Rusinea de a fi de 10

In epoca studentiei mele, mai ales in anii de dupa revolutie, cea mai mare parte dintre tinerii poftitori de licenta considerau ca e, totusi, o rusine sa iei note de 10. Boem era sa o tii tot intr-un 5 si sa participi la cat mai multe betii.

Tartorii nu erau neaparat filologii, ci cred ca mai degraba colegii din aripile vecine ale Universitatii, geologii sau matematicienii, care se mandreau peste masura cu puterea lor de a absorbi multe beri si, deopotriva, multe materii intr-o singura noapte de trezie. Dar nu conteaza exact de unde pornise molima dispretului fata de cei care invatau bine. “Sunt tocilari”, ii catalogau pe cei cu carnetul de note plin de cifre mari si numere rotunde, iar eroii grupului erau cei care izbuteau sa aiba macar cate o restanta in toamna.

Eu am ajuns sa dau un examen in sesiunea de toamna, o singura data, atunci cand mi-am dorit cu tot dinadinsul sa obtin o marire de nota. Luasem un 7 la psihologie si, pentru ca era una dintre materiile care ma pasionau, m-am indarjit sa invat mai mult si sa vreau o nota mai demna. In vreme ce colegi de-ai mei care ma priveau de sus isi mareau notele de la 4 la 5, eu m-am asezat frumos – si ridicol – intr-o banca, sperand sa schimb saptele in zece. Si asa s-a intamplat.

Am discutat de curand cu un fost coleg de universitate si m-am surprins aparand cu prea multa indarjire cauza studentilor de 10. Vorbind, cu ton ridicat, mi-am dat seama ca nu m-am vindecat nici acum de rusinea de a fi invatat bine. Si mi-a parut rau, intelegand ca nu am fost in stare sa ma impac cu mine insami nici macar peste ani.

Am fost un copil bun si cuminte si am iubit cartile mai presus de viata mea. Visam sa ma casatoresc virgina, in ani in care colege de-ale mele faceau deja al doilea avort, iar notele de zece, pe care nu le capatam usor,  imi aduceau fericirea profunda si stabila pe care mi-au dat-o dintotdeauna faptele intreprinse cu temeinicie. Iar daca nu as fi luat, accidental, nota 9 la examenul de licenta, as fi terminat sefa de promotie si as fi ajuns, probabil, motiv de vesnica hlizeala pentru unii dintre colegii mei.

Acum, privind in urma, n-as vrea sa schimb nimic in felul meu de a fi. Poate doar, daca as putea rasturna calendarele, m-as stradui si mai mult sa pretuiesc timpul in numele invataturii si al descoperirilor academice. Insa imi amintesc perfect, banuind ca e la fel si astazi prin scoli, de stanjeneala pe care ti-o dau privirile chiondorase pe care le capeti cand ai prea multe note de 10. Si, intr-un gest reflex, ascund la spate carnetul meu de note, cu aceeasi mana inmuiata de tremur pe care o apas adesea pe inima mea indaratnica. Inima mea atat de rusinata de fericire, incat alege, adesea, cu buna stiinta, sfasierea.

O fraza memorabila

Rezonam in primul rand la lucrurile care au legatura cu noi. Ne impresioneaza filmele si cartile in care ne regasim, cautam in arta si in povestile din jurul nostru solutii pentru propriile noastre dileme.

De-a lungul vietii, am intalnit, fiecare dintre noi, macar o fraza, un gand, o reflectie care ne-a deschis noi orizonturi. Cineva, un cineva stralucitor, genial,  - sau doar mai destept, mai lucid sau mai talentat decat noi in puterea sa de a se exprima – a asezat in cuvinte o idee care s-a potrivit manusa pe intregul nostru fel de a fi.

Eu am cateva fraze pe care le pot aseza ca motto al intregii mele existente si am cateva sintagme a caror desavarsire imi este emblema. Mi-am asezat blogul marilor mele marturisiri sub vorbele lui Octavian Paler: “Ceilalti lupi m-ar sfasia daca ar sti ca urletul meu e in realitate un plans”. Iar in chestionarul lui Proust am raspuns ca fraza sub umbra careia mi-as adaposti destinul este “Iart-o, Doamne, ca a iubit prea mult”.  Dincolo de marturisirile mele deja infaptuite, va spun ca as fi dat orice sa fi putut scrie eu versul lui Nichita “Atat de mult eu o iubeam pe ea, ca insusi cerul se curba albastru”, ca ma cutremur de maretia eminescianului  ”Mai suna-vei, dulce corn,/ Pentru mine, vreodata?”, de splendoarea cuvintelor lui Omar Khayyam: “Si trupul tau care mi-e astazi cel mai dorit dintre limanuri…”

Care sunt frazele tale-reper? Care sunt cuvintele memorabile pe care le-ai intalnit intr-un moment cand aveai nevoie sa iti randuiesti viata? Care sunt citatele tale favorite, motto-urile sub care iti adapostesti inima?

Frumoasa, inainte de toate

Ne nastem cu dorinta de a fi frumoase si cred ca doar mai tarziu, cand incepem sa credem ca nu suntem, ne declaram adepte ale valorilor interioare asezate pe primul plan.

Dar eu vad la fetitele mele cu cata indarjire isi doresc sa fie frumoase, cu cata atentie isi asaza zambetul sau hainutele, incercand – si reusind –  sa fie desavarsite.

E limpede ca dorinta de a fi in centrul atentiei nu vine pe masura experientei, ci apare o data cu venirea noastra pe lume. Sunt sigura ca asa m-am nascut si eu, dar, mai tarziu, m-am dezis de nevoia de a fi cea mai frumoasa. Am avut ani multi in care am umblat intr-o pereche de blugi si un tricou negru si lalau, vremuri prelungi in care am refuzat orice instrument de machiaj si in care am declarat, sus si tare, ca nu imi pasa de normele lumii superficiale care masoara sufletele in centimetri. Dar apoi, cu timpul, mi-am recapatat curajul de a imi cere dreptul la frumusete. Am inteles ca nonconformismul e doar un scut de protectie care nu e-n stare sa te apere de propriile prefacatorii, ca, pentru a fi fericita, am nevoie sa fiu o femeie ca toate femeile lumii: frumoasa, inainte de toate.

Imi pasa teribil de mult de felul in care arat si invat sa nu imi mai fie rusine de asta. De cate ori imi spune cineva ca m-a vazut la televizor raspund, frivol si copilaros, intreband daca eram frumoasa, pentru ca desteapta stiu ca sunt. Si, dincolo de ingrijire, de atentia cu care imi aleg hainele si rujul, ma impac zi de zi cu dorinta mea asumata, fireasca, traita cu demnitate, de a fi o femeie frumoasa. Chiar daca, uneori, nu reusesc sa am cea mai desavarsita coafura, chiar daca, alteori, nu am timp pentru un machiaj alambicat, stiu ca, daca arat lumii inima mea intreaga si plina de lumina, voi fi, in ochii celor care ma privesc, la randul lor, cu inima deschisa, o femeie frumoasa.

Si va intreb, cu emotie si curiozitate: ati trecut prin aceleasi etape ale raportarii la normele infatisarii? Ati avut, ca si mine, epoci ale refuzului oricarei mode? Si, pana la urma, credeti ca avem dreptul sa ne consideram si chiar sa fim frumoase?

Sarbatorile inimii

Ne-am invatat sa asociem sarbatorile cu un sir nesfarsit de ore in care cocosam mesele cu feluri si feluri de mancare. Fara sa fi tinut cumva post inainte, simtim nevoia sa ne indestulam peste masura.

Obiceiurile noastre festive de fiecare an decurg in numele unei traditii din care retinem, selectiv, doar ce ne convine si ce e mai usor de respectat. Si apoi, dupa ce sarbatorile trec, ne amintim mai mult de cat de bun a fost vinul sau cat de greu ne-a picat piftia, decat de magia zilelor in care am sarbatorit nasterea Mantuitorului.

Dar, anul acesta, fara vreo urma de parere de rau, traiesc primul Craciun in care n-am stat nicio clipa la mese imbelsugate. Ne-am intors acasa, iar casa nu miroase a cozonac. Nu, nici sarmale n-avem. Dar e, fara indoiala, cel mai frumos Craciun din viata noastra.

Sigur ca e minunat sa le poti avea pe toate. Sa ai Craciun cu dragoste, cu daruri pregatite din timp si cu mancaruri bune, altfel decat cele din timpul anului. Insa, de data asta, dupa ce mi-am petrecut noaptea de ajun in maternitate, ma bucur mai mult ca oricand ca suntem acasa si ca ne iubim. Mi-e drag sa stau sub zodia blandetii si-a iubirii caline, previzibile si desavarasite. Am asezat cu grija sub brad cadouri cumparate inainte de venirea Izei, iar camera Ilonei am transformat-o in “camera fetitelor”. Si ne minunam ce frumos s-a facut dintr-o data la noi. Si ne promitem acum, cu sufletul instelat de atata lumina, ca ne vom bucura de fiecare zi a sarbatorilor inimii, ca vom avea, de acum inainte, sarbatori superbe in fiecare zi. Mereu impreuna.

Craciunul nostru nu are parfum de cozonaci copti si nici platouri intinse asezate pe masa. Dar casa noastra miroase mai frumos ca niciodata, a lapte de mama si a familie fericita. Si noua ne e de ajuns. Pentru ca bucuriile inimii sunt mai de pret decat toate cele ale trupului sau ale orgoliului. Si sunt cel mai greu de atins.

« Pagina precedenta