sefa de promotie si as fi ajuns, probabil, motiv de vesnica hlizeala pentru unii dintre colegii mei.

Acum, privind in urma, n-as vrea sa schimb nimic in felul meu de a fi. Poate doar, daca as putea rasturna calendarele, m-as stradui si mai mult sa pretuiesc timpul in numele invataturii si al descoperirilor academice. Insa imi amintesc perfect, banuind ca e la fel si astazi prin scoli, de stanjeneala pe care ti-o dau privirile chiondorase pe care le capeti cand ai prea multe note de 10. Si, intr-un gest reflex, ascund la spate carnetul meu de note, cu aceeasi mana inmuiata de tremur pe care o apas adesea pe inima mea indaratnica. Inima mea atat de rusinata de fericire, incat alege, adesea, cu buna stiinta, sfasierea.

Pagina urmatoare »